Cand vrei bine si nimeresti rau! Ce inteleg occidentalii gresit la vizitele in Orient

In doisprezece ani in care am avut ocazia sa vad multiple interactiuni intre diferite nationalitati europene si colegi sau prieteni egipteni, mi-am dat seama ca nu de putine ori diferentele culturale pot duce la situatii neplacute, chiar si cand ambii parteneri angajati intr-o conversatie au intentii pozitive! O sa va intrebati, bine Arabica, dar la ce te referi mai exact? E destul de greu sa iasa rau atunci cand toata lumea vrea bine, nu? De exemplu, egiptenii pot fi mult mai flexibili, prietenosi la vorba chiar si cand nu cunosc foarte bine o persoana, este in cultura lor sa arate apropiere si generozitate, precum sa faca si complimente. Uneori acest lucru nu este primit cu atata caldura in ochii unui european, ceva mai rezervat la caracter. Ezitarea unor straini de a se apropia cu usurinta de vreun coleg sau amic egiptean din cercul meu social, adica oameni pe care ii cunosc bine, poate rani sentimente, desi europeana fiind, inteleg ca nu asta este ce strainul intentioneaza, e pur si simplu vorba defaptul ca e crescut intr-o cultura cu un mod de socializare diferit. Ok, sa vin cu exemple concrete: Daca spui „Oh, ce frumoasa este bratara” unei prietene egiptene, nu te mira daca aceasta si-o va scoate si ti-o va inmana drept cadou, din amabilitate. Evident, frumos e sa refuzi si sa spui ca ei i se potriveste mai bine. Unii insa chiar accepta, crezand ca asa e normal! Big NO! E doar un joc de complimente, in sinea sa nici fata respectiva cel mai probabil nu se asteapta sa ii iei bratara! De cate ori s-ar intampla asta in Europa? Niciodata. Nu suntem obisnuiti sa fim atat de generosi, cultural, si e perfect in regula sa nu oferim obiecte personale drept cadou, daca nu simtim. Nu inseamna ca e ceva gresit! Asta e normalitatea noastra. Un alt exemplu: „Ne luminezi casa cu prezenta ta”! Este o forma de a ura bun venit unei persoane care abia a ajuns ca oaspete intr-o incapere din Orientul Mijlociu, in cazul de fata, Egipt. Am primit aceasta urare de mai multe ori, si m-a facut sa simt prietenia gazdei. Evident, in Europa, e suficient un simplu salut si invitatia sa iei loc. Altadata, treceam prin fata unui magazin si ma uitam la o pereche de pantofi, decisa fiind sa ii iau cu orice pret. O tanara manca un baton cu ciocolata, si dupa cateva minute de asteptari, i-am zambit si am intrebat-o cand se va deschide magazinul. Mi-a raspuns ca nu stie, dar mi-a oferit din ciocolata ei. Putin probabil ca in practicile europene sa se intample asa, avand in vedere ca eu si ea nu ne cunosteam deloc. Egiptenii nu iti vor rani niciodata sentimentele chiar daca poate nu esti in cea mai buna forma fizica, sau intr-o anumita zi nu ai facut cea mai buna alegere vestimentara. Intotdeauna vei fi „zay amar”, „ca luna”, in traducere. E o forma de amabilitate caracteristica zonei. Pe de alta parte, purtati de un spirit practic si direct, europenii iti pot spune verde-n fata, „nu iti sta bine cu aceasta pereche de pantaloni, te ingrasa”. Sau, „arati palid, incercanat”. Atunci revenim la situatia expusa in prima parte a articolului, cand un european nedeprins cu practicile culturale orientale, va veni cu aceasta cinstita opinie, fata de un prieten egiptean. Ambii cu bune intentii, probabil ambii apropiati si mie, cum s-a mai intamplat. Si atunci am observat ca nu intotdeauna aceasta „onestitate” si modalitate de a spune lucrurilor „pe sleau” este si cea mai buna abordare culturala fata de cineva nascut pe un alt continent. Inainte de a ne face prieteni si a socializa cu cineva din departari, e bine sa ne informam si despre cultura si obiceiurile zonale, pentru a nu rani ori dezamagi pe nimeni, chiar si daca ni se duce faima de persoane oneste. Onestitatea are multe forme si a fi brutal in exprimare nu neaparat ne aduce aprecieri! Zi frumoasa tuturor, pe curand!

Publicitate

Anatolia’s flying carpets and the Turkish ancient traditions

If there is one more thing that should be known about Turkey, beside its impressive history and tasty cuisine, is that here you can find some of the most beautiful carpets in the world, with vibrant colours, designs and great quality. Turkish carpets have always played a major role inside country’s culture and lifestyle. In fact, some sources claim that the carpet was firstly introduced inside Middle East and Islamic world by the Turks, who were very familiar with weaving and fabric materials, as they were living inside the regions dominating the Silk Road. Carpets and rugs were needed by the humanity since Ancient times and was historically proven that they were woven by Turks, for the first time, who were using raw materials such as the sheep fleece, to get these beautiful pieces of art. The fact that Turks were the first carpet weavers was discovered in 1948, and the “Pazyryk Carpet” (Pazırık Carpet in Turkish) became famous as the world’s first known carpet. The one who found this carpet was Russian Archaeologist Sergei Rudenko in 1948, and according to his research the masterpiece dates back to the 5th century BC. The Pazyryk Carpet has been proven to belong to the Central Asian Turks and then it was decided to be introduced to everyone in Russia, since 1950, inside the Petersburg Hermitage Museum.

The passion and tradition for beautiful rugs is still there!

Welcome to Anatolia, the land of beauty! Nowadays, Turkish people still have the love for beautiful rugs and they are willing to share with everybody who wants to purchase handmade kilims and carpets, no matter where their location is. One of them is Ahmet Peçen, a small businessman from Malatya, who says that inside his family, creating beautiful carpets is a tradition. „My mother used to be a rugs weaver since she was 15 years old. She was very talented!” Nowadays because of Coronavirus pandemic, life became more difficult for people trying to sale carpets, even if in Anatolya you still can find the best examples of vibrant rugs with oriental motifs. Ahmed Peçen is trying to sell his beautiful kilims, most of the time, online, as he cannot afford the traditional way of displaying them in bazaar, like most of regional businessmen are used to do. The good news is that Western clients are still interested in purchasing carpets, so the demand for kilims still exists inside Europe and not only there. Here you have some beautiful examples of what you can find at his virtual shop, carpets that can bring the beauty of Middle East inside your home.

For orders check the following link. https://www.facebook.com/profile.php?id=100074359009942&sk=photos

Shall we visit Syria in 2022?

Is it Syria a safe place to be visited in 2022? According to travelling sites, these Government-controlled territories which practically means all Western Syria, including famous destinations such as Damascus, Aleppo, Homs, Krak de Chevaliers, and all the region near Mediterranean coast and beautiful Palmyra are considered safe to visit these days for all Middle East lovers in the search of culture and beautiful experiences to share. At this point media sources report that we can safely call Damascus a balanced and still vibrant capital, in terms of daily life, just like any other big city across Middle East.

After the fairytale ends: How divorced women rebuild their lives inside the Muslim world.

No doubt that divorce is not that type of event we would like to experience in our lives once we decide to say „yes” and build a life with the one we believe is the right person for our future. It’s in our human nature to experience the desire of having a family in this world, and Muslim societies support this aspect even more than other type of communities, showing a strong understanding when it comes to marriage and traditions that a man and wife should follow. From a very young age, Muslim girls are being educated by their elder female family members to become rightful brides, sisters and mothers, so things should go perfectly fine when the marriage time comes for each of them. But what happens if the fairytale turns into a nightmare? How these traditional young women manage to rebuild their lives once their partners dissapoint them in a society where the man is seen as women’s protector?

I had the chance to speak to some of these broken heart ladies and their confessions surprised me in a pleasant way, when I saw how strong they can be. The conclusion? Women nowadays are decided to fight and win no matter where they are born and what culture they embrace. The divorce is no longer considered a black dot in their social profiles, but a reason to show the world that in each of them there is a leader or a mother ready to stand against the world for her children’s wellbeing. Here is a relevant story to be mentioned in our today’s article.

Nadia, 28 from Syria: „At the beginning I was scared thinking that I will no longer have food or clothes for my 5 years old boy. My husband used to beat me and wait for my money that I was earning as a maid, working for some wealthy ladies from our neighbourhood. He usually used to spend my money at his regular coffeeshop with friends. Always smoking shisha and never thinking to find a job that would make his son live better. Once, after having a conversation with my father who passed away last spring, I’ve decided that I would no longer allow him to spend my earnings on his outgoings. He got angry and extremely violent with me, in front of our son. The divorce process was long and difficult, but that was not the worst part. The most difficult side of the story for me, as an Arab woman, was to introduce myself in front of people, as a single mother. They are used to blame you without actually knowing anything about your story. By time, things got better and I started to earn even more money than before. Now I sell handmade bags, too. Is not alot, but it helps me feed Youssef”. After finishing her confession, Nadia tries to hide her tears behind the blue hijab that covers her hair. She’s so beautiful and young. And brave too, I would say. Of course, inside the Arab world Nadia is just one of so many divorced women cases, but she is the hope that in the future, young mothers won’t be that scared to let behind toxic marriages. She was lucky too, because in some other cases, divorce means also a separation between a mother and child. This action comes usually from father’s family side or from the ex husband, himself, angry for being left by his wife. And even if Qur’aan, the holy book of Islam, blames whoever separates a mother from her baby, some Muslims men choose to adjust the religion according to their personal ego, and in this way they leave behind the true teachings of Allah. I hope that in the future less and less mothers will experience the pain of child separation, and wives will be brave to end a marriage when they’ll see the red flags of abuse. God bless humanity!

Health care and hospitals in Medieval Islamic world

The first „bimaristan” was founded in the late ninth century, by leading physician and polymath Muhammad Ibn Zakarya al-Razi, in the city of Baghdad. „Bimaristan” is a word of Persian origins, meaning „hospital”. The Baghdadian bimaristan was staffed with twenty five doctors, optometrists, surgeons and bonesetters. For a deeper understanding of how health care services were provided inside Medieval Islamic settlements, let’s check a policy statement of the bimaristan of al-Mansur Qalawun in Cairo, c.1284 CE: „The hospitals shall keep all patients, men and women, until they are completely recovered. All costs are to be borne by the hospital, whether the people come from far or near, whether they are residents or foreigners, strong or weak, low or high, rich or poor, employed or unemployed, blind or signed, physically or mentally ill, learned or illiterate. There are no conditions of consideration and payment; none is objected to or even indirectly hinted at for non-payment. The entire service is through the magnificence of God, the generous One”.

An impressive example of bimaristan inside the Islamic world is „The Nur al-Din Bimaristan”, a hospital and medical school in Damascus, founded in the 12th century. Today the building is the Museum of Medicine and Science in the Arab world.

Cities of Persian tales: Bukhara and Samarkand

There are so many Persian culture lovers around the world that there is no wonder why even in times of pandemic people are trying to find ways to travel in the search of history. Persian culture’s map doesn’t stop at today’s Iran borders and the best proof of it are ones of the most beautiful Central Asian cities which keep nowadays the Persian architecture in their structure: Bukhara and Samarkand. Welcome to vibrant and ancient Uzbekistan! Even if the historical sources mention how these cities have been long last to initially the Russian Empire and the now independent republics, here locals still speak Persian and inside their hearts, many of the inhabitants still feel attached to Persian culture, wearing typical folk costumes, cooking the Persian way and celebrating festivals according to Persian calendar (Nowruz- Spring festival). Their traditions are full of joy and hospitality, their homes beautifully decorated with handmade „suzani” and colourful rugs, their tea is always ready for unexpected guests and their food blessed with oriental flavours. That’s why once you read about Persia you must come and see with your eyes the beauty of these lands.

Life before „the fall of Baghdad”- Darb Zuybada.

The history of Islam mentions a fascinating road which helped for many years the believers to perform the mandatory pilgrimage, a religious duty for each Muslim who can afford it: the Hajj. We’re talking about Darb Zuybada, the most famous pilgrimage trail in the islamic history, beginning from Iraq’s Kufa to Hejaz, nowadays part of modern Saudi Arabia. The road was named after Zuybada, the wife of famous caliph Harun Al Rashid. It is important to be mentioned that the road wasn’t just a way to reach the holy Islamic city of Mecca, was helping as well in creating opportunities for trading and networking between Muslims around the entire region. Like this, we can see that Baghdad-Kufa-Mecca was a significant route for exchanging spiritual ideas, socialising, finding more about other cultures and business making. Another city to be mentioned as being crossed by Darb Zuybada is the city of Najaf, a notable destination for Muslims, especially for the Shi’as. Queen Zubayda invested and supported the infrastructure of the road, realizing its potential of connecting nations. Even so, according to history, Darb Zuybada lost its glory days and status after the fall of Baghdad, today only the books describing what was once the most important route inside the Arab world to the holy city of Mecca. In 2015, the remainings of Darb Zuybada were proposed to be included on the Unesco World Heritage list.

Vine Rasaritul, habibi!

2021. Un an in care noi toti ne-am promis sa vedem primaveri multe, noi toti, cei trecuti prin atatea incercari, intr-o lume haotica, plina de boli, nesiguranta si minciuni. Eu sap mai departe in amintiri, caci eu aveam sufletul bolnav mai demult de tot acest haos prin care azi trec masinal, aproape ca de piatra, cu masca puterii si a lectiilor dur invatate. In dimineata aceasta imi beau cafeaua un pic prea amara pentru gustul tau si privesc spre mare, departe de tine, departe de noi. Desi au trecut mai bine de doi ani de cand, muscandu-mi inima si omorandu-mi vechea identitate, am lunecat spre poarta libertatii, sufletul inca mai sangereaza. Dar cu altfel de ritm. Cu sangerarea care duce spre vindecare, putere. Resemnare.

***

Mi-e dor de vechile ploi, trebuie sa recunosc, habibi. De mirosul acela cald, de frunze, de noi doi inocenti si prea tineri pentru legamantul facut, alergand pe strazile din Beirut. De iasomie si ochii tai albastri. A fost o vreme cand iubeam frumos. A fost o vreme cand ne tineam de mana si ne credeam invincibili, nefiind in stare nici macar sa ne imaginam ca hidosenia urii, negrul razbunarii, tacerea aia de gheata si absenta vreunuia atunci cand celalalt il cheama, ar putea sa omoare ideea de noi. Ne-am pierdut unul de altul, cand am incetat a ne mai asculta, cand am incetat sa mai cautam imbratisarile in noapte, cand am deschis universul nostru prea multor straini, prea multor pareri, uitand ce ne-a adus de fapt, impreuna. Deveniram ursuzi si plictisiti de nemultumirile celuilalt. Ne insinguram nepermis de mult la varsta noastra. Tu nu mai auzeai tipatul inimii mele. Nu erai acolo sa stergi la timp lacrimile si sa incerci din nou sa readuci ploile calde si sa ma tii de mana. Ma faceai isterica si dispareai, nestiind ca ma pierdeai cu fiecare plecare. Sufletul meu se zbatea chiar si cand greseai. In timp am realizat ca nu te mai voiam la modul frumos, dar grija pentru tine nu ma lasa sa dorm. Pana cand intr-o zi si asta ai reusit sa-mi iei, aducandu-mi nepasarea si setea sa sparg o data pentru totdeauna usa aceea si sa ies din cimitirul frumos ornat cu trandafiri tineri si rosii. Si am parasit Beirutul…

***

Astazi ne-am ingropat sufletele si cand ne vedem zambim frumos, politicos. Ca si cum niciodata nu ne-am fi ranit, ori am fi impartit aceleasi asternuturi. Nu cutitele aruncate-n inima mea, spaimele ori tristetile ma fac sa plang. Plang ca atunci cand iti amintesti un om frumos si treci pe langa un mormant sa-i pui o floare. Nu il mai astepti, stii ca nu va reinvia. E doar o poveste a durerii pe care o tii doar pentru sufletul tau. Intotdeauna am crezut ca soarele are puteri miraculoase. Aduce un auriu optimist, o caldura vindecatoare, cu fiecare aparitie, intr-o noua zi. De ce n-ar iesi rasaritul si pentru noi, habibi? Maine va fi mai bine.

Desertul cu plansul lui

Multi ani au trecut de la fericirea aceea mare. Se prea poate sa fi fost si ea stralucitoare si vesela, asa cum cartea noptilor arabe descrie printesele orientale, fete fara de griji si poate un pic prea razgaiate, fete care isi pretuiesc frumusetea si nu se dau soate dupa oricine. Multe rasarituri si apusuri au imbratisat palmierii plini de freamat, cand cu saruturi aurii, cand cu buze insangerate de vreme, buze care dispareau spiralat in noptile ce urmau, cu basme fermecatoare sau cu plansete, dupa cum „donya” le era scrisa fiecaruia in parte. Soarele aducea cu el iubire, caldura si poate primele semne de batranete, pe chipul albul si inca frumos al ei, cea care astazi plangea muta printre corturile nomazilor care-si intindeau caprele la pascut, dincolo de Bagdad, departe rau de casa parinteasca, aproape de nisipurile regatului Iordaniei. Fatimah isi trase valul pe intreg chipul si privi cu teama spre un cort falnic, ascuns de stancile roscate care indicau pustiul sterp, lipsit de verdeata orasului cu care ea fusese candva obisnuita. O femeie beduina, trecuta de prima tinerete, ii facu semn sa se apropie. Fatima tresari, nestiind ce ar trebui sa faca. Pentru o clipa se opri, dupa care, vrand s-o ia din loc, ii auzi vocea: „Assalamu alaikum! Incotro, fiica mea?” Era limpede ca femeia ii citi soarta fara de noroc. Se intoarse cu ochii plini de tristete si inclina capul, in semn de respect. „Vin dinspre Bagdad…si ma duc incotro oi vedea cu ochii, maica mea”. Femeia o invita sa se odihneasca in cortul sau, in acea incapere pe care arabii o numesc „majlis”, un loc destinat doar lor, femeilor, si unde barbatii nu au permisiunea sa intre. Alte cateva codane stateau in jurul focului, amestecand tacute in cafeaua si painea proaspat coapta pentru musafira din Bagdad. Gazda cea varstnica nu o scapa din ochi, avand acea privire semeata, de otel, plina de curaj dar si bunatate, pe care deseori, doar femeile obisnuite a trai in conditii vitrege, o pot avea. „Tu Fatimah, pare-mi-se ca ai o soarta grea si nu te-ai rupt de familia ta, de drag. Odihneste-te aici cate zile vrei, prinde putere, si cand simti nevoie de vreun ajutor, eu aici voi fi, iar Allah Preabunul e deasupra noastra a tuturor”. Fatimah multumi pentru generozitate, si timida, incepu a sorbi ceai si manca din painea proaspata, adusa de fiicele gazdei sale. „Oh maica mea, eu am fugit de acasa, intrucat ai mei au dat sfoara printre rubedenii ca sunt nebuna si l-am lasat pe cel harazit mie, fara niciun motiv. De sapte ani stau fugara prin moschei si piete, cu frica in san si cosmarul ca barbatul meu cel care mai sa ma omoare pentru ca nu i-am dat feciori, ma va prinde si ma va sfarsi. Zadarnic am incercat sa le explic rudelor ca nu este vina mea si ca daca mai raman in casa socrilor mei, nu o sa mai apuc si alt rasarit de soare, ca nimeni n-a vrut sa ma asculte. Si iata-ma singura, aici, in mijlocul pustiului, lasand iubitul meu Bagdad pentru o viata al carei viitor nu am cum sa-l stiu si care nu are ce sa ii rezerve unei femei ca mine”. Beduina isi aprinse pipa si o analiza cu atentie, induiosata de drama sa si stiind prea bine ca nu e singura tanara care se izbeste de asa soarta cruda, la nici treizeci de ani. „Asculta fata mea. Pentru o luna cortul meu iti este casa, si daca si tu oi vrea, fa rugaciune curata in fata Celui de Sus, caci Allah Preabunul, nu lasa pe nimeni in necaz. Nu va trece luna si viata ta se va schimba, pentru ca sufletul curat si cu intentii bune, nu este trecut cu vederea de al nostru Creator”. Si cu aceste cuvinte, beduina ii intinse o „abaya” noua, aratandu-i locul unde poate dormi pentru urmatoarea perioada, atat timp cat se va afla sub protectia tribului ei. In desert zilele treceau mai toate la fel, cu ceai, povesti despre loialitatea camilelor si pretul acestora in targ, cu pita coapta si vorbe de incurajare din partea bunei gazde. Cand luna se ridica pentru a douazeci si opta oara deasupra palmierilor, un copilandru veni spre gazda, aducandu-i vorbe noi despre un strain care astepta sa se vada cu cel care avea cortul beduinei in grija. Femeia ridica din umeri, mirata. „Copile, dar barbatul meu nu este acasa. Asteapta sa dau de stire fratelui meu, si Insha’Allah il vom putea primi peste un ceas”. Nu trecu mai mult de un sfert de ora, ca fratele beduinei isi facu aparitia, un om maruntel, cu ochi de culoarea alunei, purtand pe cap „shemagh”-ul, un sal impestritat, dupa obiceiul nomad. Omul si calaretul strain discutara mai bine de un ceas, dupa care intrara pe o usa separata a cortului, dand de stire ca femeile pot lua si ele parte la discutie, prin perdeaua care separa „majlis”-ul de camera invitatilor. „Pe Allah! Tanarul acesta a venit sa iti ceara mana!” striga femeia beduina. Fatimah incepu a tremura de frica si mirare. „Cum era posibil asa ceva? Cine stia de soarta ei prin pustiurile acestea? Daca era trimis din Bagdad, pentru o crima de razbunare?” Tanara se ridica de pe „kilim”-urile de lana si spuse hotarata: „Acum am sa plec, va multumesc pentru tot ajutorul, dar ma tem ca trebuie sa ma grabesc sa imi caut soarta!” Si zicand ultimele cuvinte, iesi in fuga din cortul care-o gazduise pentru o luna, uitand sa-si mai acopere chipul, in graba ei. Uimiti, gazda, urmata de fratele acesteia, se grabira s-o ajunga, pentru a intelege ce se intampla, si o data cu ei si strainul abia venit la vorba. Gandind ca tanara femeie ar putea cadea prada fiarelor, barbatul nou sosit urca pe cal si nu mult ii lua pana s-o ajunga pe biata Fatimah. „Asteapta macar sa ma cunosti, pe Allah, de ce fugi asa??” Mai speriata ca inainte, femeia, rosie la chip, refuza si de aceasta data sa il priveasca pe calaret. Si atunci, intelegandu-i frica, strainul cobora de pe cal si se apropie de ea, vazandu-i chipul care il cuceri pe data. Calm si fara teama, considera ca poate daca isi arata si el fata, un strop de incredere s-ar putea ivi din partea ei. „Te-am urmarit de cand ai baut apa la prima oaza, cu mult inainte sa ajungi la tribul acestor oameni buni. Nu-ti fie frica, doar trecutul tau iti este piedica, nu cei din jur. Si eu sunt calator ca si tine. Daca vrei, in desertul acesta mare, iti voi fi tovaras si nu sot. Doar cand vei binevoi tu, am sa ma apropii de tine”. Auzind asemenea cuvinte, Fatimah isi acoperi chipul, simtind o roseata in obraji si pe frunte. „Tu, straine, nu-mi stii trecutul. Barbatul meu cauta sa ma omoare de mai bine de sapte ani. Nu am familie, doar frici si singuratate”. Calaretul zambi. Abia acum si Fatimah realiza cat e de inalt si frumos. Dar frumusetea lui nu avea sa o mire, cat ceea ce avea sa afle de la el, dupa. „Oh Fatimah, Hassan sotul tau, a pierit acum trei ani, intr-o incaierare cu alti cativa huligani de bazar, care au descoperit ca fusesera inselati cu multi dinari. Cand ai parasit Bagdadul lume multa vorbea despre povestea voastra si cat de hapsan era al tau barbat. Spuneau ca esti trista si porti numai albastru. Apoi soarta a facut ca eu sa fiu printre cei care te-au zarit la oaza, fugara. Era imposibil sa nu fii tu, dupa valurile albastre. Frumoasa, trista, as fi vrut a vorbi cu tine, dar cand plecai sa-mi pregatesc calul de drum, tu disparusesi din nou. Si acum soarta mi te-a adus aici, in ochii mei. Mi-am urmat inima, si beduinii cei cinstiti au zis ca ai luat calea spre Magreb.” Atat avu de spus calatorul. O liniste rece se asternu intre amandoi. Fatimah privea ingandurata valurile de nisip si uitandu-se peste umar, realiza ca gazdele plecasera, lasandu-i acolo pe amandoi. Barbatul nu mai spunea nimic de minute bune, mangaindu-si animalul prieten, un cal Arab pur sange, cafeniu si cu trup sanatos. Femeia gandi ca fara indoiala, barbatul acesta avea sa ii pecetluiasca destinul intr-un fel sau altul. Trebuia sa decida, pentru ca timpul curgea si strainul, ca si ea, avea sa infrunte desertul si multe alte primejdii de salbaticie. „Care este numele tau?” il intreba ea, intr-un tarziu. El zambi bland ca luna. „Ayman”. Ei ii placu numele pe data. La fel si zambetul sau. „Atunci haide, Ayman. E tarziu si in curand noaptea ne va prinde iar nedezlipiti de pamantul acestor oameni atat de generosi”. Isi luara amandoi ramas bun de la gazde, si pornira calare spre orizonturi care se jucau cu inimile si sperantele lor, cand prietenoase in tonuri caramizii, cand amenintatoare, precum cafeaua arsa. Doi tineri pribegi cu suflet zbuciumat, in desertul Arabiei. Nestiuti de nimeni, in cautarea implinirii unui destin. Curand, desertul ii imbratisa in tacerea sa. Luna oglindea oaze care pareau lacrimi uriase pe un obraz pamantiu, tulburate doar din cand in cand de mersul sprinten al vreunei gazele. Ei fugeau calare si lasau in urma desertul cu plansul lui. Fugeau spre fericire.

Telefonul Wardei

Exista in viata lucruri simple care iti pot schimba ziua. Un telefon neasteptat, o voce calda, un „ce faci, esti bine?” de la o persoana surpriza, si multe altele. Astazi telefonul a venit de la o prietena algeriana. Careia nu stiu cu ce i-am ramas in suflet, dar dupa parerea ei, am zambit in momentul in care altii au neindreptatit-o. Si datorita acestui gest mic dar important pentru ea, nu m-a uitat, chiar daca nu mai suntem o echipa. O s-o numesc Warda (Floarea). E din Algeria si lupta mult in Egipt pentru a trimite cate o mie de lire, (mai putin de 100$), fetelor ei, aproape de varsta maritisului, lasate acasa. Tare mandra e de ele si le vrea in pas cu moda! Preda limba Franceza in gradinita, deci merita un… chapeau! O postare scurta, dedicata prieteniei, zambetului si luptei unei mame algeriene de a castiga bani in plina pandemie, din Cairo, pentru cei de acasa.