Alep, ultima toamna

p1001908373-3De undeva de pe colinele durerii, toamna isi striga furia si, neputincioasa isi aduna una cate una, frunzele lipite de trupuri tinere, de trupuri azvarlite din cetatui fantoma, candva marete si admirate, cetatui captive in maini dirijate de forte nemaintalnite de nimeni pana atunci. Cu puteri neanuntate, diabolice. Un actor al dramei siriene, frumos la chip, cu o viata intreaga de trait inainte, necunoscut inca de nimeni, muribund pe scena vietii, se tara cu disperare spre scarile de piatra, in speranta ca se va salva. Era poate mort demult si totul se petrecea intr-o absurda poveste, dantelata cu dorinta ca viata sa triumfe. Mortul isi cerea viata si mireasa din Damasc. Damascul era departe de iadul Alepului, iar ea probabil, era in odaile tristetii si, cu lacrimi in ochi, il asteapta la ferestre. „Ne vom casatori in fata lui Dumnezeu,  ne vom intalni dincolo, habibty”. Scarile de piatra se transformau in ace de gheata, ace groase cu varf ascutit, sa ajunga in inima actorului. Un oftat, o lacrima pe obraz tanar si un ultim decor vazut prin ochi de barbat indragostit si ucis in floarea varstei. Alep cu fantomele sale. Orasul gri se ineca in ceata. Ceata nefiintei.

 

Reclame

Mabrouk!

In tarile dintre deserturi nunta nu-i nicidecum mai putin vibranta. E ziua-n care, cu mic cu mare, toti se pregatesc de dans, afisand o statura eleganta. Asa era si-n acea zi in care 852fca98b6a67e12170e049e2c2881eaea plangea neinteles in naframa trandafirie, de la maica ei, cea plecata intr-o lume cu alt sens, pe care cu siguranta, o vom intelege noi, unul cate unul, cand batranetea ne va pune capat firelor din urzeala vietii. Dar despre moarte sa fie vorba intr-o zi in care se aude prin unghere de casa, prin odai si uliti, arabescul cuvant „Mabrouk„? Nu, e o zi a veseliei, o zi de dans si cant fecioresc, o zi cand dintre fetele Bagdadului rasare ca un crin pur, Zeinab, aleasa, cea care da oglinzilor o stralucire aparte, atunci cand zambeste. „Mabrouk ya Zeinab, norocoaso! Mash’Allah, sclipeste fericirea-n tine, fata cu par de arama!”, ii striga-n obraz fetele-prietene, cele care s-au adunat s-o gateasca pentru barbatul cu care va porni spre „donya„, spre drumul vietii. Intr-un alt ungher de casa, pe o alta strada din labirinturile specifice asezamintelor islamice, precum cele ale Irakului, un fecior alaturi de fratii sai, (prieteni, sau de sange, ce-ar mai conta, cand nunta tre’ sa inceapa), strapunge cu privirea zarea colorata de-un soare fara odihna. Nu simte mari emotii, curios cum inima-i imbratisata de raceala! El stie ca-i dorit de multe, ca mai toate codanele vazute, ar sta cu el la tocmeala. „Se va-nsura cu Zeinab, deci!” sopti barfitoarea care-i era femeie-n casa, ajutandu-i maica la spalat, calcat si toate cele. „Dar… el pe fata mea o iubeste, cand noaptea luna isi aprinde stele. Doar i-am vazut chiar ieri, walla, intalnindu-se prin umbrele gradinii de jasmin, emotionati, cu ceva griji in suflet, dar cu iubire si dorinta, in fine, cum tineretea cere! S’acum Ali o ia pe Zeinab, de parca ieri cele-ntamplate sunt un scrum? Sa-i dea Allah dupa fapte, e clar ca n-are suflet bun!” Si zicand cam pentru sine aceste vorbe amarui, femeie continua sa spele podeaua casei pe care Zeinab va pasi, mireasa lui. Sa fi trecut vreun ceas, sau poate doua, ca iata chiuit si cantec venea de afara, dinspre medina, iar ea, Zeinab , zambea cu luceferi in ochi, privind spre casa unde va deveni stapana. Mirele ii saruta fruntea si-i sopteste inca o data „Mabrouk, ya amar!” Fata roseste dupa valuri si il felicita de asemenea pentru noua lor viata impreuna. Se pornira iarasi dansuri de bun venit in casa tanarului Ali, se manca magsouf– faimosul peste irakian, orez, curmale, serbeturi dintre cele mai alese, si nimeni nu mai statea sa vada cine zambeste, ori pentru care interese. Soarele intra si el in pernele celeste pentru a merge la culcare, dand Lunii credit sa iasa si sa vegheze nunta mare. Dar Luna stia secretele gradinii de jasmin. Acolo unde, cu o noapte-n urma, doi tineri se-ntalneau, impartind dragoste si chin.

Cimitirul din Herat

ea80faeea6c616e5fa099aed7fabd753„Jur pe ochii mamei mele, frumoasa si inteleapta Hajira, ca ceea ce va spun eu acuma nu e nici minciuna, nici scorneala de-a vreunui negustor de rodii de prin te miri ce colt de oras, dornic de audienta! Cu sapte primaveri in urma, cand impleteam nici mai mult nici mai putin de treizeci de ani, mi-a fost dat sa aud una dintre cele mai induiosatoare povesti de dragoste, pe care poate niciunul dintre voi n-a trait-o sau n-o poate cuprinde cu mintea, in fatalitatea ei!” Mergand sontac, sontac, asa isi incepea plimbarea pe-o ulita prafuita din Kabul, lunaticul Abdiesus, cel pe care lumea il credea nebun de cand incepuse a fugi dupa fluturi imaginari, pe care niciunul dintre vecinii sai nu-i vedeau, oricat incercasera sa-i tina hangul, in copilarie. Obosind de la mersu-i greoi, barbatul se opri in fata unui cuptor cu paini calde, aurii, si zambi cu ochi umezi. Un baietandru cu frica de Allah se grabi sa-i intinda o bucata de paine si-atunci povestitorul cu mana tremuranda il batu pe umar, a multumire. „Cel de Sus sa te rasplateasca, frate drag. Ma uit la ochii tai tineri, desi Allah stie ca nici eu n-am imbatranit inca, si-mi amintesc ce i s-a-ntamplat viteazului Aazar din Herat. Copilandrul se uita banuitor in stanga dreapta, si cand vazu ca nimeni nu-i priveste, se aseza langa omul cu tolba de povesti. „Spune, Abdiesus, vreau sa stiu mai multe despre Herat si oamenii sai”. Atunci barbatul, muscand din painea calda, isi trase genunchii pe covorasul de langa cuptor, si incepu cu insufletire a depana ce-si amintea el din calatoriile sale de prin apus. „Aazar si Hooriyah se iubeau de mici copii. Fireste ca atunci cand fata prinse a avea forme feminine, isi puse valul ascultatoare, insa inima ei zburda ca o gazela la gandul ca-ntr-o buna zi va ajunge sotie in casa dragului ei Aazar. Nu era eleva mai silitoare la madrasa de fete ca Hooriyah. Vorbea Persana, Araba si Pashto cu iscusinta. Coranul (Masha’Allah!) il stia pe dinafara si desi nu cauta sa isi tinteasca priviri asupra-i, destinul ei fu acela de a fi stiuta drept frumoasa. Cand mai multi juni incepusera a pune ochii pe ea, dupa orele de studiu, fratii mai mari au decis s-o retraga inclusiv de la orele de religie, de teama ca vreo nenorocire s-ar abate asupra neamului lor. Toata lumea stia ca fratii, trei la numar cu Hooriyah, nu aveau parinti, si atunci ei au fost cei care tot timpul s-au ingrijit de capataiul fetei. Vremuri grele se abateau asupra Heratului, tot mai multa lume treceau meleagurile Asiei spre un trai mai bun, iar in casa fetei aparu curand napasta. Vecinii vorbeau ca pe la ferestrele unde se afla Hooriyah, barbati multi se perindau noaptea, sub clar de luna, aducand o proasta reputatie celei care nu demult fusese admirata pentru calitatile sale. Aazar si el auzise ce vorbea lumea, asa ca se hotarase sa vada cu ochii lui daca-ntradevar frumoasa dupa care tanjea era doar un vis amar, tarat in mocirla rusinii. Vreo doua saptamani se scursera fara ca tanarul sa observe nimic din ce-ar putea da vreun sens vorbelor rautacioase de prin vecinatate. Si poate ca intr-una din seri ar fi plecat cu inima usurata,  desi plina de dor dupa ochii incantatoarei Hooriyah, daca nechezatul cailor ce mai sa sparga intrarea casei, nu l-ar fi tintuit in loc, pe data. Un strain, cu chipul acoperit de un greoi sal de Casmir batu in poarta inalta, ca si cum ar fi locuit dintotdeauna pe acea proprietate. Intr-o clipita, un tanar subtirel aparu sovaitor, cu capul plecat, a respect, sa-i deschida oaspetelui. Ceata noptii ii invalui pe amandoi si le inghiti siluetele pe data. La un ceas distanta, frumoasa Hooriyah, insotita de barbatii de mai devreme, cu chipul trist, acoperit de-un val de culoarea murelor coapte, urca pe calul care astepta cuminte langa cel al oaspetelui de mai devreme. „Pe Allah, e vorba de o rapire sau de-o casatorie cu forta!” isi zise Aazar. Si nu mai statu mult pe ganduri, ca viteazul tanar le si lua urma celor trei. Crestele sure ale muntilor se conturau din ce in ce mai puternic, o data ce zorile prinse a colora cerurile inalte, de la albastru la purpuriu. Cei trei se indreptau spre desertul fara viata, unde doar giganti de piatra dadeau forme stancilor triste si lipsite de glas. Voinicul nu-i lasa din urma nicio clipa, doar incepu sa arate precautie atunci cand unul dintre barbati cuvanta. „Am ajuns, Alhamdullilah!” grai batranul mire al fecioarei vandute de frate, spre casatorie. Hooriyah suspina, cu jale-n suflet, sub valurile care-i acopereau chipul, lasand doar doi ochi frumosi spre a fi cititi cata suferinta ascund in ei. „Abas, fratele meu, pentru numele lui Allah cel Preainalt! Nu ma da acestui strain pe care nu-l cunosc si nu-l voiesc sub niciun chip. Oare nu sunt eu Hooriyah cea blanda, care-ti facea serbeturi de caise, vara, cand Heratul era acoperit de flori, si piete cu negustori prietenosi, de unde mereu iti aduceam baklavale si cate si mai cate, din ce bazarele ofereau? Ce-am sa fac aici printre stancile sterpe, gazduitoare de capre nomade, unde serpii ma pot musca si lasa fara suflare?” Fratele cu inima de fier nici nu-ndrazni a cauta spre ochii fetei. Intelegerea fusese facuta. I-ar fi parut rau, vezi bine, dar argintii luati aveau sa-i asigure o afacere prospera si-o casnicie fructuoasa, cu fiica unui negustor turkmen, de mare vaza. Alese a-i intoarce spatele si-si mana animalul spre iesire. „Deci, bunule prieten, daca acestea au fost intelegerile, am sa ma retrag, si iti urez belsug si intelegere cu cea care mi-e sora”, spuse cu glas intunecat Abas, tradatorul. Dupa ce-si urara binete unul altuia, dupa obiceiurile locului, fratele vanzator isi croi drum pe data, spre Herat.

***

Aazar, care auzi totul, vazandu-si pe cea care-i era iubita, intr-o situatie atat de grea, mai ca isi pierdu mintile. Fara sa stea pe ganduri, isi scoase imediat din brau sabia impodobita cu argint de Bukhara, si se-ndrepta spre dezgustatorul mire ce isi inchise deja mireasa in pestera. Era batran, cu vederea slaba si nerabdator sa se bucure de frumoasa fecioara. Cand il vazu pe Aazar chipul ii deveni galben ca ceara. „Stai, pe Allah! Esti vreun hot de caravane? Iti dau tot ce am, numai nu ma rani! Ia toate carpetele de lana aduse din Turkeminstan, ia si bijuteriile din Kabul, ia tot ce vrei, numai nu-mi face rau.”  Aazar il privi cu dezgust si se repezi spre pestera, pentru a o salva pe cea draga inimii sale. Dar vai, cu serpii care par oameni, niciodata sa nu-ti lasi spatele dezgolit! Uraciosul mire il injunghie cu sete pe tanarul Aazar cand vazu bucuria fecioarei, starnita de aparitia salvatorului sau. Doar un tipat scurt, atat putu Hooriyah sa mai scoata, in tot acel teribil moment. Smintita de durere, se repezi ea insasi cu sabia lui Aazar spre batran, dar oare poate o femeie a manui un obiect de lupta, chiar si cand inamicul e de-o varsta inaintata? Nu fu cazul bravei iubite ce incerca din rasputeri sa-si salveze eroul. Disperata, cauta spre calul acestuia si-l urca pe ranit, pe coama frumosului animal, manand in graba din desert, spre Herat. Soarele batea cu asprime intinderile afghane, iar Heratul parea mai departe decat Hooriyah calculase noaptea trecuta. Dupa inca un ceas, silueta lui Abas ii aparu in cale. Abas, fratele care-o vanduse! „Oh, Abas dragule, iata ocazia ta de la Allah sa te caiesti pentru tot ce mi-ai facut! Ajuta-ne cu un strop de apa, Aazar e pe moarte!”  Abas pentru un moment paru sa nu auda. Apoi, acoperindu-si cu grija chipul, grai. „Vino, sora mea. Apa si alune uscate am pentru amandoi, caci sufletul mi-e greu pentru tradarea savarsita.” Si Hooriyah cea buna pasi spre Abas, fratele ei, pentru a lua cele oferite. Dar vai! Fara vreun pic de mila, sange din sangele ei, scoase sabia si-o injunghie pe loc, pe cea care indraznise sa-l faca de ras si sa fuga de langa mirele ei cel posac. Calul lui Aazar necheza, atunci cand criminalul de Abas lasa in urma sora insangerata, incercand sa-si apere stapanii. Trecura doua ore de agonie, in desetul afghan si tinerii iubiti, se zbateau inca intre viata si moarte”.  Cu lacrimi in ochi, lunatecul Abdiesus se opri. In jurul lui mai multi vecini ai cuptorului cu paini calde, se stransera intre timp. Abdiesus privi catre ochii tuturor. Le zambi, cerandu-le cumva sa inteleaga drama din Herat. „Erau atat de tineri, fie ca Allah sa-i rasplateasca si sa-i duca in Jannah!” Multimea asculta fara sa scoata un cuvant, cerand, silentios, continuarea. Si atunci Abdiesus se intoarse spre audienta sa, cu un deget ridicat. „Tot ceea ce eu va spun la acest moment, mi-a fost si mie spus de un negustor de carpete, care jura ca a trecut pe acolo chiar cand cei doi tineri si-au dat ultima suflare, tarandu-se unul spre celalalt, spre a-si da mainile, in trista lor calatorie spre lumea de dincolo. Suferinta le-a fost lunga si da, muribunda Hooriyah, cu lacrimi grele i-a povestit turkmenului calator, cum de au ajuns in acea situatie. Negustorul de carpete, atins de drama tinerilor, le-a promis ca-i va duce in Herat si nu-i va lasa hrana soimilor, iar ca acolo vor avea parte de-o inmormantare dupa obiceiurile locului. Pe Allah, ca nu mint. Am mers la fata locului si cei de acolo mi-au spus ca intradevar, in cimitir, Aazar si Hooriyah au fost adusi, dupa obiceiul musulman.” Vanzatorul de paine lacrima. Un vecin mai batran clatina din cap, a tristete. Ceaiurile se racira in paharele de sticla si Abdiesus socoti ca e timpul s-o ia sontac spre camara lui simpla, unde nopti insingurate aveau sa-l astepte. Si dand binete ascultatorilor, povestitorul o lua la pas blajin pe stradutele inguste din Kabul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Verile din Basra

010b1a18890a47fdf460c299beb0280aMai tacuta ca apele Golfului, mai misterioasa ca palmierii serilor de vara din Basra mea cea dulce, imi apareai in minte tu, atunci cand demonii dragostei interzise mi te tot rastalmaceau prin simtiri. Frumoasa Zeina, oare de ce a trebuit sa ma uit spre tine in Vinerea interzisa, cand si eu, ca si ceilalti marinari irakieni, ar fi trebuit sa caut spre zari de-un albastru dulce, taciturn, albastrul aducator de mantuire? Si ai trecut pe acolo, tinand valul peste chipul tau de fecioara ascunsa-n camari ferecate, pentru a ma inrobi pentru totdeauna. Ai chicotit usor cand m-ai vazut turbat de iubire, pentru ca, nu-i asa, dragostea poate fi amuzanta, cand la gleznele-ti cu bratari de aur, barbatii cad ca mustele otravite, de la rege, la servitor. Te-ai mai uitat o data, grijulie ca varstnicii sa nu-ti socoata indrazneala, s’apoi te-ai intors cu o mila tintuita-n zambete acre, sa vezi daca ma chinui in agonie, si iarasi tu, cuminte si rea, ti-ai asezat valul pe chip, ca sa te-ntorci in camarile ferecate si bine ascunse de dorintele pe care soarele puternic le scoate la iveala aici, printre noi, pescarii Basrei. Apoi, dupa ceaiul de seara, te simteam cum pandeai de dupa perdelele greoaie de casmir, stiind ca umblu pe strazile intunecate, nebun de dor, dupa cei mai frumosi ochi de culoarea cafelei yemenite. Si venit-a si ziua cand a trebuit sa platesti pentru parsivenia ta! Ah cat de bine imi aduc aminte de spaima-ti, cum imi aduc aminte de cuvintele-ti inecate pe buze, cand m-ai implorat sa-ti dau drumul incheieturii unei maini firave, ca mare blestem am sa-ti aduc in viata! Te-am mai tinut o clipa. Numai una, cat sa-ti pecetluiesc un sarut mai fierbinte ca vara mandrei noastre Basra, cat sa-ti mai smulg o data inima din piept. De frica. De dragoste? N-as crede, caci parsivenia ti-e sora, ca la mai toate fecioarele mandre care se stiu urmate orbeste de barbati. Te-am sarutat, ti-am mai sorbit o data cafeniul ochilor si-apoi te-am aruncat uitarii. Haha! N-am sa-ti uit frica, uimirea si mai apoi intristarea ca nu caut spre tine. A trecut vara, iar palmierii freamata inca povestile altor femei sirete si-a altor pescari indragostiti. Eu mi-am luat demult la revedere de la Irakul natal si-am pornit spre zarile aducatoare de liniste. Ramai cu bine, Zeina! Allah sa-l pazeasca de farmecele-ti parsive pe prostul care-ti va cadea in mreje si se va lasa inmuiat de valurile unei false credincioase.

Ganduri din Kabul

„Nu mai privi in urma, nimic n-a ramas de tinut minte. Te du, drumetule… ia muntii la4se584M5_400x400 pas, calare, sau poate ai sa te-ncumeti in a pluti precum zburatoarele noptii, daca fiintele fantastice ale Persiei ti-au dat aripi de atunci, de cand beat de frumusetea iubirii noastre, imi recitai versuri aduse de prin gradini cu soare, unde doar ciorchinii grei de struguri le subjugau, intr-o dulce greutate. In Kabul astazi mi-a ramas tristetea, praful si cladirile cu geamuri innegrite de dureri. Dar tu n-ai vreme de istorii afgane, de amintiri unde doar lacrimi si amaraciuni se cuibaresc inclestate, incapatanate, sa-si asigure vesnicia intr-un oras pe care tu-l stergi cu buretele din memorii, din inima. Ti-as fi pregatit un ceai negru, rodii si pita calda, sa te-ntremeze pentru lunga ta calatorie spre uitare, dar mainile-mi sunt uscate a deznadejde. Nu mai cauta spre ochii mei! I-am inchis de tot, sa tin potopul de lacrimi care-mi vin direct din inima. Ochii mei negri au devenit opaci. Tin acolo secretele noptilor noastre, tin si lumina pe care vorbele tale mi-o reflectau in priviri, tin si imbratisarile indraznete, de care nimeni n-ar vorbi in veci. Eu de azi imi port sita deasa a burcii si pentru tine. Strazile Kabulului ma vor cuprinde si pe mine, in mers strain am sa ma pierd printre forme albastre si-atunci ai sa-ntelegi ca din femeia ta, am devenit un simplu trecator, intr-o multime care habar n-are cine-s eu, cine ai fost tu. Iata! Luceafarul trece peste zidurile gri si le poleieste cu speranta unei dimineti noi, unde oameni vor zambi, vor incheia certuri si dusmanii, intr-o lumina care-i va imbata cu optimism si va ingropa iubitii vechi, lasand loc altor povesti, cu noi eroi. Pleaca din Kabul! Nu mai am ce sa-ti ofer si, chiar daca as avea, tacerea ta in fata sperantelor mele, a ucis dorinta de a mai intelege tainele dragostei noastre. Mi-am pus burqa. Sita deasa imi acopera vederea, dar e suficient cat sa vad calea unui destin sec. Sa nu te mai intorci niciodata!”

Coarne de gazela

g-08„Era intr-o zi de vara, cand, habibty, lumina ochilor mei, m-am lasat adormit in briza Mediteranei, purtat de nisipurile Saharei… si m-am trezit, cautand iubirea in Marocul imparatesc, in matasurile Marrakech-ului. Cadane frumoase dansau, mi s-au servit coarne de gazela, iar berberii incercau sa ma aline cu dulci cantari nomade. Dar tu lipseai. Si, flamand, ma rascoleam in mine, cautandu-te printre livezi de portocali. Sahara, oachesa si vicleana, mi te lua in mantiile aurii si mi te arunca-ntre oaze nestiute, cu palmieri hoti si complici.”

 

Studenta lui Rumi

50099150_2167741119931356_365920841273180160_nCu un kilim pe care pictasei candva geometria dragostei, m-am incapatanat sa cred ca voi ajunge in Shiraz. Eram copil p’atuncea… vazusem doar carpete la bunici, cu ciocarlii si saraiuri de nepatrans, unde rapiri cu printese se-ntamplau tarziu in noapte. M-am dus in fata casei, pe prispa cu muscate si l-am facut sa zboare, c-o rugaciune-n gand. Zburam cu al meu kilim, lasand o Romanie in buchet de flori si lin, pluteam spre Persia de poveste. M-ai intampinat frumoasa, cum in vis mi te aratasesi, cu valuri purpurii, ce-ti ocroteau chipul de inger, in moscheia silentioasa in care alde mine n-ar fi fost lasati s-ajunga daca nu s-astamparau cu dragostea de fecioare orientale… Erai tacuta si-l studiai pe Rumi. Te-am lasat sa-ti continui ora de filosofie mistica, dar, poznas, nu-ncetam a te admira, a te urmari…si-atunci Allah ti-a trimis raze in centrul moscheiei tale…si te roteai…lumina, mai lumina te faceai. Jur, iubire, nu mai erai printesa, sultanul intelepciunii te transforma-ntr-un dervis mistic! Si din peretii pictati in culori ce imitau penajul de paun, o voce din alte dimensiuni canta: „La illaha il Allah„….Si pe loc ti-am inteles religia. Si m-am unit cu tine, spre Allah. Apoi, imbratisati, am inceput a-l cauta amandoi pe Rumi. Iar totul se-nchegase-n mine, demult,  pe prispa bunicilor, cu carpetele lor.