„Sapte ani in Cairo”- Il chema Jamal

„Sapte ani in Cairo”- fragmente de carte- „Il chema Jamal”

Intr-un souk de bijuterii din aur un el si o ea treceau absenti prin multime. Familie cu posibilitati finan23622034_1576755132418836_4162524138371196611_nciare, se vedea asta, printre clientii pestriti ai capitalei ce impanzeau magazinele la ora patru dupa amiaza, o ora de varf, cand toti ies de la lucru, isi iau copiii de la scoala si produc cel mai aglomerat trafic care poate fi vazut in lumea araba. Traficul din Cairo. Ea, o prezenta rafinata, vorbea o Araba nu prea inteleasa de vanzatorii din magazin. O amesteca mult cu cuvinte din limba Engleza, ciudat pentru egipteni, dupa cum o priveau pe femeia supla, si cu adevarat frumoasa. Parea pana in treizeci sau pe aproape. Dupa ea, un baietel energic de vreo patru ani, jucaus, alerga incolo si-ncoace, dand batai de cap tatalui care incerca sa-l stapaneasca din goana sa de a nu rasturna marfa si inclusiv mobila din magazin. Femeia il dojenea si ea din cand in cand, dupa care isi muta ganditoare privirea spre bijuteriile destinate vanzarii.

Sotul ei, o aparitie clasica, eleganta parea sa aiba patruzeci de ani. Usor grizonat la tample, arata ca fiind in apogeul implinirii profesionale si sentimentale. Isi privea grijuliu atat fiul cat si sotia, temandu-se ca nimic sa nu-i indispuna. Sotia nu-l mai privea, fascinata mai degraba de atmosfera de souk. Miriam era libaneza si de cinci ani casatorita in Egipt. La inceput tara o fascinase dar mai apoi dorul de peisajul libanez, de oamenii si felul lor de-a gandi, incepuse a-i da tarcoale. Nu-i putea spune asta lui Mohamed. „In viata facem compromisuri…uneori ne lasam pe noi de o parte, mai ales atunci cand apar copiii”, isi zise in gandul ei. Un harait de scaun o facu sa tresara. Cineva i-l oferea pentru a nu mai sta in picioare. Intoarse capul pentru a vedea cine-i arata gestul de politete si vazu ca avea ochi verzi. Prea verzi pentru un barbat arab. Il recunoscu. Era unul dintre vanzatorii care ii privea de cand intrasera, cum sotul ei incerca sa o convinga sa aleaga un ceas din aur alb in locul traditionalelor bratari galbene pe care mai toate femeile locului le poarta. Ea n-ar fi avut de ce sa faca asta, el o alesese pentru ca ea era rafinamentul care lipsea din peisaj, adauga el, asa cum mereu obisnuia sa sublinieze. Sirianul auzise si asta si zambi. Era intradevar foarte frumoasa, iar el pur si simplu el nu se putea face vizibil in peisaj, prezenta ei il intimida. Era incapabil sa-si faca treaba. Mirosurile grele de parfum barbatesc, palisera in fata aromelor feminine care inundasera magazinul. Scaunul era un bun pretext sa se apropie de ea. Apoi trase aer in piept si incepu a e plimba din lung in lat prin magazin. In sfarsit se retrase tacut intr-un colt si-l indeparta cu mana pe pustanul care ii aducea pe o tava cafeaua zilnica. „Mesh ayz”, „nu vreau”, il expedie tanarul. Atrasa de sunetul tavii si al cestilor, libaneza intoarse privirea. „Shukran”, „multumesc” spuse ea zambind scurt ca uitase sa raspunda politicos pentru scaunul adus. Si el zambi timid. ” Ya Allah!”. Inima ii tremura de frumusetea buzelor ei. Si probabil ca ramasese pironit la chipul ei, de aceea chiar si ea, o femeie destul de increzatoare, pleca ochii si se-ndrepta spre baietel care arunca zgomotos pe podea cheile de la masina. „Esti chiar obraznic astazi, nu stiu ce-i cu tine!”, isi dojeni mama fiul.

Mohamed se intoarse catre copil. „Tati, daca nu te potolesti, o sa pierzi inghetata promisa!”. Paru sa aibe efect avertismentul. Se aseza pentru o perioada pe scaun, cel mic. Bijuteriile il plictiseau. Ca si pe Miriam. O intrigau ochii verzi din vecinatate, poate dorul de Liban o facea sa caute o schimbare in chipurile celor din jur, nici ea nu stia ce se-ntampla. Ceva ii spunea ca nu e egiptean, desi nu-l auzise vorbind prea mult. Era oricum extenuata de felul in care totul decurgea in viata ei, nu era cazul sa analizeze si ea pe altii. Aparente, ce cred unii, ce cred ceilalti. Cand tanarul trecu prin fata ei pentru a intampina un client, curiozitatea o facu totusi sa se mai uite o data la el. Vanzatorul isi intinse mana peste rafturile cu bijuterii pentru a scoate un ceas dintr-o cutie unui client decis sa ii faca o surpriza logodnicei, si cand ii observa incheietura, vazu ca purta o bratara cu steagul sirian. „Stiam eu!” isi spuse, amuzata de intuitie. Apoi isi aminti de situatia Siriei si ce-i facu pe cei mai multi dintre oamenii acestei tari sa se risipeasca prin toate colturile lumii. Ca libaneza, se simtea solidara cu vecinii sirieni si situatia dramatica pe care acestia o suportau sub realitatea razboiului. Ii parea rau pentru acest tanar ca ajunsese aici, sa vanda intr-un magazin, sa castige un ban pentru ziua de maine. Egiptul nu era patria lui. Asa cum nici a ei nu era. Ei ii lipsea atmosfera levantina. Poate si lui? Cel mic o trase de maneca plictisit. „Mai asteapta un pic, mami”, spuse intr-un accent pur libanez. Sirianul zambi. „Ii pot da ceva sa se joace, daca nu v-ati decis”. Miriam zambi rusinata. „Nu, nu e nevoie, deja i se fac toate poftele”. Vanzatorul insista insa cu amabilitatea. „Chiar nu e nicio problema, e adorabil”, in vreme ce copilul deja incepuse o noua joaca alaturi de barbat. Mohamed se apropie. „Yalla? Ti-ai ales ceva?” „Ceva?” se-ntreba Miriam. Nu, nu-si alesese nimic. Ii era aproape indiferent. „Venim maine, se poate?” Sotul dadu din umeri. „Daca stii ce vrei, poti da o fuga singura, caci pentru mine e o zi lunga”, se planse barbatul.
„Ok, maine trec eu…” Isi lua geanta in graba si multumi barbatului pentru amabilitatea de a-l amuza pe cel mic. Apoi plecara toti trei, nu inainte ca sotul ei sa salute prin obisnuitul „Salam alaikum”. Sirianul privi in urma femeii. Era pentru prima oara cand chiar nu-i pasa daca cineva l-ar putea observa ramas buimac. Maine avea s-o revada si asta era cel mai important.

 

Anunțuri

„Sapte ani in Cairo”- Nour

„Sapte ani in Cairo”- fragmente de carte- „Nour”

„Zamalekul parea incremenit de soare in dimineata aceea. Un soare prea puternic chiar si pentr21462706_1514082628686087_6617820436998486939_nu un egiptean. El isi stergea broboanele de sudoare cu dosul palmei si din cand in cand isi ingusta privirea pentru a nu pierde momentul in care ea, grabita, cu parul stralucitor si inmiresmat de parfumuri doar de ea stiute, avea sa treaca, nebagandu-l in seama, ca de obicei. Era straina, oricum. „Strainele sunt cu totul altfel, ele nu sunt impresionate de barbati, de la prima vedere. Firi puternice, isi doresc profesii bine platite, pentru a-i umili pe ei, pe barbatii care au datoria de a avea grija de ele”, isi zise Nour. Zambea. El era oricum un egiptean modern. Studiase Regie Film in America si se reintorsese acasa numai pentru ca decesul tatalui sau il fortase sa aibe grija de familia sa, compusa dintr-o singura sora, si mama sa.”

„Sapte ani in Cairo”, o carte dedicata lumii arabe

21433129_1516541588440191_5264286429922544543_nLa fel cum s-a intamplat si-n cazul celei scoasa la lumina tiparului sub titlul de „Soarele rosu al noptii”, am gasit de cuviinta sa va instiintez din nou, pe voi, cei care de atatia ani imi sunteti alaturi pe blog, care ma cititi si-mi trimiteti gandurile voastre, mesaje care ma bucura si care reusesc sa ne apropie,  despre noua carte. Este o carte care va aparea dupa sapte ani de locuit printre oamenii unei alte culturi, foarte diferita de cea romaneasca, oameni care m-au primit cu bratele deschise, mi-au impartasit modul lor de viata, limba, obiceiurile, si care au devenit mai apoi, parte din viata mea de zi cu zi. Dar povestile nascute din zambetele, lacrimile si chipurile inspirationale ale oamenilor intalniti in tara piramidelor, merita sa fie cunoscute si de publicul tarii mele natale, de oameni deschisi la minte si inima, care-si doresc sa cunoasca o atat de fascinanta tara precum cea a Egiptului. „Sapte ani in Cairo” cuprinde mai multe povesti, care pot trezi melancolii, zambete, lacrimi uneori, care pot aminti cititorului chiar de el insusi. Si de faptul ca peste tot se iubeste si se sufera la fel. Voi asterne deci, in postarile urmatoare, fragmente din ceea ce urmeaza a fi o carte despre lumea araba, in capitala egipteana. De asemenea, voi reveni cu noutati despre data aparitiei si cum poate fi comandata. (foto- Turnul din Cairo/Cairo Tower)

From writers to readers

 

 

Teresa si Mahmoud, jucatorul

7be7dea201110181330da540229cff26Venise din Venezuela in toata splendoarea ei. Inalta, rafinata, cu rochia-i feminina, de dantela fina, ce parca se topea sub soarele prea puternic la acea ora chiar si pentru Egipt, dar Mahmoud parea sa n-o observe asa cum si-ar fi dorit ea. Si doar el era cel care-o chemase! Fata il privea amuzata sperand ca este totusi o gluma si ca egipteanul isi va schimba atitudinea cu ea, cea pe care multi o considerau inca din scoala generala de-o frumusete rapitoare. „Hai, bine,sa zicem ca nu ne vom casatori chiar maine, dar baiatul asta vreme de trei ani si-a pierdut noptile doar sa ma convinga de sentimentele lui. Ca-s reale si ca avem un viitor impreuna”, isi zise Teresa in sinea sa. Cobora pe podisul de lemn de unde Nilul se vedea mai bine printre barcile colorate, si-si ridica fusta deasupra genunchilor, asezandu-se jos, pe scanduri. Mahmmoud deveni nervos. Doi barcagii se holbara la latino-americana si incepura a zambi intre ei, vorbind pe sub mustati. „Ridica-te!” se rasti baiatul. Acum chiar ca nu-l mai intelegea deloc. Ce facuse rau? Era oare gelos ca atrase atentia celor doi? Si, in final, daca ar fi asa, cu siguranta ar trebui sa fie mandru ca ea, Teresa, a traversat Oceanul doar sa il intalneasca fata-n fata. Se ridica nervoasa si-i spuse: „Bine Mahmoud, ce sa inteleg din felul tau de-a fi? Eu am sacrificat timp si mi-am infruntat familia sa ajung aici, pentru ca tu sa fii indiferent si sa ma tratezi asa? Trebuie sa ne casatorim acum, nu mai e cale de-ntoarcere!”. Mahmoud se afunda in tacere. Ceru doua ceaiuri unui vanzator ambulant si cu un gest rapid ii intinse paharul Teresei. „Gusta…” Fata privi nedumerita spre mana lui. „Hai, gusta…e ceai de-al nostru.” Teresa sorbi. Avea gust dulceag, dar nu l-ar fi putut defini in vreun fel. Mai lua o-nghititura. „Doamne, ceai cald pe toropeala asta? Oamenii astia au obiceiuri ciudate” gandi ea. „De ce n-or bea ceva rece, ca la noi, in Venezuela?”. Isi folosi palmele pe post de evantai si-si largi decolteul simtind ca nu poate respira. Mahmoud se intuneca la chip. „Ce faci?” Ea il privi  mirata. „Ce ti se pare ca fac?” Mahmoud ii puse valul ce-l purta la ea, pe gat. „Nu poti sa te expui in felul asta pe aici. Sunt barbati de fata, Teresa. Unde-i respectul pentru cel de langa tine?” Acum chiar ca se pierdu de tot, desi engleza lui i se parea adorabila. Teresa era frumoasa intradevar, ochii verzi, pielea maslinie si parul castaniu, bogat, faceau din ea o prezenta greu de ignorat, dar i se parea ca egipteanul reactioneaza totusi ciudat. Auzise despre arabi ca ar fi posesivi, mai ales daca au intentii serioase intr-o relatie, iar la cat de atragator i se parea ei Mahmoud n-o deranja totusi sa-si petreaca viata intre patru pereti admirandu-l numai, insa de la atata lucru sa ii vina nervii? Ciudat. N-avea sa mai insiste cu casatoria momentan, va lasa putin timp, sa se cunoasca mai bine fata-n fata, constienta ca pe internet lucrurile totusi decurgeau diferit. Mahmoud studiase ingineria, dar de vreo doi ani isi deschisese un magazin cu articole sportive, in lipsa unui job mai tentant. Nu era trist ca nu-si practica meseria, se resemnase, gandind ca totusi, are viata inainte, la cei 28 de ani ai sai. Teresa lucrase o perioada ca model, dar numai pentru ca i se parea distractiv, niciodata nu se gandise la asta ca la o meserie. Ea era pictorita, si vanduse cateva tablouri in Europa, prin Spania, dar de atunci trecusera ceva ani, asa ca avea de gand sa revina intr-un domeniu mai realist. Poate designer de moda. In Cairo auzise ca ar fi cateva oportunitati, in caz ca totul ar decurge bine si Mahmoud s-ar dovedi barbatul visat de ea. Zilele urmatoare Mahmoud o vizita regulat la hotel, insa intre ei exista o tensiune care, in spatiul virtual nu se crease niciodata. Era de doua saptamani in Cairo si in afara de un bun prieten, nu-i cunoscuse nici familia, nici locul de munca. Era cazul sa faca lumina in vizita ei aici. „Mahmoud, ce-o sa facem pe viitor?” intreba intr-una din iesirile lor, cam din senin. Mahmoud trase din shisha, inspirand adanc. „Ne vom casatori”, ii raspunse. Fata zambi, simtindu-si inima mai vie ca zilele trecute. „Mi-ar placea sa-i cunosc pe ai tai. Nu s-a intamplat asta pana acum.” Baiatul aproba, calm, cu privirea departe. „Da, din pacate ai mei sunt plecati pentru o luna in Arabia Saudita. O sa ii cunosti, nu-ti face griji.” Teresei i se paru logic. Ii zambi prinzandu-i mana. Mahmoud ii zambi si el. „Am o idee. Nu te-ai plictisit in Cairo?”. „E frumos”, raspunse fata. „Dar inca n-ai vazut Marea Rosie”, adauga glumet Mahmoud. „Hai sa mergem in Hurghada!”. „Ok, merg oriunde, atat timp cat suntem impreuna”. „Great! Yalla!” aproba cu entuziasm frumosul ei iubit. Zilele urmatoare pareau desprinse chiar din povestile cu printi arabi. Iar Mahmoud se pricepea sa-i arate cat de bucuros e ca ea-i acolo cu el. Ii canta chiar in mijlocul strazii, glumea, ii cumpara accesorii cu pietre iscusit mestesugite, parfumuri magice parca, n-o scapa din ochi nici o secunda, Mahmoud era printul! Da, chiar asa. Iar Hurghada cu adevarat superba…oamenii, locurile, tot. Dar ce facea din Hurghada un loc minunat era impactul pe care-l avea asupra lui. Mahmoud aici era alt om. Relaxat, lipsit de prejudecati, pe cand in Cairo i se paruse tensionat si oarecum, ciudat. Stabilise sa doarma la hotel, separati, intrucat nu erau casatoriti, iar o camera comuna nu era permisa aici, insa acest lucru avea sa devina istorie. Stia ca Mahmoud planuieste sa se-nsoare cu ea. Vestea avea sa vina curand. Intr-o dimineata, la receptia hotelului, in timp ce Teresa il astepta s-o ia la plimbare, Mahmoud veni insotit de doi prieteni. „Au venit din Cairo, special pentru noi, sa ne intalneasca”, ii explica insufletit Mahmoud. „Ce frumos, imi face placere sa va cunosc”. „Si noua, Mahmoud is a lucky man”. Mahmoud zambi si in gluma, le facu semn cu mana sa taca. Casatoria fu ceva scurt in ochii Teresei. O hartie, doi martori, si iata-i impreuna. „Ce ciudat, dar nu conteaza, ii voi cunoaste familia dupa. Important e ca suntem casatoriti, doar stam in aceeasi camera acum, nu?” Mahmoud era intradevar un ideal, dar Teresa abia astepta sa inceapa viata „reala”, sa mearga in Cairo, la familia sa, sa isi caute un job, se cam saturase de rolul de „turista”. Intr-o dimineata, in vreme ce Mahmoud si ea isi beau cafeaua pe unul din bulevardurile largi si pline de vizitatori ai Hurghadei, Teresa, spuse, intr-o doara. „Cand mergem in Cairo la ai tai? Suntem de doua luni aici.” Mahmoud se incrunta un pic.  Parea sa nu-i faca placere subiectul deschis. „Nu-ti place aici?” Fata zambi. „Ba da…dar vreau sa mergem acasa la tine, sa imi caut un job, sa incepem  A TRAI. Mahmoud ridica din sprancene sorbind din cafeaua turceasca, cu ceva zat, fara sa observe. „A TRAI? Tu stii cate fete si-ar dori sa locuiasca aici? E mult mai frumos ca-n Cairo, oamenii aici sunt open mind, asa cum esti tu, la tine-n tara. Credeam ca esti fericita cu mine!” rosti pe un ton apasat baiatul. Teresei i se facu brusc foarte cald. Se simtea inselata, cumva. „Mahmoud eu nu sunt legata de viata ta de ACOLO, eu vreau sa fiu conectata cu familia, prietenii tai, sa-ti vizitez magazinul, sa mergem impreuna pe strazi, sa simt viata ca o realitate si nu ca pe o vacanta. Vreau sa ne intoarcem maine. Si mai vreau sa-i suni pe ai tai si sa-i anunti ca venim.” Mahmoud framanta nervos tigara-n maini. Nu mai vrea sa fumeze, iar cafeaua i se pare, brusc, oribila. Si cafeneaua. Si patronul. „Hai sa mergem de aici.” Si o inhata de mana fara sa mai astepte un da sau un nu din partea Teresei. Apartamentul lor era mic, dar placut. Mahmoud privea ingandurat de pe balcon, marea. Oare ce ascundeau ochii sai, negri? Pentru prima oara, analizandu-i chipul, Teresei ii trecu prin minte ca s-ar putea sa nu-l cunoasca deloc pe acest barbat. Oare mintea? Nu, de ce sa minta? Se stiau de trei ani, si…n-ar fi luat-o de nevasta, pana la urma. „Mahmoud…” il chema ea, bland. Barbatul se intoarse, cu zambet trist. „De ce nu mergem in Cairo?” Mahmoud pleca ochii. „Deci o mintea”, ii fulgera un gand. „Teresa, e mai bine asa”, sopti el, sarutand-o pe frunte. Ea facu doi pasi inapoi, sa-l priveasca mai bine. „Dar eu nu pot trai asa! Eu trebuie sa stiu cine esti. Asa cum si tu trebuie sa vii in Venezuela, cu mine.” El zambi amar. „Sa vin in Venezuela? Hmm…da, ar trebui”, mormai aprinzandu-si o tigara. Atunci ei ii veni in minte un plan. Sa-l ameninte ca pleaca. Scurt. Ca se duce in Cairo, ca va investiga singura motivele pentru care el nu o prezinta familiei si apoi va pleca in tara ei. ” Mahmoud deveni palid cand auzi vorbele Teresei. „Ok, esti libera sa cauti ce doresti, daca dragostea mea pentru tine valoreaza atat de putin”. Apoi ii intoarse spatele privind marea de unul singur, de pe aleea din fata cladirii lor. In acea zi, prinvindu-i spatele,Teresa realiza  ca marea iubire miroase putred. Ranced, vechi, a minciuna. Ce sa afle? Pe cine stie ea in Cairo? Un domn amabil, cam prea vesel, cu rol de ghid al unui punct turistic apropiat,  zambi cand vazu hartia. „Orfi…” zise el. „That’s not a marriage”, adauga intr-o engleza cu accent local. Si atunci raspunsurile cautate venira unul, cate unul. Fusese folosita. Acea hartie era un mare zero in tara lor, o acoperire pentru ca ei doi sa convietuiasca, romantic, ca iubiti, ca eroi de filme, dar nu ca soti. N-o iubise. Fusese atractie. Iar pe net totul era simplu, insa lui ii lipsea curajul de a-i spune asta. „Tu nu stii sa astepti, toate vin la timpul lor. Eu am o sotie in Cairo si un copil. Dar nu o iubesc, wallahi. Ai nostri au vrut asta. E doar mama copilului meu, si am DATORIE fata de ei. ” Teresa zambi amar. Cine sa-i inteleaga pe oamenii acestia? Decise a scurta totul. Va zbura din Hurghada cu cea mai apropiata cursa. Mahmoud, politicos o insoti la aeroport, carandu-i grijuliu, bagajul. Inainte de check-in, se mai uita o data la barbatul necunoscut, frumos, dar nesincer. „Si totusi, trei ani. Impreuna. Dar fara sa ne cunoastem…” sopti ea. Mahmoud zambi, trist, si pentru prima oara Teresei i se paru ca el chiar asta simte. Ii zari lacrimi in ochii de culoare intunecata. „Pe net e altfel…dragostea e mai frumoasa” adauga el, nestiind ce sa zica in chip de ramas bun. Teresa ii intoarse spatele. Nu avea sa-l mai vada pe egiptean niciodata.

Vanzatori de iluzii

NOTA- aceasta poveste e o fictiune si vizeaza fenomenul relatiilor construite on-line si al dezamagirilor care pot rezulta din ele. Orice asemanare cu realitatea e pur intamplatoare.

Femeia nomada a desertului

Ma privea de dincolo de vgirlalul impodobit cu monede sclipitoare si nu-ntelegeam de ce ma sfredeleste cu ochii aceia conturati cu kohl de minute-n sir. Avea ceva a-mi spune. Nu stia cum sa inceapa, iar caravana se indeparta lenesa de piramide spre soarele rosiatic care se topea incet in dunele desertului mai aspru decat il stiam. M-am apropiat si eu de ea. De femeia nomada a desertului. Ea isi deschise palma in care tinea o cheie. Imi spuse: „Nu voiai tu sa stii secretul de la piramide, straine?” Araba sa avea accent diferit de cea oraseneasca, femeia-mi vorbea in dialectul beduin al locului. Las capul in jos mut de uimire ca ea-mi stia curiozitatea ce-mi macinase adolescenta atunci cand ma aflam departe de patria desertului, pe taramurile inghetate despre care femeia nomada auzise doar din povestile de trib. Era frumoasa? Nu as fi putut sti. Era tanara? Asta da, din voce, din ochii stralucitori umbriti de gene negre, precum noptile cu palmieri. „Vrei sa mergi in strafundul nisipului sa cauti comorile negasite de cei din neamul tau. Crezi ca Egiptul e tara care ti-a fost promisa atunci cand visai la necunoscutul din cartile tale imprumutate de pe cine stie unde… asa-i?” Atunci mi-am inghitit nodurile inchipuite din gat si am raspuns cu voce sugrumata: „Sunt singur pe lume, iar visul comorii e tot ce mi-a ramas. Tu ai tribul, ai caravana…eu sunt aici la un hotel saracacios cu ferestre gri si prafuite, fara ca cineva sa-mi simta lipsa. E oare vreun pacat sa urmez calea ce-mi va aduce o farama de fericire?” Beduina zambi. Ochii ii devenira de culoarea ceaiului lor servit la corturi iar colturile cu gene ca umbrele de palmier in noapte ma facu sa cred ca are zambet frumos. „Maha!” striga un barbat varstnic ce-n mintea mea ii era tata. Femeia isi intoarse capul spre locul de unde se auzi glasul. Ma privi inca o data  cu ochii in care culorile dansau salbatic de la cafeniu la negru, imi puse cheia-n palma si mi-o inchise cu degetele-i reci si subtiri. Purta inele de argint vechi si-o bratara frumos lucrata, specifica artei arabilor calatori. „In seara asta Ramses isi va deschide poarta la sud de Nil!” Si spunand acestea arata spre platoul Gizei un mic morman de pietre, ca o minipiramida pe care nici nu o observasem in setea mea de extraordinar. „De aici porneste totul. Dinspre mic spre mare, iar rabdarea este leacul tau, straine”. Isi aseza precauta valul pentru ca trasaturile fetei sa nu-i fie ghicite si se intoarse cu chipul spre caravana celor din al ei neam. As mai fi vrut inca o clipa de ragaz. „Ia-ma cu tine”, strig eu deznadajduit si cu teama ca seara imi va aduce iarasi singuratatea la ferestrele prafuite din camera de hotel. Beduina tresari. Era cu neputinta. Era una din regulile ce nu puteau fi incalcate de cei ca ea. „E imposibil. Cauta-ti calea, prietene. Iar daca nu vei gasi ce ti-a fost promis in visul de tinerete, desertul iti va fi tovaras, el te va mana spre tribul meu”. Grabesc pasii spre silueta ce se-ndeparta o data cu caravana apusului. Imi flutura dojenitor din mana si sopti pentru ultima oara. „Asa a fost scris…”

Cuvinte-nsemnate in dune de nisip

Intoarcere la nucul copilariei (fragmente partea VIII)

Pe carari de munte


1148832_613814712046221_1933718667_n „O bucata de rai si-a facut loc prin intunecimea brazilor si uite asa se face ca, in padurea din varful Tipesului, au coborat lumina si clopoteii azurii ai cerului. Sau tu ai crezut ca sunt viorele cazute-n iarba? Stiu bine ca da, dragul taichii, pentru ca esti inca mic si nu intelegi tainele naturii…Ma bine ia-o tiptil pe langa tufele de busuioc, spre zmeuris, si cand oi da de ursii bruni sa le asculti povetele. Sunt intelepti si te vor indrepta spre cararile bune ale vietii! Vrei sa stii cum gandesc ei? Iti vor spune ca lumea-i un urias stup de albine si ca trebuie sa lupti ca sa gusti din miere. Sa nu-ti faci insa sperante ca toti oamenii de pe munte sunt precum ursii! Nu, aici ai sa gasesti si oameni aflati in slujba raului. Dar asta numai daca atingi vreo urzica, abia atunci ai sa te intalnesti cu vrajitoarea Visana si cu rasul cel vargat. Chircita, imbracata in negru si cu toiag de os, te va lovi incetisor pe spinare si-ti va canta:

„Sus, sus, pui de urs,
Soarta-n cale mi te-a pus!
Sa te am sub talpa mea,
Cate zile-oi mai avea.
Sa te bat cu busuioc,
Ca sa te scap de noroc.
Sa-ti culeg o micsunea,
Sa plangi de inima rea.”


Cand ii auzi cantecul, sa fugi cat pot de repede, prin izvoare, prin lanuri de cicoare si maci, prin ierburi inflorite, prin livezi inflorite, numai sa nu te prinda baba cea rea! Si cum ai ajuns din nou in vale, sufletul te poarta pe carari de munte…Nu trebuie sa-mi stii numele! Eu sunt cum ma striga codrul, om de padure, asezat, cinstit si ferit de ochii lumii…”

Intoarcere la nucul copilariei (fragmente partea VII)

La panda printre visini

1970673_613831335377892_1522784579_n„-Bunico s-or fi facut visinile? suna intrebarea mea cu ecou prelung. Si ecoul se duce sus, pe muntii albastri, printre caprioare si cerbi, printre vulturi si chiar pana la nori, dupa care se intoarce cu iutime-n pridvor, direct in urechea bunicii.
-Da’ ce-ti veni, baiete? Auzi vorba?! Vezit-ti copile de joaca!!
Vocea bunicii imi inteapa urechea, incat simt cum inauntru ar exista un urias musuroi de furnici. Dau din umar bleg sa indepartez gazele imaginare, caci degetele mi-au amortit. Ce bine era daca n-o intrebam nimic! Apoi incerc sa-mi vad de joaca, insa tot simt cum bunica-mi cerceteaza cu atentie chipul. Ce mai joaca…Peste cateva clipe aud o voce ca un scartait de copac:
– Sa nu care cumva…
Iar acum stau aici, in plina amiaza de vara, sa-mi bata soarele in crestetul capului, cu sufletul amarat si gura punga. Pe bunica o zaresc tocmai in fundul gradinii din spatele casei, iar de aici, de langa dud, m se pare mica, precum o papusa ruseasca. Sta aplecata, cu sortul ei vargat peste straturile de pastai galbene si bodoganeste intruna. Rupe pastaile cu ciuda si le arunca in galeata, fara sa se uite macar unde au picat. Nici una nu pica pe langa. Oare bunica ar putea jongla intr-un circ? Gandul acesta imi zboara repede precum un fluture alb in vazduhul verii. Papusa ruseasca incepe sa creasca printre legumele din gradina, readucand-o in peisaj pe bunica. O vad cum paseste cu grija printre tufele de marar, mai adunand un fir, mai alintand o floricica, cand, in sfarsit, se apropie de casa, cu bodoganeli cu tot. Eu fug repede in odaie. Bunica apare in pragul usii cu miros de marar si ochi de piper:
– Ti-i foame, Georgica? Nu ti-i, ca doar ai mancat ca un capiat la visine crude, ca mai sa-ti iasa prin urechi, cu crengi cu tot.
Eu tac si simt ca am obraji de foc. Pe mine ma cheama Georgian, dar asa ma numeste bunica atunci cand o supar. Georgica, la fel ca pe un catel.”