Alep: dinspre cenusa, spre viata

Alep, o mandrie in istoria siriana.

13325469_1060760730684948_6453571657884566411_nCa sa-ntelegem tragicele destinele ale oamenilor din Alep, este necesar sa privim mai intai prin ochii istoricilor pozitia acestui oras atat de important pe harta siriana. Razboiul civil din ultimii ani a adus pagube irecuperabile, sociale si emotionale in inimile locuitorilor asezarii stiute in Antichitate drept  Khalpe sau Khalibon, numita de catre greci si romani Beroea. Situat la doar 48 de kilometri de Turcia, oras fruntas ca marime inainte de razboi, astazi Alep ramane cel de-al doilea oras important al Siriei dupa capitala Damasc. Aflat la intersectia unor importante rute comerciale, istoria Alepului a cunoscut nenumarate cuceriri. De la cele persane, la cele grecesti, romane, si in sfarsit, sub stapanirea araba, cand revine la numele sau original, Halab, (anul 637 d. Hr.) La nivel national, Alep este considerat un centru industrial si cultural care tine piept rivalitatii cu capitala Damasc.

Mai este viata dupa razboi?

Speriati si cu amintiri care-i vor zgudui intreaga viata, totusi si-n Siria oamenii inca mai viseaza la noi inceputuri. Iar Alepul nu este o exceptie. Oamenii celui mai afectat oras din tara, spera sa-si reconstruiasca locuintele, fabricile aflate-n ruina de pe urma razboiului. Ultimii ani au lasat doar pietre, fum, cenusa si miros de groaza in destinatia care nu demult strangea turisti si admiratii din lumea-ntreaga pentru arhitectura sa desavarsita. Pozele sunt graitoare in intreaga mass medie. Copii care nu stiu ce e acela zambet, jucarii inghitite de peisajele mortii, batrani istoviti de putere care-si privesc casele facute pulbere, tineri care-si jelesc familiile pierdute. Acestia sunt oamenii Alepului. Dar tot ei vor sa mearga inainte. Astazi nu vorbim despre ruine, articolul acesta este despre speranta.

Alep, orasul sperantei. 

Vanzatorii, mai timizi, mai optimisti, incep sa-si reaseze tarabele printre ruine, asteptandu-si clientii sa cumpere cele trebuincioase hranirii gurilor de acasa. In poza alaturata putem observa cum comerciantii si-au asezat legumele in fata moscheei Sheikh Omar Al-Halabi, intr-o zi de Vineri, asteptand ca dupa rugaciune, 40398022_1921831571244522_2061602203503689728_nclientii sa-si faca timp sa le cumpere marfa. In partea vestica a orasului semnele razboiului sunt mai putin vizibile, comparativ cu partea estica. Localnicii sustin ca semnele unei vieti normale incep sa se simta, ca orasul este ca un ranit, dar ca un ranit care incearca sa se vindece, si pentru care sunt multe lucruri de facut. Sirienii sunt oameni muncitori, iar principala lor preocupare este sa repuna orasul pe picioare in sectoarele care conteaza si care le permit sa faca asta cat mai repede cu putinta.  Exista chiar si o femeie taximetrist in oras, Im el-Nour in varsta de 51 de ani, potrivit surselor media, care le face servicii femeilor conservatoare din partea estica ce nu doresc sa urce in masini conduse de barbati. Tot ea canta si la nunti sau petreceri destinate doar femeilor. Ea in acest fel castiga in jur de o suta de dolari, un venit care o ajuta sa se intretina pe ea, ca femeie singura, dupa ce fiul ei a murit in razboi. Sute de mii de locanici inca nu s-au intors, dar usor, usor, Siria isi va reprimi fii acasa. PA102486Prin zonele centrale si mai putin afectate de luptele interne, se aude muzica traditionala, cantata de tineret. Se cumpara popcorn si inghetata, arome dulci se simt in jur. Arome de speranta. Cei mici privesc curiosi la zarva din oras, de mana cu parintii lor, captivati de atmosfera din jur. Unii sunt prea mici sa isi aminteasca mirosul mortii de acum nu mult timp in urma. Pentru ei e scris sa priveasca lumina sperantei. Alep, orasul care din cenusa va renaste si va oferi viata noilor generatii. Insha’Allah.

Alep, destine si orizonturi

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

Dansatorul de dabke

91c57d4613dec080ed105e6a8c0ac291--phoenician-belly-danceAsa aveai sa-mi ramai in minte, ya Osama! Inalt, cu privire indrazneata, zguduind pamantul maslinilor, in pasi de dabke. Pe cap purtai cu mandrie a ta keffiyeh, desi moda vestica seducea din ce in ce mai mult pe toti amicii generatiei tale. Dar tie nu, tie niciodata nu ti-ar fi clintit din loc iubirea pentru Palestina, niciun alt port decat cel vazut in casa maicii tale. Aveai doar douazeci si patru de ani prinsi in urzeala sortii, un om tanar care ar fi trebuit sa se dezlipeasca de tarana cu miros de fum si moarte. Tu nu ai fi lasat niciodata pietrele varuite in alb de maini muncite de batrana gospodina pentru alte zari, nu ai fi gasit niciodata bucate mai bune decat hoummus-ul care te-a inaltat pe picioare si pita femeii care ti-a dat viata, painea necesara traiului zilnic si coapta-n vetrele dragostei materne. Ma-ntorsesem din Iordania, dintr-un Amman care ma primise destul de stangaci, pe mine, palestiniana dezradacinata de glia parinteasca, indragostita-n secret de tine, tot de tine, iar de tine, ca atunci, cand codanita fiind, mi-ai zambit si-ai zis ca intr-o zi vei bate la poarta tatalui meu si eu voi imbraca thob al malika pentru ziua nuntii noastre. Au trecut sapte ani de vaduvie sufleteasca, desi n-am apucat ca eu sa-ti devin soata. Am fi fost oameni inca tineri amandoi azi. Eu am treizeci de ani si nu mai sunt nimic din ce as fi fost in comunitatea noastra, in urma cu un deceniu, pentru ca mi-a disparut viata. M-am intors acasa si privesc smochinii care ne erau pretext de intalniri, fara sa-nteleg ce-am cautat eu patru ani la studii in Amman, cand azi stiinta nu-mi foloseste la nimic, iar Palestina noastra piere…Um vant straniu imi flutura prin par, si-mi strang naframa alba a bunicii mele, una dintre cele mai mandre femei cunoscute de mine in pozele alb-negru. Nu stiu unde a disparut fata aceea semeata, cu pletele-n vant si vise de iubire. Ma uit peste dealuri. Sunt mute si pictate cu cativa maslini fantomatici. Acolo te-am pierdut pe tine, acolo m-am pierdut si pe mine. Gaza indoliata nu ne mai gaseste pe niciunul dintre noi, pentru ca dupa amiaza aceea de groaza a pictat pasarile cerului in culoarea durerii. Culoarea mortii. Imi amintesc de parca a fost ieri. Strang in pumnii inclestati o smochina coapta si nu-mi dau seama ca fructul se scurge pe poalele rochiei, imi reamintesc cu o incapatanare absurda, sa nu pierd nici cel mai mic detaliu, cum s-a intamplat totul. Si ce daca am rochia murdara? Tu nu ma mai astepti in fata pridvorului, si nici eu nu mai vin cu sufletul la gura catre poarta, sa-ti vad ochii de culoarea cafelei. Era un cerc de barbati, cativa dintre cei mai intelepti, parinti de-ai neamului nostru, tu si nedespartitii tai prieteni, frati, asa cum ii numeai de cand aveati mai putin de zece ani. Muzica se auzea si mireasa, o fetiscana care-si cosea rochiile de ani buni in curtea mamei, devenea sotie. Eu aplaudam dupa muscatele inflorite, cu miros ce-mi strapungea narile de fiecare data cand ma apropiam de ghivecele lor, si te priveam cu inima ce mai sa-mi sparga pieptul de drag…Te iubeam si eram increzatoare-n tine, imi pareai cel mai frumos baiat care traise vreodate pe pamanturile mandrei noastre tari. De aceea azi am ramas stana de piatra si incerc sa pun cap la cap, cum s-a intamplat totul. Un foc urias si-un zgomot ce ma urmareste-n asternut, noapte de noapte, asurzitor, de Iad, flama gigantica, rosie, peisaj al urgiei, avantat peste o nunta c-o mireasa care nu-si mai gasea miresele si alerga printre trupuri secerate, unele muribunde, altele agatandu-se disperate de-un strop de viata, altele neputincioase, altele plecate deja din lumea asta. O fata tanara care isi privea rochia insangerata si tipa dupa sufletul geaman care ar fi trebuit s-o urmeze-n viata. Mirele ei… Rosul muscatelor se amestecase cu sangele palestinian secerat de animale cu ochi de otel, care aratau ca oamenii. Mie ochii imi ardeau de durere si spaima. Te cautam pe tine, desi nenuntita, si eu faceam parte dintre vaduvele Gazei. A fost ultima oara cand ai dansat dabke, ya Osama, habib alby. Trupul tau tanar fu purtat de feciorii Gazei, la fel cum purtau si alte vieti stinse, sa le puna-n pamantul asta atat de tanjit, atat de sfasiat, pamantul asta care rand pe rand ne va lua pe toti, si asa mama Palestina ne va strange-ntr-un sal impestritat pe toti copiii ei, mai tineri, mai tomnatici, cu chei in mana sau cu ele-n inima. Lumea ma judeca azi ca nu ma arat la maritat, si ca-s femeie singura-n casa, dar eu am imbracat hainele vaduviei fara sa fi ascultat vreo dabke care sa ma uneasca-n trup si suflet cu tine, barbatul destinat mie. Sunt sapte ani de cand tarana te-a cuprins, dar eu te vad iar printre smochini razand la mine, cu ochii stralucind in cea mai frumoasa nuanta cafenie! Allah sa-si coboare mila asupra ta, ya alby, si de acolo, din Jannah, cu care ma rog fierbinte ca Atotputernicul nostru Stapan sa te rasplateasca, printul meu, mai arunca-ti privirea, din cand in cand, spre Retal, mireasa ta de aici, din framantata Gaza. De la nunta mortii, eu nu mai ascult muzica. Dabke ma cutremura. A fost ultima oara cand te-am vazut dansand, un dans al tineretii care a adus prapastia rece si urgia pentru noi amandoi.

 

 

 

 

Verigheta lui Malak

hijab_girl_by_solitarium-d3kqsq9Ramadanul se sfarsise de vreo doua saptamani cand am cunoscut-o pe Malak. Parea ca-n dimineata aceea, tot soarele lumii se stransese deasupra cerului din Cairo, intr-o caldura umeda, o caldura care punea la incercare rabdarea femeilor acoperite de valurile cerute-n credinta musulmana. Avea ochii nedeslusiti la culoare, aparent. Dar, daca stateai mai mult de vorba cu ea intelegeai ca un caprui masliniu ii coloreaza irisii dandu-i un oaresce mister secundat de-un zambet copilaresc. Zambet de fata de saisprezece ani. Ii era rusine sa vorbeasca, dar ma placea, imi dadusem seama de asta de prima data. Nu mai cunoscuse-n viata ei femei de peste alte meleaguri si ma privea cu admiratie, analizandu-mi pielea si culoarea parului. Ei ii paream interesanta, pentru ca aveam ceea ce ei nu prea vazusera: o piele deschisa si-un par colorat. Mie dimpotriva, mi se parea frumoasa, mai frumoasa chiar prin insasi faptul ca nu stia ca e frumoasa. Se fastacea si avea impresia ca sunt americanca. „Sunteti din America, asa-i? Vorbiti Engleza la perfectie”. Nu, nu eram din America, si aveam sa-i spun asta imediat ce aveam sa ma  asigur ca intelege faptul ca, in afara Egiptului, tarile se situeaza pe continente diferite si ca Engleza e folosita de mai toti oamenii care se aseaza pe aceste pamanturi si nu vorbesc Araba lor. M-am lasat prinsa-n jocul cu americanca. „Stiti…eu vreau sa plec din Egipt, sa studiez”. „Eh nah!” imi zisei in gandul meu. Si nu ca n-as fi aplaudat initiativa, ci pentru ca mi-era greu sa cred c-o fetita de conditie atat de modesta, supusa traditiilor, avea ganduri atat de mari. „Si ce-ai sa faci in America”? o-ntreb eu zambind, intr-o Araba cu accent straniu pentru un nativ ca ea. Isi roti ochii peste cap, cu oaresce incredere, pentru a ma tine-n suspans si a ma pregati de importanta raspunsului: „Am sa fac Master acolo!” Ii zambesc cu prietenie. Avea gropite-n obraji si era slabuta. De-o frumusete remarcabila aceasta copila numita Malak, care din Araba, s-ar traduce prin „Inger”. Malak lucra printre vecini. Cu ziua. Mai curata mochete, mai aducea cumparaturi de la tarabe ori de prin marketuri femeilor varstnice, in fine, tot ce tine de servit oameni care nu vor sa se avante prin soarele puternic al Egiptului in miez de Iulie. O vezi pe strada, si nu iti inchipui c-ar nutri vise mari, vise de iesit peste granita pentru a studia si a avea o cariera de succes. Nu cand cara detergent si galeata cu apa pentru curatat scari si covoare. Ne mai vedeam din cand in cand, episodic, si-o salutam c-un zambet, trecand mai departe. Ea era mereu bucuroasa sa ma vada. Intr-o zi am lamurit-o ca nu-s americanca. Si ca mai sunt tari. In alta zi i-am vazut o verigheta stralucitoare pe deget, captusita cu hartie, pentru ca-i era cam larga pentru degetele inca de copilandra. Aur galben, simbol al legamantului intre doi tineri, la egipteni. „Eh, ce e asta, Malak?” o intreb eu. Imi zambeste rusinata si parca simt si-o tristete. Sau poate ma insel. „M-am logodit”, spune ea cu voce senina. „Mabrouk!”, ma grabesc s-o felicit. „Dar…nu e cam devreme?” Se astepta se pare la intrebare, pentru ca raspunsul veni pe graba. „E frumos, are ochii albastri. El are douazeci de ani”. Raspuns de fetita, nu ma puteam astepta la mai mult. „Bine, bine, si cu Masterul in America ce-ai sa faci?”. Ramase un pic incurcata. Dar doar pentru o clipa. „Am sa-l iau cu mine acolo…” Raspunsul veni slab, ca un ecou. Vocea ei se pierdu intre palmierii incinsi de soare. Niciuna dintre noi nu credea insa in aceasta posibilitate. Imi mai zambi o data, si-si lua dupa ea galeata cu detergent. „Va mai gasesc si maine? Mi-ati promis un ruj…” Zambesc amuzata ca nu uitase de el. „Da, da, sigur ca ma gasesti, e pus de o parte”. Rase bucuroasa si se-ndeparta incet. Ii privii mainile tinere si degetul pe care stralucea verigheta. Verigheta ucigatoare de vise, verigheta care o va tine-n casa, langa copii, langa spalat si gatit, apasand pe rand, zi de zi, pe sperantele ei de fata tanara. Malak, un inger caruia aripile ii erau frante inainte de a-si lua zborul. Si de ce n-ar fi ajuns si ea un inginer? Sau un doctor? Strazile diminetii se pierdura goale-n stralucirea soarelui puternic. Mirosea a praf, a motor de taxi imbatranit, a mango de pe tarabe. Si a detergent.

 

Ploaie-n Beirut

b07cf6ee211974b53663b3c837eb97a2Si uite asa am uitat sa te mai iubesc. Ma uitam la tine intr-o dimineata si am stiut  brusc, clar, fara nicio indoiala, ca eu nu te mai iubesc. Ai sa te vaiti ca sunt rea, ca-s egoista si ca greselile de fiecare data au venit din partea mea, pentru ca tu, ca barbat, ai mereu scuze, motive, imprejurari care iti explicau comportamentul „ALA”. Femeia e isterica. Femeia e in perioada aceea a lunii. Femeia are „filme-n cap”. Femeia are deci, vina de a fi asa cum e, nu te ostenesti, fireste, sa te-ntrebi cum a ajuns asa. Brusc, femeia care nu dormea noptile pana nu te stia bine ajuns intr-un loc, care nu dormea pana nu primea mesaj de la tine ca esti in siguranta, femeia care uita sa-si mestece zaharul in cafeaua ei atunci cand te vedea somnoros, intrand in bucatarie, dupa ceasca aburinda, sarind ca arsa pentru a te multumi pe tine, femeia aia e undeva uitata intr-un coltisor, insignifianta, stearsa, fara reusite de supravietuire, si clar mult mai slaba pentru a se apara in fata noii EU. Cea isterica, cea egoista si care nu te mai iubeste. Astazi imi beau cafeaua exact asa cum imi place. Cu doua lingurite de zahar, fiarta incet, relaxat, si privesc strazile ploioase ale Beirutului, ascultand un cantec de-al Elissei. Nu mai gasesc niciun farmec in versurile artistei, mi se par lipsite de sens, scrise pentru visatoare. Ceasca ta e un pic mai incolo pe masa. Tu dormi inca si probabil peste un sfert de ceas o sa ma cauti din priviri sa-ti fac si tie o cafea. Zaharul e pe terminate si mai mult ca niciodata nu am chef sa cobor la supermarket. Mi-e bine asa cum sunt, pe vremea asta ploioasa, care „se asorteaza” cu sufletul meu. Toate vorbele aruncate-n vant, ca nu-s buna de nimic, ca fara tine nu-ti inchipui cum as supravietui, toate iesirile tale nocturne in care era „vremea barbatilor”, toate acele intimidari psihice prin care ma faceai vinovata de orice privire pe care o atrageam in public, scenele isterice si nefondate de acasa, toate aceastea au devenit pietre de moara, apoi victimizarile tale, uitand-o pe ea, femeia slaba si plansa dupa excesele de „barbatie”. Calaul avea nevoie de protectia victimei. Vin spre tine-n dormitor. Nu-mi mai placi. Nu ca ai fi urat, intotdeauna ai fost chipes, si sunt destule gaste care te-ar vrea langa ele dintr-o singura privire (una am fost si eu, cand mirosea a flori de primavara libaneza). Apartamentul nostru e unul simplu si cochet. Alb, luminos, nimic oriental in el, doar suntem un cuplu tanar, influentati de calatoriile noastre de prin Europa. Dar azi, in decorul acestui Beirut ploios, casa noastra mi se pare ca arata mai mult ca un spital. Pacientul esti tu, normal. Asa e si normal, ca barbat nevinovat. Dar, curios, un pacient puternic, fara nicio rana, daca mi-ai citi mie gandurile. Eu sunt doctorul istovit. Dar n-am sa-ti mai dau calmante. De azi, am grija doar de mine. Uite asa am uitat eu sa-ti mai port iubire. Ma plictisesti. Si-am sa ma eliberez de tine. Am sa curg precum raul, pe scarile rulante din cladire, si-am sa aud din ce in ce mai slab reprosurile cum ca-s egoista si isterica. Esti atat de mic in ochii mei… Iti vei anunta familia ca te-am parasit, probabil. Da, vinovata a parasit neprihanitul.

 

 

Naeva, printesa muntilor

6310a3c6b3631f2e4f085b8f8316a453„Mi-a spus maica demult, pe cand cresteam fara de griji, si-mi pieptanam visatoare cozile lungi si matasoase, la poalele muntelui Sinai, ca undeva, peste nisipuri, depasind randuri de camile insetate, copaci sterpi, rauri repezi, exista o lume altfel. Cu femei care demult si-au pus valurile-n cufere, demult au incetat a mai cauta din priviri permisiunea batranilor, femei care iau cuvantul inaintea barbatilor. Mi-a fost frica un pic de zicerile maicii mele. Imagineaza-ti Luna, prietena, cum ar fi ca eu sa ies acum, chiar din cortul parintilor mei, sa fug de nebuna printre ciulinii plini de tepi, printre vaile desertului roscat, vai care ascund vietati tacute si veninoase, sa ma arunc peste sezatorile tatalui meu, acolo unde barbatii neamului nostru iau cuvantul si, cu intelepciunea lor, ne tin pe noi, beduinii de dupa stancile Peninsulei Sinai, in siguranta si-n painea viitorului. Ce nenorocire si rusine ar fi pentru obrazul celei care mi-a dat viata! Stateam si ma gandeam, mandra mea prietena de seara, cum ar fi ca eu, Naeva, cea nascuta in noapte, sa rup legaturile semenilor mei, si sa-ndraznesc a face precum cele de peste mari si tari!” Asa gandea o biata copila din sanul arabilor nomazi, atunci cand isi inchipuia viata altor popoare. Naeva avea saptisprezece ani, si-n curand, potrivit traditiei beduine, avea sa intre in randul nevestelor, cu acordul neamurilor ei, pasind intr-o binevazuta familie de trib iordanian, oameni cu lunga istorie de vitejii si cuvant de onoare. Multe arsite trecura peste crestele muntilor Egiptului, toamna isi numara mai apoi rafalele de praf auriu, carate dinspre Magreb spre zari estice de vanturi neprietenoase, iernile seci si reci ii manara pe nomazi sa-si mai arunce cateva kilimuri de lana peste locuinte, pentru ca apoi primavara, timid, sa scoata samburii sperantei in noi vesti pentru mandra beduina. Naeva avea douazeci de ani si despre mirele ei auzise doar din povestile din trib, dar nu-l privise niciodata in ochi, ochi pe care ii visa de ani, viteji, ageri, intunecati, ochii unui splendid cavaler al desertului. Astepta cuminte, dupa covoarele groase de lana, dungate si protectoare, sa ii vina vremea cand va parasi neamul ei pentru a-si urma barbatul. Stelele o sfatuiau sa nu intrebe prea des in stanga-dreapta de ce mirele ei nu mai apare, i-ar scadea din prestigiu de fecioara, dar tot ele o impacau ca va veni. Intr-o buna zi, cortul tatalui ei se va deschide si-un frumos amir ii va instiinta ca le va nunti fata.

***

Viata aspra de desert nu e pentru toata lumea. Astrele noptii sunt martore cantecelor de dor ale bravilor arabi strajeri de triburi vechi de cand lumea, ale versurilor pline de inspiratie si visare, si tot ele vegheaza lupte crancene intre clanuri orgolioase si neiertatoare, unde trupuri tinere de barbati deschisi in floarea varstei, sunt aruncate cu nepasare in prapastia durerii si vietii de dincolo. Soimii uneori vestesc tragedia zburand spre corturile ascunse de dupa munti, aducand de stire despre moarte, durere, vaduvie si prunci ramasi orfani. Sau, in cazul Naevei, despre o nunta care n-avea sa mai vina niciodata cu cel asteptat de ea. Frigul inimii o cuprinse atunci cand, neputand dormi, incepu a scoroji printre carbunii aproape stinsi, in cautare de un strop de lumina care sa-i aduca inapoi focul. Caldura, speranta. Pasarea cu aripi de vant gri se aseza pe stalpul de lemn din fata cortului si parca prinse grai uman: „Aden a murit…”Un fior de gheata ii cuprinse fiinta si-ncerca sa se uite dupa soim, sa vada daca-ntradevar dinspre el vorbele pornira, dar vietatea deja plutea departe, peste dunele care se pierdeau intr-un rasarit incert. La doua zile de la ciudatul mesaj abatut asupra ei, pamantul stancos al Sinaiului fu cuprins de jale si plansete. Intradevar, oamenii neamului ei primira vestea cum ca o caravana venind dinspre tinuturile iordaniene, fusese atacata in drumul ei spre Egipt de un grup de raufacatori, fara teama de Allah si pedeapsa Sa divina. Caravana lui Aden. Prin ochii impanziti de lacrimi ai beduinei trecu pentru o clipa trupul tanar, fara de suflare al frumosului Aden. „Trebuie sa fi fost frumos si curajos mirele acesta venit din deserturile acelea indepartate”, isi sopti adanc, ca pentru inima sa. Cui putea ea sa se planga acum, ramasa vaduva-n simtiri, fara sa fi fost martora nuntii sale? Legea tatalui ei o facea acum din nou libera-n asteptarea cine stie cui. Curand fu anuntata de catre femeile familiei ca barbatii lor vor pleca sa se roage pentru rudele mirelui care n-ajunsera la ea, cea promisa. Cativa dintre supravietuitorii caravanei se oprira trei zile mai tarziu la poalele Sinaiului s’atunci, printre kilimurile rosii, Naeva vazu cativa barbati straini din Iordania. „Par ca si ai nostri…ciudat cum oamenii pot fi asemanatori desi nu-i intalnesti niciodata la focurile de trib parintesc”. Saptamanile ce urmara, tatal Naevei se sfatui indelung cu barbatii oaspeti, s’atunci un nou mire se-ncumeta sa ii promita fetei o viata noua, peste deserturi necunoscute. Dar acesta n-avea nimic din ce trasaturile lui Aden. Un om intre doua varste, om bun si cu stare, dupa spusele mamei sale, cea careia parintele ei i se destainuia seara, la ceai, un om care-o va duce-n Iordania, printre ai sai. Rochii noi fura pregatite, tesaturi si banuti de aur i se asezara-n parul de culoarea cafelei amarui, dar Naeva mai voia ceva, pentru ultima oara. Sa priveasca Sinaiul si sa-i vorbeasca Lunii despre sufletul ei. „Am sa plec peste alte pamanturi, am sa urmez traditia de a-mi insoti barbatul menit, desi inima mea n-ar vrea asta. Nici nu stiu daca durerea, sau iubirea neimplinita ma fac sa caut izbavirea spre cer, draga mea Luna. Nimic nu se va mai sti de Naeva peste vaile care au crescut-o, iar capritele vor continua a paste si maine, si zilele care vor veni, fara fetiscana beduina care le iubea atat de mult. Ma asteapta desert strain, cu fecioare ascunse, care nu ma cunosc si nu-mi stiu suferintele…Imi vin in minte iar si iar femeile de peste alte continente, cele care demult si-au pus valurile-n cui, cele care demult nu se mai supun legilor strabune, si-as vrea parca sa spun NU, sa fug spre libertate, spre tinerete. Dar, tu, Luna, stii ca Naeva apartine lumii ei, deserturilor, si ea are un alt destin. Te las cu bine, peste ani poate voi zambi de la gurile altor focuri, tesand kilimuri in culori vii si leganand nepoti veseli… Insha’Allah!”

 

 

 

 

Bazarul din Marrakech

b59bc33234daa0b502598fab5e95cb5dLumea araba e plina de souk-uri colorate, cu minuni ce-ti incanta ochii si te tin in loc, de nu vrei sa mai pleci. Putini sunt insa cei care incearca sa intre-n inimile celor care le vand bratarile colorate, crezand pesemne, ca ei pentru totdeauna o viata-n zambet traiesc in locurile unde-i intalnesc. Nu, souk-urile colorate, pline de glume, zambete si ceaiuri aromate, sunt pentru tine, straine, calatorule, iubitorule de Orient! Pentru cel din spatele tarabelor de lemn, nu de putine ori pietele exotice au incetat sa mai straluceasca, si-au pastrat culoarea gri, culoarea temerii, a saraciei si apasarii pe umerii responsabilitatii unui tata ce trebuie sa aduca painea pe masa, la ceas de seara, cand calatorii isi strang vacantele-n valize si pleaca spre tarile lor, ori a unui batran nevoias. Nevoi…saracii..singuratate intr-o camara veche, la fel de veche precum si amintirile sufletului care traieste-n ea, amintiri despre o viata candva buna. Este povestea bietului Abbudin, cel care la cei saptezeci si noua de ani, isi inmoaie painea singuratatii in lacrimi, uitat de toti, mai tineri sau mai varstnici. De o saptamana Abbudin a incetat a mai vinde coliere frumos mestesugite, podoabe ce azi amintesc de comorile vechilor berberi. Nu si-a mai permis a tine taraba care-i asigura modestul trai, si sta retras in camara sa, alba, cu miros de carti, menta uscata si trecere a timpului, cugetand. Cateva muscate rosietice, plapande, care cer apa si ele, il acompaniaza in diminetile triste si-i soptesc ca inca mai e o zi, mai e o speranta, ca Marocul ii ofera si lui sansa de a zambi multumit ca a trait, mai rau, mai bine, dar ca a trait! Razele de soare ii mangaiau lin fata in acea zi de Joi, cand deschise zgomotos, fereastra vopsita-n albastru electric. Se-ncapatana sa priveasca soarele-n plin. Desi vederea ii era plapanda, in Joia aceea voia sa priveasca soarele-n fata. Sa-i simta lumina, caldura matinala si puterea. Ceaiul il astepta pe masuta, dar uitase de el. Statea de vorba cu soarele. Si cum Abbudin privea discul orbitor, i se paru ca puterea astrului incepe sa scada si ia chip de fata: „Basma, draga mea”, sopti batranul revanzandu-si iubita din tinerete. Stia ca e doar un vis de-o clipa, asa ca inchise ochii sa tina mai mult chipul in memorie. Apoi se-ntoarse incet catre paharul cu ceai de menta si-l bau rece. Lua un pic de branza si o coaja de paine, le mesteca trist, fara placere, si se avanta pe stradutele stramte care poarta pasii marocanilor in sus si-n jos, de cand lumea si pamantul. Mergea agale spre gradinile umbroase, lasand cateva fete mirate-n urma, doua pisici, scolari zgomotosi si entuziasti sa ajunga-n clasele ce aveau sa-i indrepte spre intelepciune. Abbudin se opri langa o casa mare, alba, acoperita cu flori colorate si ferestre mereu proaspat vopsite albastru, desi anii trecusera si peste acea locuinta. Locuinta Basmei, fata pe care o iubise, dar cu care niciodata nu-i fusese permis sa se casatoreasca. Basma era bogata. Frumoasa ca un inger, sincera si indragostita de el, pe atunci. Apoi parintii ei brusc ii curmasera visul de a se casatori cu el cand auzira ca vine din familie de dascali simpli, ca nu detine proprietati si ca-si petrece zilele vanzand in bazar. Sapte ani planse dupa ea, si stia bine ca si ea suferea dupa dragostea lor neimplinita. Calatorise in Spania pentru o lunga perioada imediat dupa casatoria cu un tanar afacerist, dar despre care toata medina vorbea ca e violent si c-o inseala cu o femeie de moravuri usoare de prin Tanger, desi familia Basmei niciodata nu confirmase ca ar fi vreo problema intre cei doi. Apoi veni dezastrul. Tanara sa sotie fu gasita fara viata chiar in casa a carei poarta acum o privea, dar misterul n-a fost niciodata lamurit. El nu crezuse ca Basma si-ar fi pus capat zilelor, a incercat mai apoi o investigatie pe cont propriu, insa resursele sale limitate, in conexiuni sociale si banesti, l-au oprit, evident, fara succes, din drumul de a deslusi destinul iubitei sale. La mai putin de un an de la moartea ei, intreaga familie prin alianta a Basmei parasi Marrakech-ul pentru Madrid, asa vorbea lumea. Si poate ca nu s-ar mai fi gandit inca de la casatoria frumoasei sale la o sansa si-un nou inceput, daca, in odaia pe care si azi o stapaneste, Abbudin n-ar fi primit o scrisoare intr-un plic galben pal, cu parfumul Basmei, cu fix trei zile inainte de moartea sa: „Inca te iubesc. Si o sa te iubesc intotdeauna, pentru ca dragostea nu cunoaste frontiere, indiferent unde ma voi afla. Ramai cu bine, dragul meu Abbudin. Pentru totdeauna, a ta, nefericita Basma”. Scurt si tulburator. Abbudin privea trist catre ferestrele albastre, sperand sa gaseasca soarele de dimineata, in ele. Pe Basma surazatoare. Sa-l cheme, sa iasa din scrisoare si sa renasca din cuvintele parfumate. Nu iesi nimeni de nicaieri. Un caine singuratic urla slab, a tristete, dupa cateva buruieni crescute neglijent. Ce mai ramasese din neamurile si fala parintilor care nu vrura s-o dea dupa un tanar sarac? Pereti albi si tufe de flori. Un nepot de-al ei detinea acum tarabele din souk-ul care-l hranise de decenii. El era cel caruia nu-i mai putea plati batranul Abbudin chiria. Ofta! „Prea tarziu…” Mai intoarse inca o data fata plina de dor si ani pecetluiti pe frunte, catre ferestrele Basmei, ca-ntr-o intentie de ramas bun. Porni usor spre aleile cu oameni multi, grabiti si straini lui. Odaia il astepta. Dar nu si-un alt soare. Batranul Abbudin adormi spre-nserat. Mai devreme ca de obicei. Si a doua zi fierbatorul de ceai nu mai fu pornit. Era prima dimineata cand Basma, de undeva de sus, avea sa-i pregateasca chiar ea ceaiul aromat cu menta.