Razbunarea lui Fairuz

ed3a47f421d48d3f8649986e90e970fcPe-nserat palmierii imprumutara din culorile focului, anuntand prin freamatul lor,ore de teama si griji pe pamantul Irakului. Veneau puhoaie de calareti peste Mosul, oras milenar, toti cu steagul durerii, raniti si pierduti intre cele omenesti, cu suflete si brate sangerande. Erau multi, sa tot fi fost vreo patru sute. Se coborara in siruri cenusii peste zidurile ce ascundeau ochi de femei cu valuri, apoi, treptat, impanzira medina in mai putin de-un ceas. Nu mult trecu pana cand capeteniile mari anuntara ca Mosul isi primea eroii ce-i tineau temeliile drept casa, pentru pruncii de maine. „Alhamdullilah„! exclamara batrane iesite la portile curtilor mari si vechi, fericite ca Allah se-ndurase de ele si le trimise copiii acasa, sub mantii de mandri soldati. „Sangele varsat pentru patrie e cea mai nobila forma de rosu”, soptira cativa pictori care cascau gura de pe margini de tarabe sa-i admire pe calaretii din Mosul. In diminetile urmatoare orasul imbraca panze-n culori vii, de speranta, ca o alinare pentru femeile vaduve si pruncii far’ de tata. Trupurile tinere ale celor sacrificati in lupta dreapta de ocrotire a pamantului natal fusesera trimise lui Allah, sub tesaturi verzi, cele din urma printre muritori. Lor judecata avea sa le inceapa, iar Dumnezeu Preainaltul avea sa le dea rasplata numai de El considerata. Dar funerariile trecura, la fel si lacrimile de bucurie si cele de tristete, iar ferestrele aduceau din nou, spre strada, ochi de femei misterioase, siluete care se aratau la ceas de seara, cand astrul noptii arunca oglinzi enigmatice peste acoperisuri si tarabe lasate parca gramada pe strazile din Mosul. Cu un chador strans in graba pe trupul mladios, o femeie, ce mai mult de douazeci (hai douazeci si doi de ani!) nu parea sa aiba, trecu iute prin vechiul bazar, silentios la acea ora tarzie. Tanara isi purta trupul cu repeziciune printre cladirile somnoroase de albastrul noptii, lasand doar sunetul incaltarilor lejere sa se auda, in vreme ce gleznele-i impodobite cu bratari fine de aur, acompaniau si ele, usor, muzica mersului ei. De cand familia ei decise s-o lase mai des prin medina, codana aceasta furase inimile oricarui trecator staruia mai mult de-o clipita sa-i priveasca ochii. Fusese oare o decizie buna ca Fairuz sa mearga deseori neinsotita pe strazile din Mosul, printre calareti si vanzatori, negustori si copilandri ce usor isi aprind inimile la lumina lunii amagitoare? Asta doar soarta avea sa arate, caci drumul ei oricarui om ii este creionat cu mult dinainte de-a se naste. Arabii musulmani cred cu tarie-n asta. Si nu avea sa se greseasca nici in cazul lui Fairuz. Partea mai putin fericita, acum, dupa ce soldatii se-ntorsesera-n medina, e ca multe lumini tineau muzica si barbati cu pofte si ganduri necurate, pana tarziu in noapte, si atunci nu era cu putinta, sau poate sminteala curata, ca niste codane neastamparate si viclene cu cei de-ai casei, sa se arate prin apropiere. Fairuz nu se temea. Ei inima-i batea de vreo saptamana pentru un soldat vazut intors in Mosul, dupa ce-si servise patria cu bravie. Haidar nici el nu paru indiferent atunci cand se-ntoarse s-o priveasca mai bine. Pe el avea sa-l caute acum, intr-un loc de ea stiut si de ei impreuna stabilit pentru intalnire, un loc in care luna broda palmieri aurii in noptile de dragoste si dor, in Mosul irakienilor. Mai putin de cateva clipe si avea sa-l gaseasca. Doar un zgomot o facu sa se opreasca din mers si sa-i aduca inimii ei sageti de teama. Un grup de barbati veseli si vanjosi o observara pasind spre pustie. O lua la fuga si poate ca ar fi scapat daca chador-ul nu i s-ar fi incurcat spre poale, impiedicand-o spre pamantul pierzaniei. Ultimele imagini fura ale unor barbati- fiare slobode, transpirati, cautand carne. In gandul ei isi pregatise pretul. Ramase moarta pe pamantul rece si tradator, iar Luna lumina nepasatoare, un ceas mai tarziu. Luna tradatoare si ea. Fairuz iubise noptile cu luna, iar astrul nu de putine ori se aratase iubitor cu chipul angelic al frumoasei fecioare. Dar mult avea sa mai fie pana-n zori si multe, Luna, sub obrazul ei de gheata celesta, avea sa mai acopere. Pe fata zvapaiata duhurile noptii prinsera a o-ncolti acolo unde Mosul isi brodeaza tarana cu palmieri cand vazuti aurii de jarul dragostei, cand negri si-ncolaciti de gatul celor pacaliti de sentimente prostesti. Trupul lui Fairuz paru ca se zbate intr-o lupta pierduta inca de la inceputuri, apoi, usor, usor pluti deasupra ierburilor salbatice, ridicandu-se catre puzderia de stele intr-un ciudat balans. Cazu brusc, dar lovitura nu-i termina fiinta. Ochii ei se deschisera in culori noi. Culorile fumului. Culorile unei alte Fairuz. Porni in pasi inceti de data asta, nepamantesti, spre Haidar, sa-l aduca spre locul tragediei unde ea, Fairuz cea veche, dormea pe vecie rece. Haidar, vazand ca nu mai ajunge, se porni ca din instinct, sa mearga catre fata indragostita. O gasi. Ochiul lui de soldat o placea vezi bine, atunci cand amandoi planuira intalneala, dar Haidar mai stia si de gura lumii. Fairuz cea plutitoare si cu ochi de ceata, il pazi calma, asteptand sa vada ce inima-l indeamna pe iubitul celei pamantene. Haidar era un erou in orasul scapat de forte straine. Unui erou nu-i sad bine povesti de noapte sfarsite cu iubite moarte prin locuri pustii, unde doar gandurile necurate ii duc pe oameni. Ofta si-i apasa pleoapele. O privi inca o data, si se-nalta, drept, cu gandul de-a urma calea orasului. A lumii care-l stia drept un erou fara de pata si ganduri de indragosteli pe furis. Nu ii trebui mai mult nepamantenei, acum plutitoare deasupra coroanelor cu smochine si curmale, ca sa-i decida soarta lasului. Cu aripi de razbunare, ii urma drumul barbatului, vajaind a furie spre trupul bietului om. Il tranti la pamant, il privi cu ochi de foc si-i sasai cu limbi de sarpe, vorbele mortii: ” Tradarea se plateste, soldatule!” A doua zi, tarabagii din Mosul il gasira fara suflare pe frumosul soldat care luptase nu demult pentru taramurile natale, alaturi de camarazi, aflati atat pe la casele lor, cat si in judecata lui Allah. Mare jale se stranse printre femeile in negru, iesite pe la porti inalte, cu bocete si vaiete, pentru destinul curmat al unuia dintre cei mai iubiti vlastari din oras. Dar in toata aceasta valtoare de sunete, lacrimi si valuri negre, greu cineva ar fi putut observa ca de la un shanasheel ce dadea in strada principala dedicata funerariilor, o tanara cu ochi de fum isi bea istikan-ul, zambind amar, a contemplare si implinire sufleteasca. Mosul isi plangea soldatii. Fairuz cea noua radea si sorbea din ceaiul tihnei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

Dansatorul de dabke

91c57d4613dec080ed105e6a8c0ac291--phoenician-belly-danceAsa aveai sa-mi ramai in minte, ya Osama! Inalt, cu privire indrazneata, zguduind pamantul maslinilor, in pasi de dabke. Pe cap purtai cu mandrie a ta keffiyeh, desi moda vestica seducea din ce in ce mai mult pe toti amicii generatiei tale. Dar tie nu, tie niciodata nu ti-ar fi clintit din loc iubirea pentru Palestina, niciun alt port decat cel vazut in casa maicii tale. Aveai doar douazeci si patru de ani prinsi in urzeala sortii, un om tanar care ar fi trebuit sa se dezlipeasca de tarana cu miros de fum si moarte. Tu nu ai fi lasat niciodata pietrele varuite in alb de maini muncite de batrana gospodina pentru alte zari, nu ai fi gasit niciodata bucate mai bune decat hoummus-ul care te-a inaltat pe picioare si pita femeii care ti-a dat viata, painea necesara traiului zilnic si coapta-n vetrele dragostei materne. Ma-ntorsesem din Iordania, dintr-un Amman care ma primise destul de stangaci, pe mine, palestiniana dezradacinata de glia parinteasca, indragostita-n secret de tine, tot de tine, iar de tine, ca atunci, cand codanita fiind, mi-ai zambit si-ai zis ca intr-o zi vei bate la poarta tatalui meu si eu voi imbraca thob al malika pentru ziua nuntii noastre. Au trecut sapte ani de vaduvie sufleteasca, desi n-am apucat ca eu sa-ti devin soata. Am fi fost oameni inca tineri amandoi azi. Eu am treizeci de ani si nu mai sunt nimic din ce as fi fost in comunitatea noastra, in urma cu un deceniu, pentru ca mi-a disparut viata. M-am intors acasa si privesc smochinii care ne erau pretext de intalniri, fara sa-nteleg ce-am cautat eu patru ani la studii in Amman, cand azi stiinta nu-mi foloseste la nimic, iar Palestina noastra piere…Um vant straniu imi flutura prin par, si-mi strang naframa alba a bunicii mele, una dintre cele mai mandre femei cunoscute de mine in pozele alb-negru. Nu stiu unde a disparut fata aceea semeata, cu pletele-n vant si vise de iubire. Ma uit peste dealuri. Sunt mute si pictate cu cativa maslini fantomatici. Acolo te-am pierdut pe tine, acolo m-am pierdut si pe mine. Gaza indoliata nu ne mai gaseste pe niciunul dintre noi, pentru ca dupa amiaza aceea de groaza a pictat pasarile cerului in culoarea durerii. Culoarea mortii. Imi amintesc de parca a fost ieri. Strang in pumnii inclestati o smochina coapta si nu-mi dau seama ca fructul se scurge pe poalele rochiei, imi reamintesc cu o incapatanare absurda, sa nu pierd nici cel mai mic detaliu, cum s-a intamplat totul. Si ce daca am rochia murdara? Tu nu ma mai astepti in fata pridvorului, si nici eu nu mai vin cu sufletul la gura catre poarta, sa-ti vad ochii de culoarea cafelei. Era un cerc de barbati, cativa dintre cei mai intelepti, parinti de-ai neamului nostru, tu si nedespartitii tai prieteni, frati, asa cum ii numeai de cand aveati mai putin de zece ani. Muzica se auzea si mireasa, o fetiscana care-si cosea rochiile de ani buni in curtea mamei, devenea sotie. Eu aplaudam dupa muscatele inflorite, cu miros ce-mi strapungea narile de fiecare data cand ma apropiam de ghivecele lor, si te priveam cu inima ce mai sa-mi sparga pieptul de drag…Te iubeam si eram increzatoare-n tine, imi pareai cel mai frumos baiat care traise vreodate pe pamanturile mandrei noastre tari. De aceea azi am ramas stana de piatra si incerc sa pun cap la cap, cum s-a intamplat totul. Un foc urias si-un zgomot ce ma urmareste-n asternut, noapte de noapte, asurzitor, de Iad, flama gigantica, rosie, peisaj al urgiei, avantat peste o nunta c-o mireasa care nu-si mai gasea miresele si alerga printre trupuri secerate, unele muribunde, altele agatandu-se disperate de-un strop de viata, altele neputincioase, altele plecate deja din lumea asta. O fata tanara care isi privea rochia insangerata si tipa dupa sufletul geaman care ar fi trebuit s-o urmeze-n viata. Mirele ei… Rosul muscatelor se amestecase cu sangele palestinian secerat de animale cu ochi de otel, care aratau ca oamenii. Mie ochii imi ardeau de durere si spaima. Te cautam pe tine, desi nenuntita, si eu faceam parte dintre vaduvele Gazei. A fost ultima oara cand ai dansat dabke, ya Osama, habib alby. Trupul tau tanar fu purtat de feciorii Gazei, la fel cum purtau si alte vieti stinse, sa le puna-n pamantul asta atat de tanjit, atat de sfasiat, pamantul asta care rand pe rand ne va lua pe toti, si asa mama Palestina ne va strange-ntr-un sal impestritat pe toti copiii ei, mai tineri, mai tomnatici, cu chei in mana sau cu ele-n inima. Lumea ma judeca azi ca nu ma arat la maritat, si ca-s femeie singura-n casa, dar eu am imbracat hainele vaduviei fara sa fi ascultat vreo dabke care sa ma uneasca-n trup si suflet cu tine, barbatul destinat mie. Sunt sapte ani de cand tarana te-a cuprins, dar eu te vad iar printre smochini razand la mine, cu ochii stralucind in cea mai frumoasa nuanta cafenie! Allah sa-si coboare mila asupra ta, ya alby, si de acolo, din Jannah, cu care ma rog fierbinte ca Atotputernicul nostru Stapan sa te rasplateasca, printul meu, mai arunca-ti privirea, din cand in cand, spre Retal, mireasa ta de aici, din framantata Gaza. De la nunta mortii, eu nu mai ascult muzica. Dabke ma cutremura. A fost ultima oara cand te-am vazut dansand, un dans al tineretii care a adus prapastia rece si urgia pentru noi amandoi.

 

 

 

 

Verigheta lui Malak

hijab_girl_by_solitarium-d3kqsq9Ramadanul se sfarsise de vreo doua saptamani cand am cunoscut-o pe Malak. Parea ca-n dimineata aceea, tot soarele lumii se stransese deasupra cerului din Cairo, intr-o caldura umeda, o caldura care punea la incercare rabdarea femeilor acoperite de valurile cerute-n credinta musulmana. Avea ochii nedeslusiti la culoare, aparent. Dar, daca stateai mai mult de vorba cu ea intelegeai ca un caprui masliniu ii coloreaza irisii dandu-i un oaresce mister secundat de-un zambet copilaresc. Zambet de fata de saisprezece ani. Ii era rusine sa vorbeasca, dar ma placea, imi dadusem seama de asta de prima data. Nu mai cunoscuse-n viata ei femei de peste alte meleaguri si ma privea cu admiratie, analizandu-mi pielea si culoarea parului. Ei ii paream interesanta, pentru ca aveam ceea ce ei nu prea vazusera: o piele deschisa si-un par colorat. Mie dimpotriva, mi se parea frumoasa, mai frumoasa chiar prin insasi faptul ca nu stia ca e frumoasa. Se fastacea si avea impresia ca sunt americanca. „Sunteti din America, asa-i? Vorbiti Engleza la perfectie”. Nu, nu eram din America, si aveam sa-i spun asta imediat ce aveam sa ma  asigur ca intelege faptul ca, in afara Egiptului, tarile se situeaza pe continente diferite si ca Engleza e folosita de mai toti oamenii care se aseaza pe aceste pamanturi si nu vorbesc Araba lor. M-am lasat prinsa-n jocul cu americanca. „Stiti…eu vreau sa plec din Egipt, sa studiez”. „Eh nah!” imi zisei in gandul meu. Si nu ca n-as fi aplaudat initiativa, ci pentru ca mi-era greu sa cred c-o fetita de conditie atat de modesta, supusa traditiilor, avea ganduri atat de mari. „Si ce-ai sa faci in America”? o-ntreb eu zambind, intr-o Araba cu accent straniu pentru un nativ ca ea. Isi roti ochii peste cap, cu oaresce incredere, pentru a ma tine-n suspans si a ma pregati de importanta raspunsului: „Am sa fac Master acolo!” Ii zambesc cu prietenie. Avea gropite-n obraji si era slabuta. De-o frumusete remarcabila aceasta copila numita Malak, care din Araba, s-ar traduce prin „Inger”. Malak lucra printre vecini. Cu ziua. Mai curata mochete, mai aducea cumparaturi de la tarabe ori de prin marketuri femeilor varstnice, in fine, tot ce tine de servit oameni care nu vor sa se avante prin soarele puternic al Egiptului in miez de Iulie. O vezi pe strada, si nu iti inchipui c-ar nutri vise mari, vise de iesit peste granita pentru a studia si a avea o cariera de succes. Nu cand cara detergent si galeata cu apa pentru curatat scari si covoare. Ne mai vedeam din cand in cand, episodic, si-o salutam c-un zambet, trecand mai departe. Ea era mereu bucuroasa sa ma vada. Intr-o zi am lamurit-o ca nu-s americanca. Si ca mai sunt tari. In alta zi i-am vazut o verigheta stralucitoare pe deget, captusita cu hartie, pentru ca-i era cam larga pentru degetele inca de copilandra. Aur galben, simbol al legamantului intre doi tineri, la egipteni. „Eh, ce e asta, Malak?” o intreb eu. Imi zambeste rusinata si parca simt si-o tristete. Sau poate ma insel. „M-am logodit”, spune ea cu voce senina. „Mabrouk!”, ma grabesc s-o felicit. „Dar…nu e cam devreme?” Se astepta se pare la intrebare, pentru ca raspunsul veni pe graba. „E frumos, are ochii albastri. El are douazeci de ani”. Raspuns de fetita, nu ma puteam astepta la mai mult. „Bine, bine, si cu Masterul in America ce-ai sa faci?”. Ramase un pic incurcata. Dar doar pentru o clipa. „Am sa-l iau cu mine acolo…” Raspunsul veni slab, ca un ecou. Vocea ei se pierdu intre palmierii incinsi de soare. Niciuna dintre noi nu credea insa in aceasta posibilitate. Imi mai zambi o data, si-si lua dupa ea galeata cu detergent. „Va mai gasesc si maine? Mi-ati promis un ruj…” Zambesc amuzata ca nu uitase de el. „Da, da, sigur ca ma gasesti, e pus de o parte”. Rase bucuroasa si se-ndeparta incet. Ii privii mainile tinere si degetul pe care stralucea verigheta. Verigheta ucigatoare de vise, verigheta care o va tine-n casa, langa copii, langa spalat si gatit, apasand pe rand, zi de zi, pe sperantele ei de fata tanara. Malak, un inger caruia aripile ii erau frante inainte de a-si lua zborul. Si de ce n-ar fi ajuns si ea un inginer? Sau un doctor? Strazile diminetii se pierdura goale-n stralucirea soarelui puternic. Mirosea a praf, a motor de taxi imbatranit, a mango de pe tarabe. Si a detergent.

 

Ploaie-n Beirut

b07cf6ee211974b53663b3c837eb97a2Si uite asa am uitat sa te mai iubesc. Ma uitam la tine intr-o dimineata si am stiut  brusc, clar, fara nicio indoiala, ca eu nu te mai iubesc. Ai sa te vaiti ca sunt rea, ca-s egoista si ca greselile de fiecare data au venit din partea mea, pentru ca tu, ca barbat, ai mereu scuze, motive, imprejurari care iti explicau comportamentul „ALA”. Femeia e isterica. Femeia e in perioada aceea a lunii. Femeia are „filme-n cap”. Femeia are deci, vina de a fi asa cum e, nu te ostenesti, fireste, sa te-ntrebi cum a ajuns asa. Brusc, femeia care nu dormea noptile pana nu te stia bine ajuns intr-un loc, care nu dormea pana nu primea mesaj de la tine ca esti in siguranta, femeia care uita sa-si mestece zaharul in cafeaua ei atunci cand te vedea somnoros, intrand in bucatarie, dupa ceasca aburinda, sarind ca arsa pentru a te multumi pe tine, femeia aia e undeva uitata intr-un coltisor, insignifianta, stearsa, fara reusite de supravietuire, si clar mult mai slaba pentru a se apara in fata noii EU. Cea isterica, cea egoista si care nu te mai iubeste. Astazi imi beau cafeaua exact asa cum imi place. Cu doua lingurite de zahar, fiarta incet, relaxat, si privesc strazile ploioase ale Beirutului, ascultand un cantec de-al Elissei. Nu mai gasesc niciun farmec in versurile artistei, mi se par lipsite de sens, scrise pentru visatoare. Ceasca ta e un pic mai incolo pe masa. Tu dormi inca si probabil peste un sfert de ceas o sa ma cauti din priviri sa-ti fac si tie o cafea. Zaharul e pe terminate si mai mult ca niciodata nu am chef sa cobor la supermarket. Mi-e bine asa cum sunt, pe vremea asta ploioasa, care „se asorteaza” cu sufletul meu. Toate vorbele aruncate-n vant, ca nu-s buna de nimic, ca fara tine nu-ti inchipui cum as supravietui, toate iesirile tale nocturne in care era „vremea barbatilor”, toate acele intimidari psihice prin care ma faceai vinovata de orice privire pe care o atrageam in public, scenele isterice si nefondate de acasa, toate aceastea au devenit pietre de moara, apoi victimizarile tale, uitand-o pe ea, femeia slaba si plansa dupa excesele de „barbatie”. Calaul avea nevoie de protectia victimei. Vin spre tine-n dormitor. Nu-mi mai placi. Nu ca ai fi urat, intotdeauna ai fost chipes, si sunt destule gaste care te-ar vrea langa ele dintr-o singura privire (una am fost si eu, cand mirosea a flori de primavara libaneza). Apartamentul nostru e unul simplu si cochet. Alb, luminos, nimic oriental in el, doar suntem un cuplu tanar, influentati de calatoriile noastre de prin Europa. Dar azi, in decorul acestui Beirut ploios, casa noastra mi se pare ca arata mai mult ca un spital. Pacientul esti tu, normal. Asa e si normal, ca barbat nevinovat. Dar, curios, un pacient puternic, fara nicio rana, daca mi-ai citi mie gandurile. Eu sunt doctorul istovit. Dar n-am sa-ti mai dau calmante. De azi, am grija doar de mine. Uite asa am uitat eu sa-ti mai port iubire. Ma plictisesti. Si-am sa ma eliberez de tine. Am sa curg precum raul, pe scarile rulante din cladire, si-am sa aud din ce in ce mai slab reprosurile cum ca-s egoista si isterica. Esti atat de mic in ochii mei… Iti vei anunta familia ca te-am parasit, probabil. Da, vinovata a parasit neprihanitul.

 

 

Naeva, printesa muntilor

6310a3c6b3631f2e4f085b8f8316a453„Mi-a spus maica demult, pe cand cresteam fara de griji, si-mi pieptanam visatoare cozile lungi si matasoase, la poalele muntelui Sinai, ca undeva, peste nisipuri, depasind randuri de camile insetate, copaci sterpi, rauri repezi, exista o lume altfel. Cu femei care demult si-au pus valurile-n cufere, demult au incetat a mai cauta din priviri permisiunea batranilor, femei care iau cuvantul inaintea barbatilor. Mi-a fost frica un pic de zicerile maicii mele. Imagineaza-ti Luna, prietena, cum ar fi ca eu sa ies acum, chiar din cortul parintilor mei, sa fug de nebuna printre ciulinii plini de tepi, printre vaile desertului roscat, vai care ascund vietati tacute si veninoase, sa ma arunc peste sezatorile tatalui meu, acolo unde barbatii neamului nostru iau cuvantul si, cu intelepciunea lor, ne tin pe noi, beduinii de dupa stancile Peninsulei Sinai, in siguranta si-n painea viitorului. Ce nenorocire si rusine ar fi pentru obrazul celei care mi-a dat viata! Stateam si ma gandeam, mandra mea prietena de seara, cum ar fi ca eu, Naeva, cea nascuta in noapte, sa rup legaturile semenilor mei, si sa-ndraznesc a face precum cele de peste mari si tari!” Asa gandea o biata copila din sanul arabilor nomazi, atunci cand isi inchipuia viata altor popoare. Naeva avea saptisprezece ani, si-n curand, potrivit traditiei beduine, avea sa intre in randul nevestelor, cu acordul neamurilor ei, pasind intr-o binevazuta familie de trib iordanian, oameni cu lunga istorie de vitejii si cuvant de onoare. Multe arsite trecura peste crestele muntilor Egiptului, toamna isi numara mai apoi rafalele de praf auriu, carate dinspre Magreb spre zari estice de vanturi neprietenoase, iernile seci si reci ii manara pe nomazi sa-si mai arunce cateva kilimuri de lana peste locuinte, pentru ca apoi primavara, timid, sa scoata samburii sperantei in noi vesti pentru mandra beduina. Naeva avea douazeci de ani si despre mirele ei auzise doar din povestile din trib, dar nu-l privise niciodata in ochi, ochi pe care ii visa de ani, viteji, ageri, intunecati, ochii unui splendid cavaler al desertului. Astepta cuminte, dupa covoarele groase de lana, dungate si protectoare, sa ii vina vremea cand va parasi neamul ei pentru a-si urma barbatul. Stelele o sfatuiau sa nu intrebe prea des in stanga-dreapta de ce mirele ei nu mai apare, i-ar scadea din prestigiu de fecioara, dar tot ele o impacau ca va veni. Intr-o buna zi, cortul tatalui ei se va deschide si-un frumos amir ii va instiinta ca le va nunti fata.

***

Viata aspra de desert nu e pentru toata lumea. Astrele noptii sunt martore cantecelor de dor ale bravilor arabi strajeri de triburi vechi de cand lumea, ale versurilor pline de inspiratie si visare, si tot ele vegheaza lupte crancene intre clanuri orgolioase si neiertatoare, unde trupuri tinere de barbati deschisi in floarea varstei, sunt aruncate cu nepasare in prapastia durerii si vietii de dincolo. Soimii uneori vestesc tragedia zburand spre corturile ascunse de dupa munti, aducand de stire despre moarte, durere, vaduvie si prunci ramasi orfani. Sau, in cazul Naevei, despre o nunta care n-avea sa mai vina niciodata cu cel asteptat de ea. Frigul inimii o cuprinse atunci cand, neputand dormi, incepu a scoroji printre carbunii aproape stinsi, in cautare de un strop de lumina care sa-i aduca inapoi focul. Caldura, speranta. Pasarea cu aripi de vant gri se aseza pe stalpul de lemn din fata cortului si parca prinse grai uman: „Aden a murit…”Un fior de gheata ii cuprinse fiinta si-ncerca sa se uite dupa soim, sa vada daca-ntradevar dinspre el vorbele pornira, dar vietatea deja plutea departe, peste dunele care se pierdeau intr-un rasarit incert. La doua zile de la ciudatul mesaj abatut asupra ei, pamantul stancos al Sinaiului fu cuprins de jale si plansete. Intradevar, oamenii neamului ei primira vestea cum ca o caravana venind dinspre tinuturile iordaniene, fusese atacata in drumul ei spre Egipt de un grup de raufacatori, fara teama de Allah si pedeapsa Sa divina. Caravana lui Aden. Prin ochii impanziti de lacrimi ai beduinei trecu pentru o clipa trupul tanar, fara de suflare al frumosului Aden. „Trebuie sa fi fost frumos si curajos mirele acesta venit din deserturile acelea indepartate”, isi sopti adanc, ca pentru inima sa. Cui putea ea sa se planga acum, ramasa vaduva-n simtiri, fara sa fi fost martora nuntii sale? Legea tatalui ei o facea acum din nou libera-n asteptarea cine stie cui. Curand fu anuntata de catre femeile familiei ca barbatii lor vor pleca sa se roage pentru rudele mirelui care n-ajunsera la ea, cea promisa. Cativa dintre supravietuitorii caravanei se oprira trei zile mai tarziu la poalele Sinaiului s’atunci, printre kilimurile rosii, Naeva vazu cativa barbati straini din Iordania. „Par ca si ai nostri…ciudat cum oamenii pot fi asemanatori desi nu-i intalnesti niciodata la focurile de trib parintesc”. Saptamanile ce urmara, tatal Naevei se sfatui indelung cu barbatii oaspeti, s’atunci un nou mire se-ncumeta sa ii promita fetei o viata noua, peste deserturi necunoscute. Dar acesta n-avea nimic din ce trasaturile lui Aden. Un om intre doua varste, om bun si cu stare, dupa spusele mamei sale, cea careia parintele ei i se destainuia seara, la ceai, un om care-o va duce-n Iordania, printre ai sai. Rochii noi fura pregatite, tesaturi si banuti de aur i se asezara-n parul de culoarea cafelei amarui, dar Naeva mai voia ceva, pentru ultima oara. Sa priveasca Sinaiul si sa-i vorbeasca Lunii despre sufletul ei. „Am sa plec peste alte pamanturi, am sa urmez traditia de a-mi insoti barbatul menit, desi inima mea n-ar vrea asta. Nici nu stiu daca durerea, sau iubirea neimplinita ma fac sa caut izbavirea spre cer, draga mea Luna. Nimic nu se va mai sti de Naeva peste vaile care au crescut-o, iar capritele vor continua a paste si maine, si zilele care vor veni, fara fetiscana beduina care le iubea atat de mult. Ma asteapta desert strain, cu fecioare ascunse, care nu ma cunosc si nu-mi stiu suferintele…Imi vin in minte iar si iar femeile de peste alte continente, cele care demult si-au pus valurile-n cui, cele care demult nu se mai supun legilor strabune, si-as vrea parca sa spun NU, sa fug spre libertate, spre tinerete. Dar, tu, Luna, stii ca Naeva apartine lumii ei, deserturilor, si ea are un alt destin. Te las cu bine, peste ani poate voi zambi de la gurile altor focuri, tesand kilimuri in culori vii si leganand nepoti veseli… Insha’Allah!”

 

 

 

 

Bazarul din Marrakech

b59bc33234daa0b502598fab5e95cb5dLumea araba e plina de souk-uri colorate, cu minuni ce-ti incanta ochii si te tin in loc, de nu vrei sa mai pleci. Putini sunt insa cei care incearca sa intre-n inimile celor care le vand bratarile colorate, crezand pesemne, ca ei pentru totdeauna o viata-n zambet traiesc in locurile unde-i intalnesc. Nu, souk-urile colorate, pline de glume, zambete si ceaiuri aromate, sunt pentru tine, straine, calatorule, iubitorule de Orient! Pentru cel din spatele tarabelor de lemn, nu de putine ori pietele exotice au incetat sa mai straluceasca, si-au pastrat culoarea gri, culoarea temerii, a saraciei si apasarii pe umerii responsabilitatii unui tata ce trebuie sa aduca painea pe masa, la ceas de seara, cand calatorii isi strang vacantele-n valize si pleaca spre tarile lor, ori a unui batran nevoias. Nevoi…saracii..singuratate intr-o camara veche, la fel de veche precum si amintirile sufletului care traieste-n ea, amintiri despre o viata candva buna. Este povestea bietului Abbudin, cel care la cei saptezeci si noua de ani, isi inmoaie painea singuratatii in lacrimi, uitat de toti, mai tineri sau mai varstnici. De o saptamana Abbudin a incetat a mai vinde coliere frumos mestesugite, podoabe ce azi amintesc de comorile vechilor berberi. Nu si-a mai permis a tine taraba care-i asigura modestul trai, si sta retras in camara sa, alba, cu miros de carti, menta uscata si trecere a timpului, cugetand. Cateva muscate rosietice, plapande, care cer apa si ele, il acompaniaza in diminetile triste si-i soptesc ca inca mai e o zi, mai e o speranta, ca Marocul ii ofera si lui sansa de a zambi multumit ca a trait, mai rau, mai bine, dar ca a trait! Razele de soare ii mangaiau lin fata in acea zi de Joi, cand deschise zgomotos, fereastra vopsita-n albastru electric. Se-ncapatana sa priveasca soarele-n plin. Desi vederea ii era plapanda, in Joia aceea voia sa priveasca soarele-n fata. Sa-i simta lumina, caldura matinala si puterea. Ceaiul il astepta pe masuta, dar uitase de el. Statea de vorba cu soarele. Si cum Abbudin privea discul orbitor, i se paru ca puterea astrului incepe sa scada si ia chip de fata: „Basma, draga mea”, sopti batranul revanzandu-si iubita din tinerete. Stia ca e doar un vis de-o clipa, asa ca inchise ochii sa tina mai mult chipul in memorie. Apoi se-ntoarse incet catre paharul cu ceai de menta si-l bau rece. Lua un pic de branza si o coaja de paine, le mesteca trist, fara placere, si se avanta pe stradutele stramte care poarta pasii marocanilor in sus si-n jos, de cand lumea si pamantul. Mergea agale spre gradinile umbroase, lasand cateva fete mirate-n urma, doua pisici, scolari zgomotosi si entuziasti sa ajunga-n clasele ce aveau sa-i indrepte spre intelepciune. Abbudin se opri langa o casa mare, alba, acoperita cu flori colorate si ferestre mereu proaspat vopsite albastru, desi anii trecusera si peste acea locuinta. Locuinta Basmei, fata pe care o iubise, dar cu care niciodata nu-i fusese permis sa se casatoreasca. Basma era bogata. Frumoasa ca un inger, sincera si indragostita de el, pe atunci. Apoi parintii ei brusc ii curmasera visul de a se casatori cu el cand auzira ca vine din familie de dascali simpli, ca nu detine proprietati si ca-si petrece zilele vanzand in bazar. Sapte ani planse dupa ea, si stia bine ca si ea suferea dupa dragostea lor neimplinita. Calatorise in Spania pentru o lunga perioada imediat dupa casatoria cu un tanar afacerist, dar despre care toata medina vorbea ca e violent si c-o inseala cu o femeie de moravuri usoare de prin Tanger, desi familia Basmei niciodata nu confirmase ca ar fi vreo problema intre cei doi. Apoi veni dezastrul. Tanara sa sotie fu gasita fara viata chiar in casa a carei poarta acum o privea, dar misterul n-a fost niciodata lamurit. El nu crezuse ca Basma si-ar fi pus capat zilelor, a incercat mai apoi o investigatie pe cont propriu, insa resursele sale limitate, in conexiuni sociale si banesti, l-au oprit, evident, fara succes, din drumul de a deslusi destinul iubitei sale. La mai putin de un an de la moartea ei, intreaga familie prin alianta a Basmei parasi Marrakech-ul pentru Madrid, asa vorbea lumea. Si poate ca nu s-ar mai fi gandit inca de la casatoria frumoasei sale la o sansa si-un nou inceput, daca, in odaia pe care si azi o stapaneste, Abbudin n-ar fi primit o scrisoare intr-un plic galben pal, cu parfumul Basmei, cu fix trei zile inainte de moartea sa: „Inca te iubesc. Si o sa te iubesc intotdeauna, pentru ca dragostea nu cunoaste frontiere, indiferent unde ma voi afla. Ramai cu bine, dragul meu Abbudin. Pentru totdeauna, a ta, nefericita Basma”. Scurt si tulburator. Abbudin privea trist catre ferestrele albastre, sperand sa gaseasca soarele de dimineata, in ele. Pe Basma surazatoare. Sa-l cheme, sa iasa din scrisoare si sa renasca din cuvintele parfumate. Nu iesi nimeni de nicaieri. Un caine singuratic urla slab, a tristete, dupa cateva buruieni crescute neglijent. Ce mai ramasese din neamurile si fala parintilor care nu vrura s-o dea dupa un tanar sarac? Pereti albi si tufe de flori. Un nepot de-al ei detinea acum tarabele din souk-ul care-l hranise de decenii. El era cel caruia nu-i mai putea plati batranul Abbudin chiria. Ofta! „Prea tarziu…” Mai intoarse inca o data fata plina de dor si ani pecetluiti pe frunte, catre ferestrele Basmei, ca-ntr-o intentie de ramas bun. Porni usor spre aleile cu oameni multi, grabiti si straini lui. Odaia il astepta. Dar nu si-un alt soare. Batranul Abbudin adormi spre-nserat. Mai devreme ca de obicei. Si a doua zi fierbatorul de ceai nu mai fu pornit. Era prima dimineata cand Basma, de undeva de sus, avea sa-i pregateasca chiar ea ceaiul aromat cu menta.