Vine Rasaritul, habibi!

2021. Un an in care noi toti ne-am promis sa vedem primaveri multe, noi toti, cei trecuti prin atatea incercari, intr-o lume haotica, plina de boli, nesiguranta si minciuni. Eu sap mai departe in amintiri, caci eu aveam sufletul bolnav mai demult de tot acest haos prin care azi trec masinal, aproape ca de piatra, cu masca puterii si a lectiilor dur invatate. In dimineata aceasta imi beau cafeaua un pic prea amara pentru gustul tau si privesc spre mare, departe de tine, departe de noi. Desi au trecut mai bine de doi ani de cand, muscandu-mi inima si omorandu-mi vechea identitate, am lunecat spre poarta libertatii, sufletul inca mai sangereaza. Dar cu altfel de ritm. Cu sangerarea care duce spre vindecare, putere. Resemnare.

***

Mi-e dor de vechile ploi, trebuie sa recunosc, habibi. De mirosul acela cald, de frunze, de noi doi inocenti si prea tineri pentru legamantul facut, alergand pe strazile din Beirut. De iasomie si ochii tai albastri. A fost o vreme cand iubeam frumos. A fost o vreme cand ne tineam de mana si ne credeam invincibili, nefiind in stare nici macar sa ne imaginam ca hidosenia urii, negrul razbunarii, tacerea aia de gheata si absenta vreunuia atunci cand celalalt il cheama, ar putea sa omoare ideea de noi. Ne-am pierdut unul de altul, cand am incetat a ne mai asculta, cand am incetat sa mai cautam imbratisarile in noapte, cand am deschis universul nostru prea multor straini, prea multor pareri, uitand ce ne-a adus de fapt, impreuna. Deveniram ursuzi si plictisiti de nemultumirile celuilalt. Ne insinguram nepermis de mult la varsta noastra. Tu nu mai auzeai tipatul inimii mele. Nu erai acolo sa stergi la timp lacrimile si sa incerci din nou sa readuci ploile calde si sa ma tii de mana. Ma faceai isterica si dispareai, nestiind ca ma pierdeai cu fiecare plecare. Sufletul meu se zbatea chiar si cand greseai. In timp am realizat ca nu te mai voiam la modul frumos, dar grija pentru tine nu ma lasa sa dorm. Pana cand intr-o zi si asta ai reusit sa-mi iei, aducandu-mi nepasarea si setea sa sparg o data pentru totdeauna usa aceea si sa ies din cimitirul frumos ornat cu trandafiri tineri si rosii. Si am parasit Beirutul…

***

Astazi ne-am ingropat sufletele si cand ne vedem zambim frumos, politicos. Ca si cum niciodata nu ne-am fi ranit, ori am fi impartit aceleasi asternuturi. Nu cutitele aruncate-n inima mea, spaimele ori tristetile ma fac sa plang. Plang ca atunci cand iti amintesti un om frumos si treci pe langa un mormant sa-i pui o floare. Nu il mai astepti, stii ca nu va reinvia. E doar o poveste a durerii pe care o tii doar pentru sufletul tau. Intotdeauna am crezut ca soarele are puteri miraculoase. Aduce un auriu optimist, o caldura vindecatoare, cu fiecare aparitie, intr-o noua zi. De ce n-ar iesi rasaritul si pentru noi, habibi? Maine va fi mai bine.

Desertul cu plansul lui

Multi ani au trecut de la fericirea aceea mare. Se prea poate sa fi fost si ea stralucitoare si vesela, asa cum cartea noptilor arabe descrie printesele orientale, fete fara de griji si poate un pic prea razgaiate, fete care isi pretuiesc frumusetea si nu se dau soate dupa oricine. Multe rasarituri si apusuri au imbratisat palmierii plini de freamat, cand cu saruturi aurii, cand cu buze insangerate de vreme, buze care dispareau spiralat in noptile ce urmau, cu basme fermecatoare sau cu plansete, dupa cum „donya” le era scrisa fiecaruia in parte. Soarele aducea cu el iubire, caldura si poate primele semne de batranete, pe chipul albul si inca frumos al ei, cea care astazi plangea muta printre corturile nomazilor care-si intindeau caprele la pascut, dincolo de Bagdad, departe rau de casa parinteasca, aproape de nisipurile regatului Iordaniei. Fatimah isi trase valul pe intreg chipul si privi cu teama spre un cort falnic, ascuns de stancile roscate care indicau pustiul sterp, lipsit de verdeata orasului cu care ea fusese candva obisnuita. O femeie beduina, trecuta de prima tinerete, ii facu semn sa se apropie. Fatima tresari, nestiind ce ar trebui sa faca. Pentru o clipa se opri, dupa care, vrand s-o ia din loc, ii auzi vocea: „Assalamu alaikum! Incotro, fiica mea?” Era limpede ca femeia ii citi soarta fara de noroc. Se intoarse cu ochii plini de tristete si inclina capul, in semn de respect. „Vin dinspre Bagdad…si ma duc incotro oi vedea cu ochii, maica mea”. Femeia o invita sa se odihneasca in cortul sau, in acea incapere pe care arabii o numesc „majlis”, un loc destinat doar lor, femeilor, si unde barbatii nu au permisiunea sa intre. Alte cateva codane stateau in jurul focului, amestecand tacute in cafeaua si painea proaspat coapta pentru musafira din Bagdad. Gazda cea varstnica nu o scapa din ochi, avand acea privire semeata, de otel, plina de curaj dar si bunatate, pe care deseori, doar femeile obisnuite a trai in conditii vitrege, o pot avea. „Tu Fatimah, pare-mi-se ca ai o soarta grea si nu te-ai rupt de familia ta, de drag. Odihneste-te aici cate zile vrei, prinde putere, si cand simti nevoie de vreun ajutor, eu aici voi fi, iar Allah Preabunul e deasupra noastra a tuturor”. Fatimah multumi pentru generozitate, si timida, incepu a sorbi ceai si manca din painea proaspata, adusa de fiicele gazdei sale. „Oh maica mea, eu am fugit de acasa, intrucat ai mei au dat sfoara printre rubedenii ca sunt nebuna si l-am lasat pe cel harazit mie, fara niciun motiv. De sapte ani stau fugara prin moschei si piete, cu frica in san si cosmarul ca barbatul meu cel care mai sa ma omoare pentru ca nu i-am dat feciori, ma va prinde si ma va sfarsi. Zadarnic am incercat sa le explic rudelor ca nu este vina mea si ca daca mai raman in casa socrilor mei, nu o sa mai apuc si alt rasarit de soare, ca nimeni n-a vrut sa ma asculte. Si iata-ma singura, aici, in mijlocul pustiului, lasand iubitul meu Bagdad pentru o viata al carei viitor nu am cum sa-l stiu si care nu are ce sa ii rezerve unei femei ca mine”. Beduina isi aprinse pipa si o analiza cu atentie, induiosata de drama sa si stiind prea bine ca nu e singura tanara care se izbeste de asa soarta cruda, la nici treizeci de ani. „Asculta fata mea. Pentru o luna cortul meu iti este casa, si daca si tu oi vrea, fa rugaciune curata in fata Celui de Sus, caci Allah Preabunul, nu lasa pe nimeni in necaz. Nu va trece luna si viata ta se va schimba, pentru ca sufletul curat si cu intentii bune, nu este trecut cu vederea de al nostru Creator”. Si cu aceste cuvinte, beduina ii intinse o „abaya” noua, aratandu-i locul unde poate dormi pentru urmatoarea perioada, atat timp cat se va afla sub protectia tribului ei. In desert zilele treceau mai toate la fel, cu ceai, povesti despre loialitatea camilelor si pretul acestora in targ, cu pita coapta si vorbe de incurajare din partea bunei gazde. Cand luna se ridica pentru a douazeci si opta oara deasupra palmierilor, un copilandru veni spre gazda, aducandu-i vorbe noi despre un strain care astepta sa se vada cu cel care avea cortul beduinei in grija. Femeia ridica din umeri, mirata. „Copile, dar barbatul meu nu este acasa. Asteapta sa dau de stire fratelui meu, si Insha’Allah il vom putea primi peste un ceas”. Nu trecu mai mult de un sfert de ora, ca fratele beduinei isi facu aparitia, un om maruntel, cu ochi de culoarea alunei, purtand pe cap „shemagh”-ul, un sal impestritat, dupa obiceiul nomad. Omul si calaretul strain discutara mai bine de un ceas, dupa care intrara pe o usa separata a cortului, dand de stire ca femeile pot lua si ele parte la discutie, prin perdeaua care separa „majlis”-ul de camera invitatilor. „Pe Allah! Tanarul acesta a venit sa iti ceara mana!” striga femeia beduina. Fatimah incepu a tremura de frica si mirare. „Cum era posibil asa ceva? Cine stia de soarta ei prin pustiurile acestea? Daca era trimis din Bagdad, pentru o crima de razbunare?” Tanara se ridica de pe „kilim”-urile de lana si spuse hotarata: „Acum am sa plec, va multumesc pentru tot ajutorul, dar ma tem ca trebuie sa ma grabesc sa imi caut soarta!” Si zicand ultimele cuvinte, iesi in fuga din cortul care-o gazduise pentru o luna, uitand sa-si mai acopere chipul, in graba ei. Uimiti, gazda, urmata de fratele acesteia, se grabira s-o ajunga, pentru a intelege ce se intampla, si o data cu ei si strainul abia venit la vorba. Gandind ca tanara femeie ar putea cadea prada fiarelor, barbatul nou sosit urca pe cal si nu mult ii lua pana s-o ajunga pe biata Fatimah. „Asteapta macar sa ma cunosti, pe Allah, de ce fugi asa??” Mai speriata ca inainte, femeia, rosie la chip, refuza si de aceasta data sa il priveasca pe calaret. Si atunci, intelegandu-i frica, strainul cobora de pe cal si se apropie de ea, vazandu-i chipul care il cuceri pe data. Calm si fara teama, considera ca poate daca isi arata si el fata, un strop de incredere s-ar putea ivi din partea ei. „Te-am urmarit de cand ai baut apa la prima oaza, cu mult inainte sa ajungi la tribul acestor oameni buni. Nu-ti fie frica, doar trecutul tau iti este piedica, nu cei din jur. Si eu sunt calator ca si tine. Daca vrei, in desertul acesta mare, iti voi fi tovaras si nu sot. Doar cand vei binevoi tu, am sa ma apropii de tine”. Auzind asemenea cuvinte, Fatimah isi acoperi chipul, simtind o roseata in obraji si pe frunte. „Tu, straine, nu-mi stii trecutul. Barbatul meu cauta sa ma omoare de mai bine de sapte ani. Nu am familie, doar frici si singuratate”. Calaretul zambi. Abia acum si Fatimah realiza cat e de inalt si frumos. Dar frumusetea lui nu avea sa o mire, cat ceea ce avea sa afle de la el, dupa. „Oh Fatimah, Hassan sotul tau, a pierit acum trei ani, intr-o incaierare cu alti cativa huligani de bazar, care au descoperit ca fusesera inselati cu multi dinari. Cand ai parasit Bagdadul lume multa vorbea despre povestea voastra si cat de hapsan era al tau barbat. Spuneau ca esti trista si porti numai albastru. Apoi soarta a facut ca eu sa fiu printre cei care te-au zarit la oaza, fugara. Era imposibil sa nu fii tu, dupa valurile albastre. Frumoasa, trista, as fi vrut a vorbi cu tine, dar cand plecai sa-mi pregatesc calul de drum, tu disparusesi din nou. Si acum soarta mi te-a adus aici, in ochii mei. Mi-am urmat inima, si beduinii cei cinstiti au zis ca ai luat calea spre Magreb.” Atat avu de spus calatorul. O liniste rece se asternu intre amandoi. Fatimah privea ingandurata valurile de nisip si uitandu-se peste umar, realiza ca gazdele plecasera, lasandu-i acolo pe amandoi. Barbatul nu mai spunea nimic de minute bune, mangaindu-si animalul prieten, un cal Arab pur sange, cafeniu si cu trup sanatos. Femeia gandi ca fara indoiala, barbatul acesta avea sa ii pecetluiasca destinul intr-un fel sau altul. Trebuia sa decida, pentru ca timpul curgea si strainul, ca si ea, avea sa infrunte desertul si multe alte primejdii de salbaticie. „Care este numele tau?” il intreba ea, intr-un tarziu. El zambi bland ca luna. „Ayman”. Ei ii placu numele pe data. La fel si zambetul sau. „Atunci haide, Ayman. E tarziu si in curand noaptea ne va prinde iar nedezlipiti de pamantul acestor oameni atat de generosi”. Isi luara amandoi ramas bun de la gazde, si pornira calare spre orizonturi care se jucau cu inimile si sperantele lor, cand prietenoase in tonuri caramizii, cand amenintatoare, precum cafeaua arsa. Doi tineri pribegi cu suflet zbuciumat, in desertul Arabiei. Nestiuti de nimeni, in cautarea implinirii unui destin. Curand, desertul ii imbratisa in tacerea sa. Luna oglindea oaze care pareau lacrimi uriase pe un obraz pamantiu, tulburate doar din cand in cand de mersul sprinten al vreunei gazele. Ei fugeau calare si lasau in urma desertul cu plansul lui. Fugeau spre fericire.

Telefonul Wardei

Exista in viata lucruri simple care iti pot schimba ziua. Un telefon neasteptat, o voce calda, un „ce faci, esti bine?” de la o persoana surpriza, si multe altele. Astazi telefonul a venit de la o prietena algeriana. Careia nu stiu cu ce i-am ramas in suflet, dar dupa parerea ei, am zambit in momentul in care altii au neindreptatit-o. Si datorita acestui gest mic dar important pentru ea, nu m-a uitat, chiar daca nu mai suntem o echipa. O s-o numesc Warda (Floarea). E din Algeria si lupta mult in Egipt pentru a trimite cate o mie de lire, (mai putin de 100$), fetelor ei, aproape de varsta maritisului, lasate acasa. Tare mandra e de ele si le vrea in pas cu moda! Preda limba Franceza in gradinita, deci merita un… chapeau! O postare scurta, dedicata prieteniei, zambetului si luptei unei mame algeriene de a castiga bani in plina pandemie, din Cairo, pentru cei de acasa.

De la Nil spre Dunare

„Mi-e inima franta in doua, acum cand un deceniu m-a indepartat

De Romania unui verde crud, de mere si vara cu miros de fan curat.

Mi-e sufletul rupt in jumate, intre moschei ce mandre se oglindesc in Nil

Dar asta imi fusese visul, sa zbor la piramide spre Egipt, inca de mic copil.

Astazi Sfinxul ma priveste trist, si ma intreaba daca am gasit ce-am cautat.

Eu pe interior de doruri rascolita, ii zic, nu-i fericire lume, si-nchei cu un oftat.

Si stiu pe data ca, de ma duci la visinii carunti si poezia mea dintre coline,

Am sa raman un ceas, poate o primavara, s’apoi iar plec spre meleaguri straine.

Caci asta este sufletul de scriitor impatimit de alte lumi, de oameni si lumini

Mereu cu dor, mereu nelinistit, mereu cu noi povesti prinse-n caiete cu amintiri.

Am sa ma-ntorc la tine, iarasi copilaroasa, cu vrabii in suflet si iubire, draga Romanie

Dar am sa raman cat sa-ti sorbesc roua din iarba, sa-mi dai putere cam cat pentr-o mie.

Caci, cand zapada vine sa imi inghete sufletul de copil, din Dunare ajung din nou in Nil.

Si iara, dintre palmieri fierbinti si plini de roade, dintre smochini si priviri iscoade

Oftez, instrainata de al meu pamant, s-o sa-mi doresc a infinita oara Dunarea, in gand.”

cairo-nile-sunset-190c47908133

 

 

In Ramadanul neimbratisarilor…

Usor, lampi se aprind in Ramadanul neimbratisarilor. O saptamana mai e pana cand 93143900_2997725303655138_6614814389679685632_npostul musulman va-ncepe, cea mai importanta perioada din an in credinta a sute de milioane de oameni, intinsi pe trei continente. Egiptul, sufletul lumii arabe si gazda a civilizatiilor milenare, isi aprinde tacut, fanoos-urile colorate, pentru un Ramadan altfel. Un Ramadan pe care el, ca tara vibranta, nu-l cunoaste. Ramadanul izolarii, al distantei si neimbratisarilor. E un an altfel, pe care cei educati, cu posibilitati financiare si acces la informatie, il inteleg drept an al precautiei si respectarii oranduielii planetare de a sta in casa. Dar Ramadanul e luna in care mai mult ca niciodata, urmand indemnul lui Allah, credinciosii sunt obligati sa priveasca spre cei care se pierd marunti prin piete, spre cei simpli, spre cei saraci. „Statul acasa e pentru bogati”, s-aud voci prin Egipt. Si nu ca n-ar sti si ei ce se intampla, pietarii, ori lucratorii cu ziua. Si nu ca nu le-ar fi si lor frica de moarte. Ci pentru ca in inima de om simplu, licareste datoria de parinte, aceea de a aduce o bucata de paine pe masa, gurilor care asteapta. Va fi un Ramadan care va pune la incercare sufletele Pamantului. Dar mai ales un Ramadan unde luna din cer va straluci parca mai mult spre inimile asupritilor, in noptile fara de zambete la mese altadata aglomerate si generoase. In 2020 vor fi nopti insingurate pentru a rememora cum, in aceasta perioada, cu mii de ani in urma, un Profet din inima Arabiei primea un mesaj divin…

Scrisoare din Bandar Abbas

06ff5b93acb27e550e395943aeb19a89„Sunt pescarul ratacit la marginea Golfului Persic si, intr-o zi de Vineri, am avut nesansa ca maica mea, flamanda si speriata, sa ma lase la porti de moscheie straina, cu credinciosi trecand in graba, muti si orbi la planset de copil, oameni cu pasi iuti, care sa-i poarte cat mai departe de cosul de trestie in care ma aflam. Ya Allah, de ce destinul meu a fost unul ca acesta si nu scris cu litere norocite, pentru ca valurile vietii sa ma poarte spre fericire? De acolo, de langa locul de rugaciune astupat de nisipuri, soarta mea parea ca s-a frant precum zborul de pescarus alb si tacut, pescarus uitat in pustiul albastru al marii. Sunt cautatorul de perle si ceva de ale gurii, in zile mai senine cu inimi blande si oameni frumosi, tot aici aflat, in sudicul oras iranian, Bandar Abbas. Bandar Abbas este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut eu, Muhammad, in zilele care mi-a fost dat sa le traiesc. Si au fost destule, s’au fost amare… M-am nascut intr-un satuc de beduini din Emirate, dar ce le-a fost harazit parintilor mei si-a pus amprenta asupra vietii mele de mai tarziu. Mama, una dintre cele mai frumoase femei din Sharjah, era o araboaica a carei farmec devenise de legenda printre femeile tribului. Unele o invidiau, altele ii doreau o casatorie fericita cu cel dorit de ea. Asa am aflat de la una dintre putinele rude intalnite in Bandar Abbas, douazeci de ani mai tarziu, de la moartea ei. Insa tot ea, desi iubita de parinti, a facut o greseala de neiertat. Aceea de a se indragosti de un negustor de matasuri, venit din Persia in Emirate. In traditiile beduine, o casatorie intre o femeie araba si un strain nici nu ar fi putut fi adusa in discutie, daramite sa mai aiba loc? Si atunci, inevitabilul s-a produs. Mama a fost rapita de misteriosul ei persan, care a adus-o aici, in Bandar Abass, unde i-a oferit o casa frumoasa, langa Golful blajin si primitor, si unde iubirea lor s-a concretizat, iar aparitia mea le-a adus mare fericire amandurora. Pareau ca lucrurile se linistisera, dar cine cunoaste randuielile desertului, stie ca beduinii nu iarta acest gen de comportament din partea unei femei indragostite si neascultatoare! Peste familia ei rusinea domnea, iar barbatii din familie doreau dreptate. Au mers pe cai iscusite, intreband in stanga si-n dreapta, pe la souq-urile de perle si caftane, printre vanzatorii de covoare, daca stiu cumva de un tanar persan cu ochi verzi, din Bandar Abass, venit cu treburi prin locurile lor. Nu greu le-a fost sa ii gaseasca in cateva luni pe amandoi. Tatal meu si-a pierdut viata intr-o crima de onoare, iar mama, de frica unei alte razbunari sangeroase, m-a lasat la vreme de rugaciune, in fata unei moschei si de atunci nu a mai fost vazuta. Un unchi din partea neamurilor sale, bun la inima, si care o iubea de mica, stiind de grozaviile petrecute, a intrebat prin Bandar Abass de nepoata disparuta, si cum vecinii toti stiau de frumoasa araboaica rapita si pruncul abandonat, s-a hotarat sa vina intr-o buna zi, dupa douazeci de ani, sa-mi spuna cum m-am nascut si de ce soarta mi-a fost asa cruda. Si iata-ma azi, ucenic la taraba lui de mirodenii, unde castig atat cat sa-mi pot duce zilele amare, de fiecare data cand in minte imi vine mama si tatal necunoscut. Nu stiu daca Sharjah e un loc frumos, dar uneori, cand vantul bate mai vartos, de aici din Bandar Abass, ma intreb daca nu doar Allah e singurul care are drept de viata si de moarte peste noi, toti, arabi, persani, bogati, saraci, darnici sau zgarciti. Nimeni nu-mi raspunde, si, cu inima franta de tristete, numar scoicile sidefii, sperand ca intr-o zi soarele sa poata usca lacrimile sufletului meu…”

 

 

 

Enta eh?

1c22d1eb765fef149296de39eb491149Mi-ai zis intr-o zi de Marti, cand nu banuiam cat de tare pot arde cuvintele rostite de buze moi, ca intre noi povestea s-a sfarsit. Yani…khalas. La inceput am simtit o fierbinteala-n urechi, apoi spre tample, cu zvacniri surde si nemiloase, apoi m-am sprijinit neputincioasa, de masa pe care inca statea ceaiul tau rece si amar de asteptare. Cu sufletul inveninat ti-am blestemat maica, apoi te-am acuzat ca nu ai frica de Allah, te-am insultat, ti-am spus ca nici macar frumos nu esti, si, ingrozita de tacerea ta, umpleam golul din dormitor cu vorbe fara sens, pentru ca mi se parea oribil ca tu nu spui nimic, dupa toate pe care le traisem impreuna. Teribil ma mai temeam de singurate, nu ar trebui sa ma acuzi ca sunt asa ingrozita de asta, stii bine cum bunicile si rudele noastre ne zic de mici ca trebuie sa avem pe cineva langa noi, odata ajunse femei. „Salma, trebuie sa te mariti!”, imi zicea matusa Samira, inca de cand eram o adolescenta. „Salma asculta si zi da celui ales de tatal tau, ca trece timpul fata, si nu o sa te mai vrea nimeni cu cosite albe!”. Dar nu m-am temut, radeam atotputernica de taria dragostei cu care imi umpleai inima. Nu am vrut pe nimeni, pentru ca eu te iubeam pe tine, Mahmoud. Ti-am dat ce-i permis si interzis, pentru ca inima mea nu stia de legi si obiceiuri, de mandrie si conditionare a sentimentelor. Iar acum stau aici, la saptamani distanta de acea zi oribila de Marti, asteptand doar o chemare, sa ma intorc docila sub farmecele tale diavolesti. Se zvoneste prin medina ca te-ai insurat cu o femeie pe care nu o suferi, dar care are stare si era demult promisa neamurilor tale, ca parte din familie. Ai ales ce era usor si asteptat de catre ai tai. O fi rau, o fi de bine, ca nu renunt la blestemata asta de legatura care ne uneste, si care ar fi trebuit sa ne duca in fata lui Allah, intr-o casatorie halal! Te urasc si te iubesc. Ba nu, te urasc pentru ca te iubesc. Sunt bolnava de tine si nu vreau sa ma fac bine, astept sa ma topesc ca o lumanare sub puterea pe care dragostea ta amara o are asupra mea. Si o sa cad la un moment dat. Si nici macar n-o sa plangi. Din gradina se aude o voce. Esti tu! Imi pun valul rusinii peste chipul nevrednic de a pretinde cinste si ma grabesc sa te intalnesc. Suntem iar noi doi, in Damascul lunii pline, cu povesti spuse in soapte, pe care albul zilei le spala de pacat. Imi spui ca ma iubesti. Zambesc. Cum ma iubesti? Iubirea nu ucide inimi asa cum noapte de noapte tu o ucizi pe a mea. Enta eh? Enta meen? Cine esti tu? Ce djin negru iti conduce sufletul de crezi ca ai puteri asupra mea? Te sarut. Allah sa aibe mila de mine, nevrednica.

 

O mie si doua nopti in Bagdadul trist

da1b47207ade024f134942d31a0f2540A inceput cu urletul unui copil care mai adineauri zambea langa vatra bunicilor albi de ani si amintiri. Plecase tacut spre strada, cautandu-si camarazii de batut mingea pe asfalturile albite de nisipul irakian, de soare si timp molcom, timp care uita uneori sa mai treaca prin cartierele Bagdadului. Apoi cateva femei s-au auzit in departare, prin curti nestiute, cum tipau si jeleau ca peste drum trupurile barbatilor lor erau aruncate-n pe placi de ciment, ca raspuns la tovarasia care-i tinuse-n strada, pentru un vis. Visul unui Irak sigur, cu paine si liniste-n case. Cerul se implumburase intr-un mov al doliului, copiii muti de spaima isi priveau parintii, strangandu-si la piept jucariile murdare de noroiul luptelor pentru o schimbare. In noapte, Bagdadul iar isi numara mortii. „Vrem de munca, vrem un viitor pentru copiii nostri, ya Allah!”! Cineva ruga divinitatea cu cateva minute inainte de a-i fi strivit corpul pentru indrazneala de a visa la alte orizonturi. Pentru a cata oara Irakul plange? De departe, din inaltul presarat cu ramuri de curmali, lumea pare un furnicar neobosit, de lupte, lacrimi, cerinte si franturi de vise. Miroase a moarte pe strazile vechiului oras al civilizatiei islamice, marele Bagdad. Un oras mare, cu oameni striviti, care din palmierii inaltului par mici, mici…

Ne trec anii, ya Omar!

Astazi e Joi si am de gand sa-ti spun ceva, dar o las pe maine, cand ai sa vii de la 9c7c7e0299ca1977b6263ef41ac9da11rugaciune. Ai sa intri cu ochii plecati, in camara tatalui mei, ai sa iei cativa dinari munciti din greu s’apoi, nevazut, ai sa te-ntorci in modesta-ti camera, unde iti inchizi tineretea si visele, de parca viata te-a condamnat la o pedeapsa neanuntata si nevazuta.O grea povara peste primaverile destinului tau. Eu maine, ya Omar, cand Abouya isi va termina pranzul, iar ceaiul si el va fi gata pregatit, am sa ii las curmalele pe masa, tocmai pentru a-l opri sa caute-n odaile mele, si dusa voi fi din casa! Am sa vin spre tine, cu valul tras pe chip si am sa-ti zic asa: Ne trec anii, ya Omar, nu bogatii si bratari de aur astept eu de la tine, habib alby. Inceteaza in a-ti mai umbri zilele cu munca chinuitoare pentru cei cativa dinari care nu-ti ajung decat pentru paine si iaurt. Eu jur pe memoria mamei mele Sultana, ca fericita am sa fiu de ma iei de soata, si nu astept bogatii ori ca la Nikkah noastra sa rasune medina a lafaiala si grandoare! Ce-i viata fara dragoste, baiete draga? Nu te mai osandi la grele munci, sperand ca intr-o zi sa intri si tu in voia tatalui meu, eu insami, Layla, iti bat la usa, iar inima-mi te roaga sa deschizi! Ne trec anii, ya habibi.

***

Luna cea hoata isi roti cercul de aur peste cupolele albastre din Bagdadul de poveste si Layla cea cu gene lungi astepta ca musulmanii sa se intoarca de la al salat. Din casa-i mareata putea vedea clar poarta moscheii,iar cand Omar cel chipes si inalt iesi din lacasul de rugaciune, fetiscana indragostita iute se pierdu-n simtiri. Il astepta sa-si ia plata de la avutul ei tata si, cand nimeni n-ar fi banuit ca o fata de-a Bagdadului s-ar compromite in acest fel, frumoasa o lua tip-til, urmandu-l pe uliti care duceau spre camera modesta a tanarului artizan, Omar cu ochi de migdala, acest minunat mester ale carui cufere de zestre erau neintrecute-n frumusete, de pana si Damascul auzise de indemanarea sa. „Cine-i”? se auzi vocea de dincolo de ziduri. Laylei ii pieri graiul. Cu chipul acoperit, doar ochii ii mai aratau din scanteia dragostei. Barbatul se arata in prag. „Ce doresti, surioara?” intreba acesta atunci ca o vazu pe straina in negru. Laylei ii pieri limba si curajul, simtind cum pamantul ii fuge de sub picioare. Isi pleca ochii a rusine si o lua la fuga, cu grija ca chipul sa nu ii fie vazut de vreun vecin mai dibaci, ori de vreo clevetitoare. Si cand ajunse-n odaia sa plina de doruri nespuse, lacrimile ii cursera-n voie. Apoi hohote de plans venira si ele, ca o prelungire fireasca a suferintei unei iubiri mute. Trecu ziua, iar dupa amiaza lenesa facu loc unei alte nopti singuratice. Era Sambata. Acea Sambata cand Layla fierbea cardamom in curtea interioara a casei falnice in care isi ducea viata fara de dulceata. Se uita spre fantana, stiind ca nimeni n-are s-o vada. Si vazu scrisoarea! „Ne trec anii, saptamanile, zilele si clipele, Layla habibty. Dar iubirile de-o viata nu ne trec”. Atunci stiu. Omar simtise gandul ei. Privi mai atent in jurul gradinii si intelese ca iarba, trandafirii, rodiile si migdalii, toata natura ii era alaturi. Iar daca Allah Preabunul avea sa incuviinteze, de ce nu chiar ea ar fi fost viitoarea mireasa a Baghdadului? „Insha’Allah” isi zise in sinea-i. „Insha’Allah” raspunse un tanar cu ochi de stea, de dincolo de zidurile casei ei.

 

 

 

 

Alep, ultima toamna

p1001908373-3De undeva de pe colinele durerii, toamna isi striga furia si, neputincioasa isi aduna una cate una, frunzele lipite de trupuri tinere, de trupuri azvarlite din cetatui fantoma, candva marete si admirate, cetatui captive in maini dirijate de forte nemaintalnite de nimeni pana atunci. Cu puteri neanuntate, diabolice. Un actor al dramei siriene, frumos la chip, cu o viata intreaga de trait inainte, necunoscut inca de nimeni, muribund pe scena vietii, se tara cu disperare spre scarile de piatra, in speranta ca se va salva. Era poate mort demult si totul se petrecea intr-o absurda poveste, dantelata cu dorinta ca viata sa triumfe. Mortul isi cerea viata si mireasa din Damasc. Damascul era departe de iadul Alepului, iar ea probabil, era in odaile tristetii si, cu lacrimi in ochi, il asteapta la ferestre. „Ne vom casatori in fata lui Dumnezeu,  ne vom intalni dincolo, habibty”. Scarile de piatra se transformau in ace de gheata, ace groase cu varf ascutit, sa ajunga in inima actorului. Un oftat, o lacrima pe obraz tanar si un ultim decor vazut prin ochi de barbat indragostit si ucis in floarea varstei. Alep cu fantomele sale. Orasul gri se ineca in ceata. Ceata nefiintei.