Desertul cu plansul lui

Multi ani au trecut de la fericirea aceea mare. Se prea poate sa fi fost si ea stralucitoare si vesela, asa cum cartea noptilor arabe descrie printesele orientale, fete fara de griji si poate un pic prea razgaiate, fete care isi pretuiesc frumusetea si nu se dau soate dupa oricine. Multe rasarituri si apusuri au imbratisat palmierii plini de freamat, cand cu saruturi aurii, cand cu buze insangerate de vreme, buze care dispareau spiralat in noptile ce urmau, cu basme fermecatoare sau cu plansete, dupa cum „donya” le era scrisa fiecaruia in parte. Soarele aducea cu el iubire, caldura si poate primele semne de batranete, pe chipul albul si inca frumos al ei, cea care astazi plangea muta printre corturile nomazilor care-si intindeau caprele la pascut, dincolo de Bagdad, departe rau de casa parinteasca, aproape de nisipurile regatului Iordaniei. Fatimah isi trase valul pe intreg chipul si privi cu teama spre un cort falnic, ascuns de stancile roscate care indicau pustiul sterp, lipsit de verdeata orasului cu care ea fusese candva obisnuita. O femeie beduina, trecuta de prima tinerete, ii facu semn sa se apropie. Fatima tresari, nestiind ce ar trebui sa faca. Pentru o clipa se opri, dupa care, vrand s-o ia din loc, ii auzi vocea: „Assalamu alaikum! Incotro, fiica mea?” Era limpede ca femeia ii citi soarta fara de noroc. Se intoarse cu ochii plini de tristete si inclina capul, in semn de respect. „Vin dinspre Bagdad…si ma duc incotro oi vedea cu ochii, maica mea”. Femeia o invita sa se odihneasca in cortul sau, in acea incapere pe care arabii o numesc „majlis”, un loc destinat doar lor, femeilor, si unde barbatii nu au permisiunea sa intre. Alte cateva codane stateau in jurul focului, amestecand tacute in cafeaua si painea proaspat coapta pentru musafira din Bagdad. Gazda cea varstnica nu o scapa din ochi, avand acea privire semeata, de otel, plina de curaj dar si bunatate, pe care deseori, doar femeile obisnuite a trai in conditii vitrege, o pot avea. „Tu Fatimah, pare-mi-se ca ai o soarta grea si nu te-ai rupt de familia ta, de drag. Odihneste-te aici cate zile vrei, prinde putere, si cand simti nevoie de vreun ajutor, eu aici voi fi, iar Allah Preabunul e deasupra noastra a tuturor”. Fatimah multumi pentru generozitate, si timida, incepu a sorbi ceai si manca din painea proaspata, adusa de fiicele gazdei sale. „Oh maica mea, eu am fugit de acasa, intrucat ai mei au dat sfoara printre rubedenii ca sunt nebuna si l-am lasat pe cel harazit mie, fara niciun motiv. De sapte ani stau fugara prin moschei si piete, cu frica in san si cosmarul ca barbatul meu cel care mai sa ma omoare pentru ca nu i-am dat feciori, ma va prinde si ma va sfarsi. Zadarnic am incercat sa le explic rudelor ca nu este vina mea si ca daca mai raman in casa socrilor mei, nu o sa mai apuc si alt rasarit de soare, ca nimeni n-a vrut sa ma asculte. Si iata-ma singura, aici, in mijlocul pustiului, lasand iubitul meu Bagdad pentru o viata al carei viitor nu am cum sa-l stiu si care nu are ce sa ii rezerve unei femei ca mine”. Beduina isi aprinse pipa si o analiza cu atentie, induiosata de drama sa si stiind prea bine ca nu e singura tanara care se izbeste de asa soarta cruda, la nici treizeci de ani. „Asculta fata mea. Pentru o luna cortul meu iti este casa, si daca si tu oi vrea, fa rugaciune curata in fata Celui de Sus, caci Allah Preabunul, nu lasa pe nimeni in necaz. Nu va trece luna si viata ta se va schimba, pentru ca sufletul curat si cu intentii bune, nu este trecut cu vederea de al nostru Creator”. Si cu aceste cuvinte, beduina ii intinse o „abaya” noua, aratandu-i locul unde poate dormi pentru urmatoarea perioada, atat timp cat se va afla sub protectia tribului ei. In desert zilele treceau mai toate la fel, cu ceai, povesti despre loialitatea camilelor si pretul acestora in targ, cu pita coapta si vorbe de incurajare din partea bunei gazde. Cand luna se ridica pentru a douazeci si opta oara deasupra palmierilor, un copilandru veni spre gazda, aducandu-i vorbe noi despre un strain care astepta sa se vada cu cel care avea cortul beduinei in grija. Femeia ridica din umeri, mirata. „Copile, dar barbatul meu nu este acasa. Asteapta sa dau de stire fratelui meu, si Insha’Allah il vom putea primi peste un ceas”. Nu trecu mai mult de un sfert de ora, ca fratele beduinei isi facu aparitia, un om maruntel, cu ochi de culoarea alunei, purtand pe cap „shemagh”-ul, un sal impestritat, dupa obiceiul nomad. Omul si calaretul strain discutara mai bine de un ceas, dupa care intrara pe o usa separata a cortului, dand de stire ca femeile pot lua si ele parte la discutie, prin perdeaua care separa „majlis”-ul de camera invitatilor. „Pe Allah! Tanarul acesta a venit sa iti ceara mana!” striga femeia beduina. Fatimah incepu a tremura de frica si mirare. „Cum era posibil asa ceva? Cine stia de soarta ei prin pustiurile acestea? Daca era trimis din Bagdad, pentru o crima de razbunare?” Tanara se ridica de pe „kilim”-urile de lana si spuse hotarata: „Acum am sa plec, va multumesc pentru tot ajutorul, dar ma tem ca trebuie sa ma grabesc sa imi caut soarta!” Si zicand ultimele cuvinte, iesi in fuga din cortul care-o gazduise pentru o luna, uitand sa-si mai acopere chipul, in graba ei. Uimiti, gazda, urmata de fratele acesteia, se grabira s-o ajunga, pentru a intelege ce se intampla, si o data cu ei si strainul abia venit la vorba. Gandind ca tanara femeie ar putea cadea prada fiarelor, barbatul nou sosit urca pe cal si nu mult ii lua pana s-o ajunga pe biata Fatimah. „Asteapta macar sa ma cunosti, pe Allah, de ce fugi asa??” Mai speriata ca inainte, femeia, rosie la chip, refuza si de aceasta data sa il priveasca pe calaret. Si atunci, intelegandu-i frica, strainul cobora de pe cal si se apropie de ea, vazandu-i chipul care il cuceri pe data. Calm si fara teama, considera ca poate daca isi arata si el fata, un strop de incredere s-ar putea ivi din partea ei. „Te-am urmarit de cand ai baut apa la prima oaza, cu mult inainte sa ajungi la tribul acestor oameni buni. Nu-ti fie frica, doar trecutul tau iti este piedica, nu cei din jur. Si eu sunt calator ca si tine. Daca vrei, in desertul acesta mare, iti voi fi tovaras si nu sot. Doar cand vei binevoi tu, am sa ma apropii de tine”. Auzind asemenea cuvinte, Fatimah isi acoperi chipul, simtind o roseata in obraji si pe frunte. „Tu, straine, nu-mi stii trecutul. Barbatul meu cauta sa ma omoare de mai bine de sapte ani. Nu am familie, doar frici si singuratate”. Calaretul zambi. Abia acum si Fatimah realiza cat e de inalt si frumos. Dar frumusetea lui nu avea sa o mire, cat ceea ce avea sa afle de la el, dupa. „Oh Fatimah, Hassan sotul tau, a pierit acum trei ani, intr-o incaierare cu alti cativa huligani de bazar, care au descoperit ca fusesera inselati cu multi dinari. Cand ai parasit Bagdadul lume multa vorbea despre povestea voastra si cat de hapsan era al tau barbat. Spuneau ca esti trista si porti numai albastru. Apoi soarta a facut ca eu sa fiu printre cei care te-au zarit la oaza, fugara. Era imposibil sa nu fii tu, dupa valurile albastre. Frumoasa, trista, as fi vrut a vorbi cu tine, dar cand plecai sa-mi pregatesc calul de drum, tu disparusesi din nou. Si acum soarta mi te-a adus aici, in ochii mei. Mi-am urmat inima, si beduinii cei cinstiti au zis ca ai luat calea spre Magreb.” Atat avu de spus calatorul. O liniste rece se asternu intre amandoi. Fatimah privea ingandurata valurile de nisip si uitandu-se peste umar, realiza ca gazdele plecasera, lasandu-i acolo pe amandoi. Barbatul nu mai spunea nimic de minute bune, mangaindu-si animalul prieten, un cal Arab pur sange, cafeniu si cu trup sanatos. Femeia gandi ca fara indoiala, barbatul acesta avea sa ii pecetluiasca destinul intr-un fel sau altul. Trebuia sa decida, pentru ca timpul curgea si strainul, ca si ea, avea sa infrunte desertul si multe alte primejdii de salbaticie. „Care este numele tau?” il intreba ea, intr-un tarziu. El zambi bland ca luna. „Ayman”. Ei ii placu numele pe data. La fel si zambetul sau. „Atunci haide, Ayman. E tarziu si in curand noaptea ne va prinde iar nedezlipiti de pamantul acestor oameni atat de generosi”. Isi luara amandoi ramas bun de la gazde, si pornira calare spre orizonturi care se jucau cu inimile si sperantele lor, cand prietenoase in tonuri caramizii, cand amenintatoare, precum cafeaua arsa. Doi tineri pribegi cu suflet zbuciumat, in desertul Arabiei. Nestiuti de nimeni, in cautarea implinirii unui destin. Curand, desertul ii imbratisa in tacerea sa. Luna oglindea oaze care pareau lacrimi uriase pe un obraz pamantiu, tulburate doar din cand in cand de mersul sprinten al vreunei gazele. Ei fugeau calare si lasau in urma desertul cu plansul lui. Fugeau spre fericire.