Cimitirul din Herat

ea80faeea6c616e5fa099aed7fabd753„Jur pe ochii mamei mele, frumoasa si inteleapta Hajira, ca ceea ce va spun eu acuma nu e nici minciuna, nici scorneala de-a vreunui negustor de rodii de prin te miri ce colt de oras, dornic de audienta! Cu sapte primaveri in urma, cand impleteam nici mai mult nici mai putin de treizeci de ani, mi-a fost dat sa aud una dintre cele mai induiosatoare povesti de dragoste, pe care poate niciunul dintre voi n-a trait-o sau n-o poate cuprinde cu mintea, in fatalitatea ei!” Mergand sontac, sontac, asa isi incepea plimbarea pe-o ulita prafuita din Kabul, lunaticul Abdiesus, cel pe care lumea il credea nebun de cand incepuse a fugi dupa fluturi imaginari, pe care niciunul dintre vecinii sai nu-i vedeau, oricat incercasera sa-i tina hangul, in copilarie. Obosind de la mersu-i greoi, barbatul se opri in fata unui cuptor cu paini calde, aurii, si zambi cu ochi umezi. Un baietandru cu frica de Allah se grabi sa-i intinda o bucata de paine si-atunci povestitorul cu mana tremuranda il batu pe umar, a multumire. „Cel de Sus sa te rasplateasca, frate drag. Ma uit la ochii tai tineri, desi Allah stie ca nici eu n-am imbatranit inca, si-mi amintesc ce i s-a-ntamplat viteazului Aazar din Herat. Copilandrul se uita banuitor in stanga dreapta, si cand vazu ca nimeni nu-i priveste, se aseza langa omul cu tolba de povesti. „Spune, Abdiesus, vreau sa stiu mai multe despre Herat si oamenii sai”. Atunci barbatul, muscand din painea calda, isi trase genunchii pe covorasul de langa cuptor, si incepu cu insufletire a depana ce-si amintea el din calatoriile sale de prin apus. „Aazar si Hooriyah se iubeau de mici copii. Fireste ca atunci cand fata prinse a avea forme feminine, isi puse valul ascultatoare, insa inima ei zburda ca o gazela la gandul ca-ntr-o buna zi va ajunge sotie in casa dragului ei Aazar. Nu era eleva mai silitoare la madrasa de fete ca Hooriyah. Vorbea Persana, Araba si Pashto cu iscusinta. Coranul (Masha’Allah!) il stia pe dinafara si desi nu cauta sa isi tinteasca priviri asupra-i, destinul ei fu acela de a fi stiuta drept frumoasa. Cand mai multi juni incepusera a pune ochii pe ea, dupa orele de studiu, fratii mai mari au decis s-o retraga inclusiv de la orele de religie, de teama ca vreo nenorocire s-ar abate asupra neamului lor. Toata lumea stia ca fratii, trei la numar cu Hooriyah, nu aveau parinti, si atunci ei au fost cei care tot timpul s-au ingrijit de capataiul fetei. Vremuri grele se abateau asupra Heratului, tot mai multa lume treceau meleagurile Asiei spre un trai mai bun, iar in casa fetei aparu curand napasta. Vecinii vorbeau ca pe la ferestrele unde se afla Hooriyah, barbati multi se perindau noaptea, sub clar de luna, aducand o proasta reputatie celei care nu demult fusese admirata pentru calitatile sale. Aazar si el auzise ce vorbea lumea, asa ca se hotarase sa vada cu ochii lui daca-ntradevar frumoasa dupa care tanjea era doar un vis amar, tarat in mocirla rusinii. Vreo doua saptamani se scursera fara ca tanarul sa observe nimic din ce-ar putea da vreun sens vorbelor rautacioase de prin vecinatate. Si poate ca intr-una din seri ar fi plecat cu inima usurata,  desi plina de dor dupa ochii incantatoarei Hooriyah, daca nechezatul cailor ce mai sa sparga intrarea casei, nu l-ar fi tintuit in loc, pe data. Un strain, cu chipul acoperit de un greoi sal de Casmir batu in poarta inalta, ca si cum ar fi locuit dintotdeauna pe acea proprietate. Intr-o clipita, un tanar subtirel aparu sovaitor, cu capul plecat, a respect, sa-i deschida oaspetelui. Ceata noptii ii invalui pe amandoi si le inghiti siluetele pe data. La un ceas distanta, frumoasa Hooriyah, insotita de barbatii de mai devreme, cu chipul trist, acoperit de-un val de culoarea murelor coapte, urca pe calul care astepta cuminte langa cel al oaspetelui de mai devreme. „Pe Allah, e vorba de o rapire sau de-o casatorie cu forta!” isi zise Aazar. Si nu mai statu mult pe ganduri, ca viteazul tanar le si lua urma celor trei. Crestele sure ale muntilor se conturau din ce in ce mai puternic, o data ce zorile prinse a colora cerurile inalte, de la albastru la purpuriu. Cei trei se indreptau spre desertul fara viata, unde doar giganti de piatra dadeau forme stancilor triste si lipsite de glas. Voinicul nu-i lasa din urma nicio clipa, doar incepu sa arate precautie atunci cand unul dintre barbati cuvanta. „Am ajuns, Alhamdullilah!” grai batranul mire al fecioarei vandute de frate, spre casatorie. Hooriyah suspina, cu jale-n suflet, sub valurile care-i acopereau chipul, lasand doar doi ochi frumosi spre a fi cititi cata suferinta ascund in ei. „Abas, fratele meu, pentru numele lui Allah cel Preainalt! Nu ma da acestui strain pe care nu-l cunosc si nu-l voiesc sub niciun chip. Oare nu sunt eu Hooriyah cea blanda, care-ti facea serbeturi de caise, vara, cand Heratul era acoperit de flori, si piete cu negustori prietenosi, de unde mereu iti aduceam baklavale si cate si mai cate, din ce bazarele ofereau? Ce-am sa fac aici printre stancile sterpe, gazduitoare de capre nomade, unde serpii ma pot musca si lasa fara suflare?” Fratele cu inima de fier nici nu-ndrazni a cauta spre ochii fetei. Intelegerea fusese facuta. I-ar fi parut rau, vezi bine, dar argintii luati aveau sa-i asigure o afacere prospera si-o casnicie fructuoasa, cu fiica unui negustor turkmen, de mare vaza. Alese a-i intoarce spatele si-si mana animalul spre iesire. „Deci, bunule prieten, daca acestea au fost intelegerile, am sa ma retrag, si iti urez belsug si intelegere cu cea care mi-e sora”, spuse cu glas intunecat Abas, tradatorul. Dupa ce-si urara binete unul altuia, dupa obiceiurile locului, fratele vanzator isi croi drum pe data, spre Herat.

***

Aazar, care auzi totul, vazandu-si pe cea care-i era iubita, intr-o situatie atat de grea, mai ca isi pierdu mintile. Fara sa stea pe ganduri, isi scoase imediat din brau sabia impodobita cu argint de Bukhara, si se-ndrepta spre dezgustatorul mire ce isi inchise deja mireasa in pestera. Era batran, cu vederea slaba si nerabdator sa se bucure de frumoasa fecioara. Cand il vazu pe Aazar chipul ii deveni galben ca ceara. „Stai, pe Allah! Esti vreun hot de caravane? Iti dau tot ce am, numai nu ma rani! Ia toate carpetele de lana aduse din Turkeminstan, ia si bijuteriile din Kabul, ia tot ce vrei, numai nu-mi face rau.”  Aazar il privi cu dezgust si se repezi spre pestera, pentru a o salva pe cea draga inimii sale. Dar vai, cu serpii care par oameni, niciodata sa nu-ti lasi spatele dezgolit! Uraciosul mire il injunghie cu sete pe tanarul Aazar cand vazu bucuria fecioarei, starnita de aparitia salvatorului sau. Doar un tipat scurt, atat putu Hooriyah sa mai scoata, in tot acel teribil moment. Smintita de durere, se repezi ea insasi cu sabia lui Aazar spre batran, dar oare poate o femeie a manui un obiect de lupta, chiar si cand inamicul e de-o varsta inaintata? Nu fu cazul bravei iubite ce incerca din rasputeri sa-si salveze eroul. Disperata, cauta spre calul acestuia si-l urca pe ranit, pe coama frumosului animal, manand in graba din desert, spre Herat. Soarele batea cu asprime intinderile afghane, iar Heratul parea mai departe decat Hooriyah calculase noaptea trecuta. Dupa inca un ceas, silueta lui Abas ii aparu in cale. Abas, fratele care-o vanduse! „Oh, Abas dragule, iata ocazia ta de la Allah sa te caiesti pentru tot ce mi-ai facut! Ajuta-ne cu un strop de apa, Aazar e pe moarte!”  Abas pentru un moment paru sa nu auda. Apoi, acoperindu-si cu grija chipul, grai. „Vino, sora mea. Apa si alune uscate am pentru amandoi, caci sufletul mi-e greu pentru tradarea savarsita.” Si Hooriyah cea buna pasi spre Abas, fratele ei, pentru a lua cele oferite. Dar vai! Fara vreun pic de mila, sange din sangele ei, scoase sabia si-o injunghie pe loc, pe cea care indraznise sa-l faca de ras si sa fuga de langa mirele ei cel posac. Calul lui Aazar necheza, atunci cand criminalul de Abas lasa in urma sora insangerata, incercand sa-si apere stapanii. Trecura doua ore de agonie, in desetul afghan si tinerii iubiti, se zbateau inca intre viata si moarte”.  Cu lacrimi in ochi, lunatecul Abdiesus se opri. In jurul lui mai multi vecini ai cuptorului cu paini calde, se stransera intre timp. Abdiesus privi catre ochii tuturor. Le zambi, cerandu-le cumva sa inteleaga drama din Herat. „Erau atat de tineri, fie ca Allah sa-i rasplateasca si sa-i duca in Jannah!” Multimea asculta fara sa scoata un cuvant, cerand, silentios, continuarea. Si atunci Abdiesus se intoarse spre audienta sa, cu un deget ridicat. „Tot ceea ce eu va spun la acest moment, mi-a fost si mie spus de un negustor de carpete, care jura ca a trecut pe acolo chiar cand cei doi tineri si-au dat ultima suflare, tarandu-se unul spre celalalt, spre a-si da mainile, in trista lor calatorie spre lumea de dincolo. Suferinta le-a fost lunga si da, muribunda Hooriyah, cu lacrimi grele i-a povestit turkmenului calator, cum de au ajuns in acea situatie. Negustorul de carpete, atins de drama tinerilor, le-a promis ca-i va duce in Herat si nu-i va lasa hrana soimilor, iar ca acolo vor avea parte de-o inmormantare dupa obiceiurile locului. Pe Allah, ca nu mint. Am mers la fata locului si cei de acolo mi-au spus ca intradevar, in cimitir, Aazar si Hooriyah au fost adusi, dupa obiceiul musulman.” Vanzatorul de paine lacrima. Un vecin mai batran clatina din cap, a tristete. Ceaiurile se racira in paharele de sticla si Abdiesus socoti ca e timpul s-o ia sontac spre camara lui simpla, unde nopti insingurate aveau sa-l astepte. Si dand binete ascultatorilor, povestitorul o lua la pas blajin pe stradutele inguste din Kabul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

Mireasa din Alep

47183446_2052657894828555_1903655060366163968_nEra prima oara cand o vedeam. Curtea vibra a chiote si pasi de femei care fugeau ametite, in graba lor de a termina pregatirile de nunta. Cu ochi de aluna, zambet marmoreean, si par ce pe la tample avea culoarea apusului de soare, lasand sa cada, accidental, din valul verde, cate o suvita rubinie, venea ea. Mireasa din Alep. Fumam la cafeneaua locala din fata casei si ma uitam cum femeile Bagdadului se pot grabi asa de rau pentru o simpla ceremonie. Multe erau de facut, tigai zburau pe deasupra capetelor celor mici, cu kleiche mirosind dulceag, cu cardamom copt in vetre si tavi cu ceaiuri aburinde, toate pentru Masjid si mireasa siriana. Cea din gradinile nestiute ale Alepului, cu glas dulce, accent neinteles de unii, si farmec in priviri. Cu maini magice si degete fine care teseau nu doar broderii facute-n odaile patriei natale, dar cu degete care probabil, in rafinamentul lor, ii furara si ochii barbatului inalt si frumos, de pe albia Tigrului.
Nu aveam multe de facut, moscheile inaltau smerite strigate catre Allah, iar carucioarele cu pepeni se indepartau lenese de strada pe care nunta isi pregatea alaiul. Aveam sa mai stau o perioada in mirosul de cardamom si cafea, ce dainuia de la poarta din fata cafenelei in care doar cativa insi plictisiti jucau table, sa treaca timpul.Timpul in Bagdad trece mult mai lent decat in alte capitale ale globului pamantesc. Sau poate arabii au talentul de a-ti da siguranta ca totul va fi bine, intr-un ritm dulceag, molcom, intr-un timp stapit doar de Cel de Sus. „Atat timp cat Allah este cu noi, cine ne poate face rau?” spuse un mosneag acoperit pe capu-i carunt cu un sal impestritat, dupa obiceiul irakian. Si avea dreptate, caci cu adevarat destinele noastre sunt scrise cu mult timp dinainte de a ne naste, asa cum sfintele invataturi islamice ne amintesc. Tacerea cafenelei e intrerupta doar de jocul tablelor, si de cateva voci ascutite feminine, de peste drum. Portile se deschid si-l lasa pe printul petrecerii sa intre in odaile feminine si parfumate. Mireasa alepiana rade cu ochii sclipind a stele din nopti ce aveau sa vina doar pentru ei doi. Langa ea, in jocul de nunta, palme de femei bateau a bucurii, felicitand nuntitii. Doi pasi mai incolo, doua maini tremurande bateau si ele, mai incet, mai slab, dar nu se lasau date la o parte. Valul ei ce-i drept, nu avea culoarea veseliei, fiind de-o dantela neagra, care ii creiona trasaturile fetei, mai feminina parca, decat ale celorlalte femei ce-o insoteau. Ea era prima sotie. Nu era nunta ei si nici timp pentru analiza. Mireasa alepiana stralucea. Aducea cu ea surasuri si-o araba adorabil rostita in patria Tigrului si-a Eufratului. „Frumoasa mai e sirianca asta, Masha’Allah”, soptira doua gurese varstnice, cu tatuaj in barbii. Mireasa le privi cu ingaduinta unei printese pentru curtenii ei. Isi scutura din nou bratarile si dansa. Dansa pentru Masjid. Si atunci ele aplaudara iar si iar. Mie cafeaua mi se terminase. Ma ridic de la masa si-o iau usor, pe strazile inguste ale Bagdadului. Mai intorc o data capul. Ceva in ochii primei sotii ma opri-n loc. Ma observa c-o privesc si-n doua secunde isi ascunde chipul. Ea avea un juramant de credinta pentru Masjid. Si evident, numai urari de bine pentru ea. Pentru mireasa din Alep.

 

Suferinta lui Rashid: O poveste din timpuri infidele

9b427bc9f5c814a64178ebcf7186a05dLuna cu gene de argint sapa fantome pe pereti de ceramica albastra, cand oamenii Bagdadului se-ntorceau pe la casele lor, mai mici sau mai aratoase, sa traga plapuma ostenelii peste visele de noapte, pentru ca mai apoi sa iasa voiosi sub soarele sperantei, la o noua zi de munca, prin voia lui Allah.  Numai Rashid gemea a suferinta in palatele sale, prin camari neumblate de pasi umili, camari destinate regilor si frumoaselor curtezane, ale caror trupuri capatau puteri nebanuite peste minti de barbat, atunci cand lampile Irakului se stingeau una cate una, sub dominantul albastru al noptilor arabe. „M-a inselat, Ya Allah! Pe onoarea tatalui meu ca va plati cu sange, netrebnica in a carui san se cuibareste sarpele pacatului, o fiara vicleana, furatoare de inimi, deghizata-n dulce fecioara, sub matasurile tradarii!” Si hotarat, regele Rashid, isi ridica ochii spre zari nocturne, marginite de linii fine si aurii, de unde, din cand, in cand, se aratau sfioase, ca minuni arhitecturale, lacasele de rugaciune musulmana. La cateva coline distanta, printre bazaruri ingramadite, prafuite de aglomeratiile de peste zi, se gasea un alt palat. Un palat al tihnei, menit sa adaposteasca indragostiti si nopti dulci de visare si juraminte, un palat al huzurului, dar care sa nu deranjeze ochi de om necajit, caci Allah Preainaltul stia ca fecioarele servitoare ale Fatimei, ieseau la porti ori de cate ori flamanzii se aciuiau pe albele pietre, in asteptarea unui ceai, a unei pite si a catorva dinari. „Deci Fatima de mana de rege va muri!” sopti o bufnita in noapte, dar cum celelalte pasari erau prinse-ntr-un somn mai greu ca plumbul, ramase vietatea cu proorocia-n legea ei. Fecioara Bagdadului, luna si stralucirea casei tatalui ei, isi pieptana parul fara nicio grija, asteptand ca a doua zi, palatele lui Rashid sa i se deschida, si ea sa-si intalneasca regele inimii. Cu o cingatoare de aur si rochie ce imita culoarea jarului, Fatima isi azvarli nepasatoare, in anii tineretii, pletele negre peste spatele drept si zvelt, asteptand ca saraiul s-o primeasca ca de fiecare data, in alai de regina. De undeva, de la balconul puternicului lider, o silueta de barbat o astepta pe ea, necredincioasa, sa i se supuna. Fatima isi vazu iubitul. Cu ochii rusinati de dragoste, isi duse palma catre inima, un semn de-al lor, prin care ii spunea cat il pretuieste. Rashid ardea de furie si dragoste ranita. Nu mai avu rabdare sa ajunga ea, si porni, cu pasi largi, spre cea infidela. „De ce?! Pentru ce ai cazut in halul asta in mlastina dezmatului, Fatima, lumina ochilor mei?” Ii cuprinse mijlocul fortand-o sa-l priveasca-n ochi, sa-i recunoasca inselaciunea, dar fata pali, fara putere, in fata barbatului intunecat de suparari. Tanara ii prinse chipul, cu palme fara vlaga, si cu voce tremuranda ii sopti ca e prada unei urzeli: „Te-nseli amarnic, ya Rashed, habibi, stapanul meu, eu doar tie-ti port dragoste si niciodata n-as putea sa gandesc altfel. Ca o gazela sugrumata stau acum in fata ta, nepricepand cine ti-ar putea intra in inima cu astfel de indoieli”. Rashid innebunea. „Sa nu mai aud niciun cuvant! Capetenia garzii de palat a fost vazuta la tine-n poarta, chiar cu o seara-n urma! Vanzatorii de curmale din bazar sunt gata sa se puna martori, asa-mi spun sfetnicii!” Fatima trase aer in piept. Destinul ei era decis. Cum ar fi putut ea sa zica nu, cand o lume-ntreaga-i statea de-a curmezis? Cazu umila la picioarele regelui ei, dar acesta n-o mai privi, simtind cum vinovatia o-mpinge la asemenea gesturi. Greu se-nsela Rashid. Palatul ii decise soarta si judecata, iar brat de calau o duse spre lumea stramosilor ei, chiar a doua zi la asfintit. Si dusa fu Fatima…

***

Cladirile regelui Rashid aveau o arhitectura interesanta. Cupole de turcoaze scaparau in soare, de toti le puteau admira pe vreme de pranz, in vreme ce noaptea, ele scanteiau ca stelele, dand palatului regal un aer misterios. Hagar astepta sa ii vina randul si ei pentru a-l vedea pe frumosul Rashid. Ii pusese vorba slujnica de la bai, ca serile urmatoare chiar Hagar va fi chemata in odaile stapanului din Bagdad. Si ce mai conta acum ca el, chipesa capetenie de garzi, ii refuzase casatoria pentru infumurata Fatima, cea fara de cusur? Plati Fatima greu pentru asta. Tarana grea ii apasa ochii pentru ca regele si capetenia de garda oftara dupa frumusetea ei. Hagar ofta si ea pentru o clipa. Apoi, in oglinzile mari se rasuci zvelta, si cu o esarfa-n sold, incepu a dansa unduitor. Curand asternuturi de matase si brate de rege o vor imbratisa. In Bagdadul regilor si rivalelor, frumusetea si dragostea, uneori, veneau cu preturi greu de platit. Hagar dansa si apoi, porni a visa iarasi.