Ploaie-n Beirut

b07cf6ee211974b53663b3c837eb97a2Si uite asa am uitat sa te mai iubesc. Ma uitam la tine intr-o dimineata si am stiut  brusc, clar, fara nicio indoiala, ca eu nu te mai iubesc. Ai sa te vaiti ca sunt rea, ca-s egoista si ca greselile de fiecare data au venit din partea mea, pentru ca tu, ca barbat, ai mereu scuze, motive, imprejurari care iti explicau comportamentul „ALA”. Femeia e isterica. Femeia e in perioada aceea a lunii. Femeia are „filme-n cap”. Femeia are deci, vina de a fi asa cum e, nu te ostenesti, fireste, sa te-ntrebi cum a ajuns asa. Brusc, femeia care nu dormea noptile pana nu te stia bine ajuns intr-un loc, care nu dormea pana nu primea mesaj de la tine ca esti in siguranta, femeia care uita sa-si mestece zaharul in cafeaua ei atunci cand te vedea somnoros, intrand in bucatarie, dupa ceasca aburinda, sarind ca arsa pentru a te multumi pe tine, femeia aia e undeva uitata intr-un coltisor, insignifianta, stearsa, fara reusite de supravietuire, si clar mult mai slaba pentru a se apara in fata noii EU. Cea isterica, cea egoista si care nu te mai iubeste. Astazi imi beau cafeaua exact asa cum imi place. Cu doua lingurite de zahar, fiarta incet, relaxat, si privesc strazile ploioase ale Beirutului, ascultand un cantec de-al Elissei. Nu mai gasesc niciun farmec in versurile artistei, mi se par lipsite de sens, scrise pentru visatoare. Ceasca ta e un pic mai incolo pe masa. Tu dormi inca si probabil peste un sfert de ceas o sa ma cauti din priviri sa-ti fac si tie o cafea. Zaharul e pe terminate si mai mult ca niciodata nu am chef sa cobor la supermarket. Mi-e bine asa cum sunt, pe vremea asta ploioasa, care „se asorteaza” cu sufletul meu. Toate vorbele aruncate-n vant, ca nu-s buna de nimic, ca fara tine nu-ti inchipui cum as supravietui, toate iesirile tale nocturne in care era „vremea barbatilor”, toate acele intimidari psihice prin care ma faceai vinovata de orice privire pe care o atrageam in public, scenele isterice si nefondate de acasa, toate aceastea au devenit pietre de moara, apoi victimizarile tale, uitand-o pe ea, femeia slaba si plansa dupa excesele de „barbatie”. Calaul avea nevoie de protectia victimei. Vin spre tine-n dormitor. Nu-mi mai placi. Nu ca ai fi urat, intotdeauna ai fost chipes, si sunt destule gaste care te-ar vrea langa ele dintr-o singura privire (una am fost si eu, cand mirosea a flori de primavara libaneza). Apartamentul nostru e unul simplu si cochet. Alb, luminos, nimic oriental in el, doar suntem un cuplu tanar, influentati de calatoriile noastre de prin Europa. Dar azi, in decorul acestui Beirut ploios, casa noastra mi se pare ca arata mai mult ca un spital. Pacientul esti tu, normal. Asa e si normal, ca barbat nevinovat. Dar, curios, un pacient puternic, fara nicio rana, daca mi-ai citi mie gandurile. Eu sunt doctorul istovit. Dar n-am sa-ti mai dau calmante. De azi, am grija doar de mine. Uite asa am uitat eu sa-ti mai port iubire. Ma plictisesti. Si-am sa ma eliberez de tine. Am sa curg precum raul, pe scarile rulante din cladire, si-am sa aud din ce in ce mai slab reprosurile cum ca-s egoista si isterica. Esti atat de mic in ochii mei… Iti vei anunta familia ca te-am parasit, probabil. Da, vinovata a parasit neprihanitul.

 

 

Reclame

Naeva, printesa muntilor

6310a3c6b3631f2e4f085b8f8316a453„Mi-a spus maica demult, pe cand cresteam fara de griji, si-mi pieptanam visatoare cozile lungi si matasoase, la poalele muntelui Sinai, ca undeva, peste nisipuri, depasind randuri de camile insetate, copaci sterpi, rauri repezi, exista o lume altfel. Cu femei care demult si-au pus valurile-n cufere, demult au incetat a mai cauta din priviri permisiunea batranilor, femei care iau cuvantul inaintea barbatilor. Mi-a fost frica un pic de zicerile maicii mele. Imagineaza-ti Luna, prietena, cum ar fi ca eu sa ies acum, chiar din cortul parintilor mei, sa fug de nebuna printre ciulinii plini de tepi, printre vaile desertului roscat, vai care ascund vietati tacute si veninoase, sa ma arunc peste sezatorile tatalui meu, acolo unde barbatii neamului nostru iau cuvantul si, cu intelepciunea lor, ne tin pe noi, beduinii de dupa stancile Peninsulei Sinai, in siguranta si-n painea viitorului. Ce nenorocire si rusine ar fi pentru obrazul celei care mi-a dat viata! Stateam si ma gandeam, mandra mea prietena de seara, cum ar fi ca eu, Naeva, cea nascuta in noapte, sa rup legaturile semenilor mei, si sa-ndraznesc a face precum cele de peste mari si tari!” Asa gandea o biata copila din sanul arabilor nomazi, atunci cand isi inchipuia viata altor popoare. Naeva avea saptisprezece ani, si-n curand, potrivit traditiei beduine, avea sa intre in randul nevestelor, cu acordul neamurilor ei, pasind intr-o binevazuta familie de trib iordanian, oameni cu lunga istorie de vitejii si cuvant de onoare. Multe arsite trecura peste crestele muntilor Egiptului, toamna isi numara mai apoi rafalele de praf auriu, carate dinspre Magreb spre zari estice de vanturi neprietenoase, iernile seci si reci ii manara pe nomazi sa-si mai arunce cateva kilimuri de lana peste locuinte, pentru ca apoi primavara, timid, sa scoata samburii sperantei in noi vesti pentru mandra beduina. Naeva avea douazeci de ani si despre mirele ei auzise doar din povestile din trib, dar nu-l privise niciodata in ochi, ochi pe care ii visa de ani, viteji, ageri, intunecati, ochii unui splendid cavaler al desertului. Astepta cuminte, dupa covoarele groase de lana, dungate si protectoare, sa ii vina vremea cand va parasi neamul ei pentru a-si urma barbatul. Stelele o sfatuiau sa nu intrebe prea des in stanga-dreapta de ce mirele ei nu mai apare, i-ar scadea din prestigiu de fecioara, dar tot ele o impacau ca va veni. Intr-o buna zi, cortul tatalui ei se va deschide si-un frumos amir ii va instiinta ca le va nunti fata.

***

Viata aspra de desert nu e pentru toata lumea. Astrele noptii sunt martore cantecelor de dor ale bravilor arabi strajeri de triburi vechi de cand lumea, ale versurilor pline de inspiratie si visare, si tot ele vegheaza lupte crancene intre clanuri orgolioase si neiertatoare, unde trupuri tinere de barbati deschisi in floarea varstei, sunt aruncate cu nepasare in prapastia durerii si vietii de dincolo. Soimii uneori vestesc tragedia zburand spre corturile ascunse de dupa munti, aducand de stire despre moarte, durere, vaduvie si prunci ramasi orfani. Sau, in cazul Naevei, despre o nunta care n-avea sa mai vina niciodata cu cel asteptat de ea. Frigul inimii o cuprinse atunci cand, neputand dormi, incepu a scoroji printre carbunii aproape stinsi, in cautare de un strop de lumina care sa-i aduca inapoi focul. Caldura, speranta. Pasarea cu aripi de vant gri se aseza pe stalpul de lemn din fata cortului si parca prinse grai uman: „Aden a murit…”Un fior de gheata ii cuprinse fiinta si-ncerca sa se uite dupa soim, sa vada daca-ntradevar dinspre el vorbele pornira, dar vietatea deja plutea departe, peste dunele care se pierdeau intr-un rasarit incert. La doua zile de la ciudatul mesaj abatut asupra ei, pamantul stancos al Sinaiului fu cuprins de jale si plansete. Intradevar, oamenii neamului ei primira vestea cum ca o caravana venind dinspre tinuturile iordaniene, fusese atacata in drumul ei spre Egipt de un grup de raufacatori, fara teama de Allah si pedeapsa Sa divina. Caravana lui Aden. Prin ochii impanziti de lacrimi ai beduinei trecu pentru o clipa trupul tanar, fara de suflare al frumosului Aden. „Trebuie sa fi fost frumos si curajos mirele acesta venit din deserturile acelea indepartate”, isi sopti adanc, ca pentru inima sa. Cui putea ea sa se planga acum, ramasa vaduva-n simtiri, fara sa fi fost martora nuntii sale? Legea tatalui ei o facea acum din nou libera-n asteptarea cine stie cui. Curand fu anuntata de catre femeile familiei ca barbatii lor vor pleca sa se roage pentru rudele mirelui care n-ajunsera la ea, cea promisa. Cativa dintre supravietuitorii caravanei se oprira trei zile mai tarziu la poalele Sinaiului s’atunci, printre kilimurile rosii, Naeva vazu cativa barbati straini din Iordania. „Par ca si ai nostri…ciudat cum oamenii pot fi asemanatori desi nu-i intalnesti niciodata la focurile de trib parintesc”. Saptamanile ce urmara, tatal Naevei se sfatui indelung cu barbatii oaspeti, s’atunci un nou mire se-ncumeta sa ii promita fetei o viata noua, peste deserturi necunoscute. Dar acesta n-avea nimic din ce trasaturile lui Aden. Un om intre doua varste, om bun si cu stare, dupa spusele mamei sale, cea careia parintele ei i se destainuia seara, la ceai, un om care-o va duce-n Iordania, printre ai sai. Rochii noi fura pregatite, tesaturi si banuti de aur i se asezara-n parul de culoarea cafelei amarui, dar Naeva mai voia ceva, pentru ultima oara. Sa priveasca Sinaiul si sa-i vorbeasca Lunii despre sufletul ei. „Am sa plec peste alte pamanturi, am sa urmez traditia de a-mi insoti barbatul menit, desi inima mea n-ar vrea asta. Nici nu stiu daca durerea, sau iubirea neimplinita ma fac sa caut izbavirea spre cer, draga mea Luna. Nimic nu se va mai sti de Naeva peste vaile care au crescut-o, iar capritele vor continua a paste si maine, si zilele care vor veni, fara fetiscana beduina care le iubea atat de mult. Ma asteapta desert strain, cu fecioare ascunse, care nu ma cunosc si nu-mi stiu suferintele…Imi vin in minte iar si iar femeile de peste alte continente, cele care demult si-au pus valurile-n cui, cele care demult nu se mai supun legilor strabune, si-as vrea parca sa spun NU, sa fug spre libertate, spre tinerete. Dar, tu, Luna, stii ca Naeva apartine lumii ei, deserturilor, si ea are un alt destin. Te las cu bine, peste ani poate voi zambi de la gurile altor focuri, tesand kilimuri in culori vii si leganand nepoti veseli… Insha’Allah!”

 

 

 

 

Bazarul din Marrakech

b59bc33234daa0b502598fab5e95cb5dLumea araba e plina de souk-uri colorate, cu minuni ce-ti incanta ochii si te tin in loc, de nu vrei sa mai pleci. Putini sunt insa cei care incearca sa intre-n inimile celor care le vand bratarile colorate, crezand pesemne, ca ei pentru totdeauna o viata-n zambet traiesc in locurile unde-i intalnesc. Nu, souk-urile colorate, pline de glume, zambete si ceaiuri aromate, sunt pentru tine, straine, calatorule, iubitorule de Orient! Pentru cel din spatele tarabelor de lemn, nu de putine ori pietele exotice au incetat sa mai straluceasca, si-au pastrat culoarea gri, culoarea temerii, a saraciei si apasarii pe umerii responsabilitatii unui tata ce trebuie sa aduca painea pe masa, la ceas de seara, cand calatorii isi strang vacantele-n valize si pleaca spre tarile lor, ori a unui batran nevoias. Nevoi…saracii..singuratate intr-o camara veche, la fel de veche precum si amintirile sufletului care traieste-n ea, amintiri despre o viata candva buna. Este povestea bietului Abbudin, cel care la cei saptezeci si noua de ani, isi inmoaie painea singuratatii in lacrimi, uitat de toti, mai tineri sau mai varstnici. De o saptamana Abbudin a incetat a mai vinde coliere frumos mestesugite, podoabe ce azi amintesc de comorile vechilor berberi. Nu si-a mai permis a tine taraba care-i asigura modestul trai, si sta retras in camara sa, alba, cu miros de carti, menta uscata si trecere a timpului, cugetand. Cateva muscate rosietice, plapande, care cer apa si ele, il acompaniaza in diminetile triste si-i soptesc ca inca mai e o zi, mai e o speranta, ca Marocul ii ofera si lui sansa de a zambi multumit ca a trait, mai rau, mai bine, dar ca a trait! Razele de soare ii mangaiau lin fata in acea zi de Joi, cand deschise zgomotos, fereastra vopsita-n albastru electric. Se-ncapatana sa priveasca soarele-n plin. Desi vederea ii era plapanda, in Joia aceea voia sa priveasca soarele-n fata. Sa-i simta lumina, caldura matinala si puterea. Ceaiul il astepta pe masuta, dar uitase de el. Statea de vorba cu soarele. Si cum Abbudin privea discul orbitor, i se paru ca puterea astrului incepe sa scada si ia chip de fata: „Basma, draga mea”, sopti batranul revanzandu-si iubita din tinerete. Stia ca e doar un vis de-o clipa, asa ca inchise ochii sa tina mai mult chipul in memorie. Apoi se-ntoarse incet catre paharul cu ceai de menta si-l bau rece. Lua un pic de branza si o coaja de paine, le mesteca trist, fara placere, si se avanta pe stradutele stramte care poarta pasii marocanilor in sus si-n jos, de cand lumea si pamantul. Mergea agale spre gradinile umbroase, lasand cateva fete mirate-n urma, doua pisici, scolari zgomotosi si entuziasti sa ajunga-n clasele ce aveau sa-i indrepte spre intelepciune. Abbudin se opri langa o casa mare, alba, acoperita cu flori colorate si ferestre mereu proaspat vopsite albastru, desi anii trecusera si peste acea locuinta. Locuinta Basmei, fata pe care o iubise, dar cu care niciodata nu-i fusese permis sa se casatoreasca. Basma era bogata. Frumoasa ca un inger, sincera si indragostita de el, pe atunci. Apoi parintii ei brusc ii curmasera visul de a se casatori cu el cand auzira ca vine din familie de dascali simpli, ca nu detine proprietati si ca-si petrece zilele vanzand in bazar. Sapte ani planse dupa ea, si stia bine ca si ea suferea dupa dragostea lor neimplinita. Calatorise in Spania pentru o lunga perioada imediat dupa casatoria cu un tanar afacerist, dar despre care toata medina vorbea ca e violent si c-o inseala cu o femeie de moravuri usoare de prin Tanger, desi familia Basmei niciodata nu confirmase ca ar fi vreo problema intre cei doi. Apoi veni dezastrul. Tanara sa sotie fu gasita fara viata chiar in casa a carei poarta acum o privea, dar misterul n-a fost niciodata lamurit. El nu crezuse ca Basma si-ar fi pus capat zilelor, a incercat mai apoi o investigatie pe cont propriu, insa resursele sale limitate, in conexiuni sociale si banesti, l-au oprit, evident, fara succes, din drumul de a deslusi destinul iubitei sale. La mai putin de un an de la moartea ei, intreaga familie prin alianta a Basmei parasi Marrakech-ul pentru Madrid, asa vorbea lumea. Si poate ca nu s-ar mai fi gandit inca de la casatoria frumoasei sale la o sansa si-un nou inceput, daca, in odaia pe care si azi o stapaneste, Abbudin n-ar fi primit o scrisoare intr-un plic galben pal, cu parfumul Basmei, cu fix trei zile inainte de moartea sa: „Inca te iubesc. Si o sa te iubesc intotdeauna, pentru ca dragostea nu cunoaste frontiere, indiferent unde ma voi afla. Ramai cu bine, dragul meu Abbudin. Pentru totdeauna, a ta, nefericita Basma”. Scurt si tulburator. Abbudin privea trist catre ferestrele albastre, sperand sa gaseasca soarele de dimineata, in ele. Pe Basma surazatoare. Sa-l cheme, sa iasa din scrisoare si sa renasca din cuvintele parfumate. Nu iesi nimeni de nicaieri. Un caine singuratic urla slab, a tristete, dupa cateva buruieni crescute neglijent. Ce mai ramasese din neamurile si fala parintilor care nu vrura s-o dea dupa un tanar sarac? Pereti albi si tufe de flori. Un nepot de-al ei detinea acum tarabele din souk-ul care-l hranise de decenii. El era cel caruia nu-i mai putea plati batranul Abbudin chiria. Ofta! „Prea tarziu…” Mai intoarse inca o data fata plina de dor si ani pecetluiti pe frunte, catre ferestrele Basmei, ca-ntr-o intentie de ramas bun. Porni usor spre aleile cu oameni multi, grabiti si straini lui. Odaia il astepta. Dar nu si-un alt soare. Batranul Abbudin adormi spre-nserat. Mai devreme ca de obicei. Si a doua zi fierbatorul de ceai nu mai fu pornit. Era prima dimineata cand Basma, de undeva de sus, avea sa-i pregateasca chiar ea ceaiul aromat cu menta.

Cand Donya a parasit Bagdadul…

eb97a4963ed6805946d156e5d6f1e1fbPalmierii au inghetat intr-un soare fara de culoare, de cand tu Donya, habibty, ai plecat din Bagdad! Ce sa ii spun mosneagului de peste drum, biet servitor al lui Allah, cel caruia ii dadeai ceai in fiecare dimineata, atunci cand, ostovit de vandut cartoane vechi, se odihnea la usa casei tale? Cum sa dau ochii cu unchiul Omar, tatal de suflet, care ti-a indulcit copilaria, cand ai tai parinti te-au lasat intr-un cos de trestii, sub soarele care pe vremea aceea lumina a bucurie, ca te-ai nascut tu, fata din povesti, chiar si cu scumpul pret de a nu creste la sanul maicii tale? Bagdadul nu stie de tine, frumoasa cu par de abanos, nici zidurile albe si nici moscheile n-au raspuns daca le-as intreba unde te pot gasi, fecioara far’ de soarta. Cu zambet amar, mananc smochine si ma gandesc ca e o gluma nepotrivita ca tu, careia i se spune Donya, sa n-ai o viata in culoarea rozelor, caci tu erai viata insasi, atunci cand chipul tau rotund ca luna, se ivea la ferestre si zambea larg, facand cu mana cerului, florilor, tarabagiilor cu roade proaspete, pe strazile care azi sunt serpi de ciment, seci, fara viata. Donya a parasit Bagdadul…Si-a luat cuminte valul de matase, si la tras pe chip si a spus „Salam alaikum” lumii ei, lumii care a imbratisat-o pentru o perioada. Intotdeauna calatorii stiu ca pot ramane pentru un timp, pot asculta freamat de palmieri, se pot bucura de bucatele prietenilor pe carpetele odailor de imprumut, dar cand radacinile parintesti lipsesc din medina unor oameni adunati prin jur cu diferite ocazii, copilul de suflet nu traieste decat pe jumatate. „O alegere in minus” sasaie cu limba de vipera Latifa cea invidioasa, care-si bea intotdeauna qahwa la ferestra iscoadelor, dar cu spatele catre frumoasa Donya, de fiecare data cand aceasta-si punea chador-ul care-i ascundea trupul armonios, pentru a iesi pe strada larga, plina de oameni si povesti. Azi, Latifa si-a chemat prietenele si da masa mare si banchet, caci  Donya a parasit strazile mirilor de neam ales, si ca acum in sfarsit norocul maritisului se va ivi si la usa odailor ei. „Donya, intoarce-te!” spun porumbitele hranite cu firimituri de kleiche, dulci si aromate, aurite-n cuptoarele dragostei si generozitatii, de-o frumoasa copila, ranita-n suflet, care azi nu mai este in Bagdad. In zborul de pene albe, pasarile prietene se inalta mai sus de cladirile antice, si-o iau lin, peste zari azurii, in cautarea fetei cu suflet de aur. Se-ndreapta catre Tigru, dar raul tace ursuz la intrebarile inaripatelor, iar Eufratul nici el nu vrea a cuvanta, purtandu-si valurile lin, etern, printre dantelariile fine de ierburi acvatice. Pasarile revin deznadajduite, zburand in sageata aducerii de vesti proaste, catre Bagdadul nestiutor de destinul pierdut al Donyei. Unchiul Omar nu mai vrea a manca, si cu buzele stranse a amaraciune isi inabusa cuvintele pierderii.  Mosneagul far’ de prieteni sta lipit de usa, asteptand ceaiul fetei plecate din orasul care i-a frant tineretea. Tamburinele bat a fericire la usile vecine. Latifa se marita. Istikanul aduce aromele fericirii, orfana e uitata si Bagdadul porneste marsul nuntii.

 

Gelozie si parfum de cardamom

72a5eba2cb9c9f0d5981f53f0f60c83fVenise de pe apele sudice ale Tigrului si nimeni nu stia ce cauta-n Bagdad. Zestre nu avea, rar se ivea la vorbe cu vecinele, chipul nu si-l arata si dupa mers n-avea nici douazeci de ani. Se prea poate sa fi fost copil din flori sau poate de vreo uratenie proverbiala, asa presupuneau femeile din cartier, cand mestecau distrate, cuburile de zahar, sorbind lenes licori aromate din paharele cu forma de lalea. In zadar ii facusera invitatie la ceaiuri, s-o-ntrebe de sanatate si rubedenii, misterioasa straina nu era iubitoare a socializarii. Pana-ntr-o zi. Cand la usa ei se ivi un barbat frumos si ‘nalt, cu al sau cal arab pur sange, negru ca smoala si lucios pe coama neteda. Era o noapte cu luna plina, si asa surorile barfitoare de peste drum, ele, cele, care-si duceau veacul la ferestrele cu dantelarii de lemn, putura observa cum fata se strecura din casa, pentru a-si primi mirele in odaile bine ferecate de ochii lumii. Nimeni nu stia ce se intampla dincolo de perdelele ticsite cu talismane, din care uneori, arome de cardamom fiert se imprastiau pe strazile inguste cu usi colorate. Dar ochi vicleni de vecine aveau sa afle curand. O asteptara o zi, doua, trei, sa-i inteleaga programul de vizite, caci vai, Bagdadul tot ar fi fost contrariat sa afle cum o tanara nenuntita primeste in odaile sale, barbati. Numai bine-ntr-o seara, pe la orele unsprezece, cam cu un ceas pan’ sa bata miezul noptii, strainul se ivi din nou la usa fetei. S’atunci pe urmele lui, din senin, si cele doua vecine, alaturi de imamul pus pe alungarea faptelor haram, rasarira din pamant in calea celor doi. Vai de capul lor de iubiti! Unde-i? Zburase pe fereastra si se pitulise printre palmieri? Ori luna intarzia sa apara ca sa protejeze dragostea nepermisa? Cei trei erau oricum de neinduplecat. A doua zi-n Bagdad fu mare harmalaie. Pacatoasa avea sa fie expusa publicului pentru faptele sale neplacute Celui de Sus. Un vanzator de pepeni clatina din cap a mila catre nefericita fecioara. Zadarnic incerca ea sa explice ca lucrurile nu stau cum parsivele femei de peste cararuie sustin, alaturi de imamul lor mincinos si de reputatie indoielnica, caci nimeni n-o asculta. O fata de pe alte locuri, far’ de parinti si zestre. Sase ochi vazura barbat la usa sa! Plus paznicul de la brutaria din coltul strazii principale, cea care dadea spre moscheie. Judecata avea curand sa vina. Si cand credinta incepu sa-i scada, cand speranta ca o noua zi cu soare va aparea in viata ei, iata-l! Frumos, inalt, cu cinste in fata lui Allah, placut ochiului si drept la vorba, venea el. „Incetati aceasta judecata nedreapta, pentru numele lui Allah! E sotia mea, pe memoria strabunilor va jur”. Vecinele zambira rautacios. Fata nu-ndrazni sa-si arate chipul catre el. Dar chipesul strain facu un semn catre multime, s’atunci dintre martorii aflati in piata, un grup distins de batrani cu barbi sure si priviri grave, se ivira facandu-si loc a cuvanta. ” In numele lui Dumnezeu, marturisim ca ochii nostri vazura nunta acestor doi tineri. Fata e mireasa dupa placul lui Dumnezeu si uniunea nu-i legata de haram. Totul e halal, iar aceasta este femeia omului. Lasati cinstita sotie sa se-ntoarca la cel harazit de Allah. Parinti nu sunt, i-au pierit din frageda copilarie. Adapostul si l-a gasit in Bagdad, asteptand rabdatoare, ca sotul sa i se-ntoarca dupa grele negoturi, la ceas de seara. Haramul e cu voi, mincinosi care judecati viata omului fara dovezi, panganind Islamul curat si drept!” Si nu terminara bine inteleptii batrani a cuvanta, ca pas cu pas, multimea stransa la judecata, se-ndeparta rusinata spre case, gandind temeinic la poruncile lui Dumnezeu. Dar vecinele clevetitoare inca aveau pizma-n suflet. Cin’ le-ar fi luat pe ele de femei, asa negre la inima, si cu barfa’n buze? Cautara un sfat catre imam. Dar dus fu! Nimeni nu i-ar mai fi ascultat vorbele strambe acum, dupa nedreapta constatare. Privira unul catre altul, strain catre straina, sot catre sotie, si amandoi stiau ce urma. Al doilea rasarit de luna ii va gasi departe de Bagdad, spre locuri mai prietenoase si oameni cu cinste si frica de Allah.

Ploua cu maci in Palestina

f60d00e0a770fba646292c793d42ef2bCerul se-ntristase pentru mai multi ani. La-nceput soarele se arata sfios printre maslini, lasand in inimile oamenilor pamantului sfant, speranta de raze si de-un maine senin, apoi se-ngriise otelit, aratand cu zgarcenie, tot mai putina caldura. Si n-am sa uit niciodata cand, din casa mea din Ramallah, de la geamul mic, scobit printre zidurile albe ale curtii parintesti, am vazut ploaia de maci. Maci sangerii isi aruncau petale din ceruri, si nu mai terminau cu siroaiele de rosu, iar oamenii fugeau inspaimantati dinaintea prapadului, strangand prunci si copilandri in brate de muritori. Iar macii nu se mai opreau din tasnit culoarea durerii. Case se prapadeau, batrani cadeau ingenunchiati sub peretii claditi de ei, o data vanjosi, femeile isi ascundeau obrajii palizi de durere sub naframele ude, brodate candva-n pridvoarele pacii, copiii se trezeau pierduti pe carari prafuite care nu stiau drumul spre casa, nici macar drumul spre viata. Un urias cu talpi de stanci calca de peste colinele brodate cu maslini, asezarile Palestinei, le strivea, nepasator de sufletele care se catarau de genunchii sai malefici, in speranta ca omenia le va cruta. Uriasul n-avea timp de omenie. Se-ndeparta tot mai mult de maruntele suflete sleite si mergea increzator spre alte sate, alte vetre si alti neputinciosi. Presara teama, durere si ploi cu maci sangerii. Codana din Filisteen isi terminase de copt painea-n vatra, si subtirica-n talie, zburdalnica precum gazelele desertului, se ivi la poarta sa vada ploaia de maci. Isi duse mana la gura pentru a-si astupa urletele durerii, caci drumul era impanzit de vecini fara de vetre, de copii fara de zambet si bunici fara de batranete. Palestinienii plecau cu cheile unor usi furate, spre necunoscut, spre tari instrainate de sufletele lor. „Incotro, fratii mei?” Vecinii n-aveau guri de raspuns, erau astupate de tacere, urechile nu auzeau caci sunetul mortii le-nfundase simturile, iar ochii nu mai vedeau decat cenusa, orbiti de lacrimile durerii de inimi sfaramate. „Incotro, bunicule?” Intreba iarasi codana din Filisteen. Batranul mai din urma sirului de pribegi se opri pentru o clipa:

„Ia-ti painea cu tine si doua ramuri de maslin. Coranul, naframa si mama, fecioara din Filisteen. Nu mai avem patrie, nu-ti ramane decat sa taci. Plangi si taci. Pentru noi, nu e speranta, venit-au pentru totdeauna ploi de maci…”