Vine Rasaritul, habibi!

2021. Un an in care noi toti ne-am promis sa vedem primaveri multe, noi toti, cei trecuti prin atatea incercari, intr-o lume haotica, plina de boli, nesiguranta si minciuni. Eu sap mai departe in amintiri, caci eu aveam sufletul bolnav mai demult de tot acest haos prin care azi trec masinal, aproape ca de piatra, cu masca puterii si a lectiilor dur invatate. In dimineata aceasta imi beau cafeaua un pic prea amara pentru gustul tau si privesc spre mare, departe de tine, departe de noi. Desi au trecut mai bine de doi ani de cand, muscandu-mi inima si omorandu-mi vechea identitate, am lunecat spre poarta libertatii, sufletul inca mai sangereaza. Dar cu altfel de ritm. Cu sangerarea care duce spre vindecare, putere. Resemnare.

***

Mi-e dor de vechile ploi, trebuie sa recunosc, habibi. De mirosul acela cald, de frunze, de noi doi inocenti si prea tineri pentru legamantul facut, alergand pe strazile din Beirut. De iasomie si ochii tai albastri. A fost o vreme cand iubeam frumos. A fost o vreme cand ne tineam de mana si ne credeam invincibili, nefiind in stare nici macar sa ne imaginam ca hidosenia urii, negrul razbunarii, tacerea aia de gheata si absenta vreunuia atunci cand celalalt il cheama, ar putea sa omoare ideea de noi. Ne-am pierdut unul de altul, cand am incetat a ne mai asculta, cand am incetat sa mai cautam imbratisarile in noapte, cand am deschis universul nostru prea multor straini, prea multor pareri, uitand ce ne-a adus de fapt, impreuna. Deveniram ursuzi si plictisiti de nemultumirile celuilalt. Ne insinguram nepermis de mult la varsta noastra. Tu nu mai auzeai tipatul inimii mele. Nu erai acolo sa stergi la timp lacrimile si sa incerci din nou sa readuci ploile calde si sa ma tii de mana. Ma faceai isterica si dispareai, nestiind ca ma pierdeai cu fiecare plecare. Sufletul meu se zbatea chiar si cand greseai. In timp am realizat ca nu te mai voiam la modul frumos, dar grija pentru tine nu ma lasa sa dorm. Pana cand intr-o zi si asta ai reusit sa-mi iei, aducandu-mi nepasarea si setea sa sparg o data pentru totdeauna usa aceea si sa ies din cimitirul frumos ornat cu trandafiri tineri si rosii. Si am parasit Beirutul…

***

Astazi ne-am ingropat sufletele si cand ne vedem zambim frumos, politicos. Ca si cum niciodata nu ne-am fi ranit, ori am fi impartit aceleasi asternuturi. Nu cutitele aruncate-n inima mea, spaimele ori tristetile ma fac sa plang. Plang ca atunci cand iti amintesti un om frumos si treci pe langa un mormant sa-i pui o floare. Nu il mai astepti, stii ca nu va reinvia. E doar o poveste a durerii pe care o tii doar pentru sufletul tau. Intotdeauna am crezut ca soarele are puteri miraculoase. Aduce un auriu optimist, o caldura vindecatoare, cu fiecare aparitie, intr-o noua zi. De ce n-ar iesi rasaritul si pentru noi, habibi? Maine va fi mai bine.

Desertul cu plansul lui

Multi ani au trecut de la fericirea aceea mare. Se prea poate sa fi fost si ea stralucitoare si vesela, asa cum cartea noptilor arabe descrie printesele orientale, fete fara de griji si poate un pic prea razgaiate, fete care isi pretuiesc frumusetea si nu se dau soate dupa oricine. Multe rasarituri si apusuri au imbratisat palmierii plini de freamat, cand cu saruturi aurii, cand cu buze insangerate de vreme, buze care dispareau spiralat in noptile ce urmau, cu basme fermecatoare sau cu plansete, dupa cum „donya” le era scrisa fiecaruia in parte. Soarele aducea cu el iubire, caldura si poate primele semne de batranete, pe chipul albul si inca frumos al ei, cea care astazi plangea muta printre corturile nomazilor care-si intindeau caprele la pascut, dincolo de Bagdad, departe rau de casa parinteasca, aproape de nisipurile regatului Iordaniei. Fatimah isi trase valul pe intreg chipul si privi cu teama spre un cort falnic, ascuns de stancile roscate care indicau pustiul sterp, lipsit de verdeata orasului cu care ea fusese candva obisnuita. O femeie beduina, trecuta de prima tinerete, ii facu semn sa se apropie. Fatima tresari, nestiind ce ar trebui sa faca. Pentru o clipa se opri, dupa care, vrand s-o ia din loc, ii auzi vocea: „Assalamu alaikum! Incotro, fiica mea?” Era limpede ca femeia ii citi soarta fara de noroc. Se intoarse cu ochii plini de tristete si inclina capul, in semn de respect. „Vin dinspre Bagdad…si ma duc incotro oi vedea cu ochii, maica mea”. Femeia o invita sa se odihneasca in cortul sau, in acea incapere pe care arabii o numesc „majlis”, un loc destinat doar lor, femeilor, si unde barbatii nu au permisiunea sa intre. Alte cateva codane stateau in jurul focului, amestecand tacute in cafeaua si painea proaspat coapta pentru musafira din Bagdad. Gazda cea varstnica nu o scapa din ochi, avand acea privire semeata, de otel, plina de curaj dar si bunatate, pe care deseori, doar femeile obisnuite a trai in conditii vitrege, o pot avea. „Tu Fatimah, pare-mi-se ca ai o soarta grea si nu te-ai rupt de familia ta, de drag. Odihneste-te aici cate zile vrei, prinde putere, si cand simti nevoie de vreun ajutor, eu aici voi fi, iar Allah Preabunul e deasupra noastra a tuturor”. Fatimah multumi pentru generozitate, si timida, incepu a sorbi ceai si manca din painea proaspata, adusa de fiicele gazdei sale. „Oh maica mea, eu am fugit de acasa, intrucat ai mei au dat sfoara printre rubedenii ca sunt nebuna si l-am lasat pe cel harazit mie, fara niciun motiv. De sapte ani stau fugara prin moschei si piete, cu frica in san si cosmarul ca barbatul meu cel care mai sa ma omoare pentru ca nu i-am dat feciori, ma va prinde si ma va sfarsi. Zadarnic am incercat sa le explic rudelor ca nu este vina mea si ca daca mai raman in casa socrilor mei, nu o sa mai apuc si alt rasarit de soare, ca nimeni n-a vrut sa ma asculte. Si iata-ma singura, aici, in mijlocul pustiului, lasand iubitul meu Bagdad pentru o viata al carei viitor nu am cum sa-l stiu si care nu are ce sa ii rezerve unei femei ca mine”. Beduina isi aprinse pipa si o analiza cu atentie, induiosata de drama sa si stiind prea bine ca nu e singura tanara care se izbeste de asa soarta cruda, la nici treizeci de ani. „Asculta fata mea. Pentru o luna cortul meu iti este casa, si daca si tu oi vrea, fa rugaciune curata in fata Celui de Sus, caci Allah Preabunul, nu lasa pe nimeni in necaz. Nu va trece luna si viata ta se va schimba, pentru ca sufletul curat si cu intentii bune, nu este trecut cu vederea de al nostru Creator”. Si cu aceste cuvinte, beduina ii intinse o „abaya” noua, aratandu-i locul unde poate dormi pentru urmatoarea perioada, atat timp cat se va afla sub protectia tribului ei. In desert zilele treceau mai toate la fel, cu ceai, povesti despre loialitatea camilelor si pretul acestora in targ, cu pita coapta si vorbe de incurajare din partea bunei gazde. Cand luna se ridica pentru a douazeci si opta oara deasupra palmierilor, un copilandru veni spre gazda, aducandu-i vorbe noi despre un strain care astepta sa se vada cu cel care avea cortul beduinei in grija. Femeia ridica din umeri, mirata. „Copile, dar barbatul meu nu este acasa. Asteapta sa dau de stire fratelui meu, si Insha’Allah il vom putea primi peste un ceas”. Nu trecu mai mult de un sfert de ora, ca fratele beduinei isi facu aparitia, un om maruntel, cu ochi de culoarea alunei, purtand pe cap „shemagh”-ul, un sal impestritat, dupa obiceiul nomad. Omul si calaretul strain discutara mai bine de un ceas, dupa care intrara pe o usa separata a cortului, dand de stire ca femeile pot lua si ele parte la discutie, prin perdeaua care separa „majlis”-ul de camera invitatilor. „Pe Allah! Tanarul acesta a venit sa iti ceara mana!” striga femeia beduina. Fatimah incepu a tremura de frica si mirare. „Cum era posibil asa ceva? Cine stia de soarta ei prin pustiurile acestea? Daca era trimis din Bagdad, pentru o crima de razbunare?” Tanara se ridica de pe „kilim”-urile de lana si spuse hotarata: „Acum am sa plec, va multumesc pentru tot ajutorul, dar ma tem ca trebuie sa ma grabesc sa imi caut soarta!” Si zicand ultimele cuvinte, iesi in fuga din cortul care-o gazduise pentru o luna, uitand sa-si mai acopere chipul, in graba ei. Uimiti, gazda, urmata de fratele acesteia, se grabira s-o ajunga, pentru a intelege ce se intampla, si o data cu ei si strainul abia venit la vorba. Gandind ca tanara femeie ar putea cadea prada fiarelor, barbatul nou sosit urca pe cal si nu mult ii lua pana s-o ajunga pe biata Fatimah. „Asteapta macar sa ma cunosti, pe Allah, de ce fugi asa??” Mai speriata ca inainte, femeia, rosie la chip, refuza si de aceasta data sa il priveasca pe calaret. Si atunci, intelegandu-i frica, strainul cobora de pe cal si se apropie de ea, vazandu-i chipul care il cuceri pe data. Calm si fara teama, considera ca poate daca isi arata si el fata, un strop de incredere s-ar putea ivi din partea ei. „Te-am urmarit de cand ai baut apa la prima oaza, cu mult inainte sa ajungi la tribul acestor oameni buni. Nu-ti fie frica, doar trecutul tau iti este piedica, nu cei din jur. Si eu sunt calator ca si tine. Daca vrei, in desertul acesta mare, iti voi fi tovaras si nu sot. Doar cand vei binevoi tu, am sa ma apropii de tine”. Auzind asemenea cuvinte, Fatimah isi acoperi chipul, simtind o roseata in obraji si pe frunte. „Tu, straine, nu-mi stii trecutul. Barbatul meu cauta sa ma omoare de mai bine de sapte ani. Nu am familie, doar frici si singuratate”. Calaretul zambi. Abia acum si Fatimah realiza cat e de inalt si frumos. Dar frumusetea lui nu avea sa o mire, cat ceea ce avea sa afle de la el, dupa. „Oh Fatimah, Hassan sotul tau, a pierit acum trei ani, intr-o incaierare cu alti cativa huligani de bazar, care au descoperit ca fusesera inselati cu multi dinari. Cand ai parasit Bagdadul lume multa vorbea despre povestea voastra si cat de hapsan era al tau barbat. Spuneau ca esti trista si porti numai albastru. Apoi soarta a facut ca eu sa fiu printre cei care te-au zarit la oaza, fugara. Era imposibil sa nu fii tu, dupa valurile albastre. Frumoasa, trista, as fi vrut a vorbi cu tine, dar cand plecai sa-mi pregatesc calul de drum, tu disparusesi din nou. Si acum soarta mi te-a adus aici, in ochii mei. Mi-am urmat inima, si beduinii cei cinstiti au zis ca ai luat calea spre Magreb.” Atat avu de spus calatorul. O liniste rece se asternu intre amandoi. Fatimah privea ingandurata valurile de nisip si uitandu-se peste umar, realiza ca gazdele plecasera, lasandu-i acolo pe amandoi. Barbatul nu mai spunea nimic de minute bune, mangaindu-si animalul prieten, un cal Arab pur sange, cafeniu si cu trup sanatos. Femeia gandi ca fara indoiala, barbatul acesta avea sa ii pecetluiasca destinul intr-un fel sau altul. Trebuia sa decida, pentru ca timpul curgea si strainul, ca si ea, avea sa infrunte desertul si multe alte primejdii de salbaticie. „Care este numele tau?” il intreba ea, intr-un tarziu. El zambi bland ca luna. „Ayman”. Ei ii placu numele pe data. La fel si zambetul sau. „Atunci haide, Ayman. E tarziu si in curand noaptea ne va prinde iar nedezlipiti de pamantul acestor oameni atat de generosi”. Isi luara amandoi ramas bun de la gazde, si pornira calare spre orizonturi care se jucau cu inimile si sperantele lor, cand prietenoase in tonuri caramizii, cand amenintatoare, precum cafeaua arsa. Doi tineri pribegi cu suflet zbuciumat, in desertul Arabiei. Nestiuti de nimeni, in cautarea implinirii unui destin. Curand, desertul ii imbratisa in tacerea sa. Luna oglindea oaze care pareau lacrimi uriase pe un obraz pamantiu, tulburate doar din cand in cand de mersul sprinten al vreunei gazele. Ei fugeau calare si lasau in urma desertul cu plansul lui. Fugeau spre fericire.

Telefonul Wardei

Exista in viata lucruri simple care iti pot schimba ziua. Un telefon neasteptat, o voce calda, un „ce faci, esti bine?” de la o persoana surpriza, si multe altele. Astazi telefonul a venit de la o prietena algeriana. Careia nu stiu cu ce i-am ramas in suflet, dar dupa parerea ei, am zambit in momentul in care altii au neindreptatit-o. Si datorita acestui gest mic dar important pentru ea, nu m-a uitat, chiar daca nu mai suntem o echipa. O s-o numesc Warda (Floarea). E din Algeria si lupta mult in Egipt pentru a trimite cate o mie de lire, (mai putin de 100$), fetelor ei, aproape de varsta maritisului, lasate acasa. Tare mandra e de ele si le vrea in pas cu moda! Preda limba Franceza in gradinita, deci merita un… chapeau! O postare scurta, dedicata prieteniei, zambetului si luptei unei mame algeriene de a castiga bani in plina pandemie, din Cairo, pentru cei de acasa.

The Palestinian women can do it!

Palestinian contemporary art

Women love Palestine and they serve Palestine. They educate children, work in hospitals, cook community meals and keep the traditional embroidery alive. All that with their hands and voice. Women may be the solution for Palestine and sometimes men are afraid to admit it. Same idea may be applied in other male dominated societies as well, where the system doesn’t open its door to expose women’s potential. Where war and politics don’t bring anything good, turn your trust into mothers, sisters and daughters. They won’t leave the country down.

Aleppo’s Old city, still an „Arab-Islamic” cultural treasure

View from Aleppo, considered one of the oldest cities on Earth

The current look of Syria’s cities and what give them a rare architectural beauty, is the result of over one thousand years of Islamic influence over the country. Although for some it may sound difficult to describe how an „Islamic city” should look like, considering that Islam is a faith and not a style for defining how a settlement or location should be, in some areas we may find key features closely related, architecturally speaking, to the „Arab-Islamic” space. These key features include many types of mosques, starting from larger Friday worship places to smaller size ones, public fountains, Islamic schools known as „madrasah”, where from young ages students learn the principles of Qur’aan, the holy Islamic book, hospitals, public bathhouses, trade agencies known as „khan” in Syrian society, and monumental tombs built for religious and political personalities. Before the war, Aleppo’s old city was considered as being one of the best preserved „Arab-Islamic” cities from the world, and even if today parts of it are slowly being reconstructed, the „medina” was seriously damaged by many military confrontations during severe battles. It may be hard to believe for many of us, but even in such extremely dangerous and insecure times caused by the war, many Syrians refused to leave the city. A city of ruins and sadness, but a place where you can still see the historical beauty on the walls filled with bullets. Great efforts are being done by the locals to revive the past, for bringing Aleppo back to normality, some shops are working full time, some kids dare to play and smile as in any other parts of the world, but there is much more to be done for the Syrians who saw terror and lost their families just few years ago. There are people who need to fill their hearts with hope, again. Gradually, many of the refugees knock at Aleppo’s doors, coming from abroad, missing their land, and hopefully, with the power to bring back city’s beauty and glory.

beautiful architecture of Aleppo.
Muslims praying inside the city affected by War

On the legendary road of Oriental carpets

The Oriental rugs are famous all over the world for its beauty and quality. So many Westerners are ready to pay a huge amount of money just to get into their homes the great Persian handmade carpets, or the Indian ones from the North. The Persian carpets are produced nowadays inside the land of modern Iran, but the area where you can find outstanding rugs is way much larger, and is reffered as „The Belt rug”. It starts from Morocco, it goes all over North Africa, Middle East, Central Asia, and it ends in North of India. Because these rugs are produced inside the region where the majority of population is Muslim, people often call them „Islamic carpets” as well. However, it doesn’t mean that other groups belonging to different religious faiths are not involved in the production of oriental carpets. According to some scientists and their evidences, the art of carpet weaving existed in Iran in ancient times, the 500 B.C. Pazyric carpet dating back to the Achaemenid period. A documented evidence considered as the first, regarding the existence of Persian carpets came from Chinese texts dating back to the Sassanid period (224 – 641 CE).

(An example of Persian carpets)

(A map showing the area known as „The rug belt”)

(Oriental carpets animal motifs and its meaning)

Ram Horns – male fertility
Deer – well being
Bats – happiness
Dogs protector of noble places
Stag – long life
Duck – faithful marriage
Camel – wealth
Crab – invincible knowledge
Elephant – power
Butterfly – happiness
Lion – victory
Crane – longevity
Fish – abundance & prosperity
Phoenix – Empress
Dragon – Emperor
Dove – peace
Tarantula – prevents bad luck
Horse – speed
Peacock – divine protection

(An Uzbek lady weaving a local carpet)

(A beautiful red shades traditional rug from Afghanistan)

(A typical Turkmen rug)

De la Nil spre Dunare

„Mi-e inima franta in doua, acum cand un deceniu m-a indepartat

De Romania unui verde crud, de mere si vara cu miros de fan curat.

Mi-e sufletul rupt in jumate, intre moschei ce mandre se oglindesc in Nil

Dar asta imi fusese visul, sa zbor la piramide spre Egipt, inca de mic copil.

Astazi Sfinxul ma priveste trist, si ma intreaba daca am gasit ce-am cautat.

Eu pe interior de doruri rascolita, ii zic, nu-i fericire lume, si-nchei cu un oftat.

Si stiu pe data ca, de ma duci la visinii carunti si poezia mea dintre coline,

Am sa raman un ceas, poate o primavara, s’apoi iar plec spre meleaguri straine.

Caci asta este sufletul de scriitor impatimit de alte lumi, de oameni si lumini

Mereu cu dor, mereu nelinistit, mereu cu noi povesti prinse-n caiete cu amintiri.

Am sa ma-ntorc la tine, iarasi copilaroasa, cu vrabii in suflet si iubire, draga Romanie

Dar am sa raman cat sa-ti sorbesc roua din iarba, sa-mi dai putere cam cat pentr-o mie.

Caci, cand zapada vine sa imi inghete sufletul de copil, din Dunare ajung din nou in Nil.

Si iara, dintre palmieri fierbinti si plini de roade, dintre smochini si priviri iscoade

Oftez, instrainata de al meu pamant, s-o sa-mi doresc a infinita oara Dunarea, in gand.”

cairo-nile-sunset-190c47908133

 

 

In Ramadanul neimbratisarilor…

Usor, lampi se aprind in Ramadanul neimbratisarilor. O saptamana mai e pana cand 93143900_2997725303655138_6614814389679685632_npostul musulman va-ncepe, cea mai importanta perioada din an in credinta a sute de milioane de oameni, intinsi pe trei continente. Egiptul, sufletul lumii arabe si gazda a civilizatiilor milenare, isi aprinde tacut, fanoos-urile colorate, pentru un Ramadan altfel. Un Ramadan pe care el, ca tara vibranta, nu-l cunoaste. Ramadanul izolarii, al distantei si neimbratisarilor. E un an altfel, pe care cei educati, cu posibilitati financiare si acces la informatie, il inteleg drept an al precautiei si respectarii oranduielii planetare de a sta in casa. Dar Ramadanul e luna in care mai mult ca niciodata, urmand indemnul lui Allah, credinciosii sunt obligati sa priveasca spre cei care se pierd marunti prin piete, spre cei simpli, spre cei saraci. „Statul acasa e pentru bogati”, s-aud voci prin Egipt. Si nu ca n-ar sti si ei ce se intampla, pietarii, ori lucratorii cu ziua. Si nu ca nu le-ar fi si lor frica de moarte. Ci pentru ca in inima de om simplu, licareste datoria de parinte, aceea de a aduce o bucata de paine pe masa, gurilor care asteapta. Va fi un Ramadan care va pune la incercare sufletele Pamantului. Dar mai ales un Ramadan unde luna din cer va straluci parca mai mult spre inimile asupritilor, in noptile fara de zambete la mese altadata aglomerate si generoase. In 2020 vor fi nopti insingurate pentru a rememora cum, in aceasta perioada, cu mii de ani in urma, un Profet din inima Arabiei primea un mesaj divin…

Ramadan la vreme de pandemie

Istoria islamica a fost greu incercata de-a lungul timpului. Au existat boli, razboaie, 473313e02e5fbd3201307945c89454b6schimbari politice, teste dificile pentru credinciosi, in calea lor de a-si duce la bun sfarsit indatoririle musulmane, precum pelerinaje la orasele sfinte Mecca si Medina. De aceea, obisnuiti cu provocarile, probabil ca nici anul 2020 cu atat de temutul Coronavirus nu va fi un obstacol in calea  respectarii lunii de Ramadan, atunci cand poate mai mult ca niciodata,  pentru musulmani, legatura spirituala dintre Creator si creatie devine mai stransa, prin post, iertare si rugaciune. Insa este adevarat ca pe fondul crizei pe care toti o parcurgem astazi, vor exista cateva schimbari in perioada care urmeaza cu privire la luna postului celor care imbratiseaza credinta islamica. Ce inseamna Ramadanul pentru societatea musulmana? In primul rand, pe langa incercarea oamenilor de a fi mai darnici, mai buni, mai apropiati de Dumnezeu prin rugaciune si citirea Coranului, cartea sfanta, in societatile Orientului Mijlociu precum si in alte colturi de lume locuite de musulmani, Ramadanul inseamna vizite la rude, prieteni, interactiune cu cei mai putin norocosi material, mese publice gratuite, (pe care am avut ocazia sa le vad in Egipt de-a lungul anilor, organizate de cei potenti financiar pentru modesti), ajutarea semenilor pe cat posibil, dar mai ales, rugat zilnic in moscheie. Aceste lucruri nu vor fi posibile anul acesta, pe fondul pandemiei de Coronavirus, si asta pentru evitarea raspandirii acestei boli atat de temute in lume. Asta inseamna ca musulmanii se vor ruga acasa, nu vor organiza Iftar cu prietenii si vor incerca sa puna pe primul loc sanatatea lor si a celor dragi. Va lipsi cumva acea atmosfera vibranta pentru care tari precum Egiptul, este renumit, dar lumea va purta credinta si iubirea in suflet. Va fi o perioada a meditatiei, despre valoarea vietii umane si puterea lui Dumnezeu asupra noastra, a pamantenilor, si probabil cu totii, indiferent de religie, ne vom regasi unii pe altii cu o lectie bine invatata, o data ce criza va lua sfarsit. Oriunde sunteti, dragi cititori, va doresc multa sanatate si sa fiti in siguranta, pentru voi insiva si pentru cei care conteaza in vietile voastre! Va astept ca intotdeauna aici, cu noi postari.

2020, the year of Hajj cancellation

Hajj is the most important spiritual journey for all Muslims. However, due Coronavirus global issues, this year the most awaited trip, according to Islamic religion, most probably will not be possible to be achieved for those who wanted to visit the holy cities of Makkah and Medina in 2020, as the Saudi authorities adviced the believers to put the trip on hold. But is not the first time when this happens, because according to https://lifeinsaudiarabia.net/ Hajj was suspended for aproximately 40 times during the last 1400 years, due political changes, territorial conflicts or plagues. 

Muslim pilgrims, during Hajj, surrending Al Ka’bah, in the city of Makkah, Saudi Arabia.

pilgrims-Muslim-Kabah-Mecca-Saudi-Arabia