Vine Rasaritul, habibi!

2021. Un an in care noi toti ne-am promis sa vedem primaveri multe, noi toti, cei trecuti prin atatea incercari, intr-o lume haotica, plina de boli, nesiguranta si minciuni. Eu sap mai departe in amintiri, caci eu aveam sufletul bolnav mai demult de tot acest haos prin care azi trec masinal, aproape ca de piatra, cu masca puterii si a lectiilor dur invatate. In dimineata aceasta imi beau cafeaua un pic prea amara pentru gustul tau si privesc spre mare, departe de tine, departe de noi. Desi au trecut mai bine de doi ani de cand, muscandu-mi inima si omorandu-mi vechea identitate, am lunecat spre poarta libertatii, sufletul inca mai sangereaza. Dar cu altfel de ritm. Cu sangerarea care duce spre vindecare, putere. Resemnare.

***

Mi-e dor de vechile ploi, trebuie sa recunosc, habibi. De mirosul acela cald, de frunze, de noi doi inocenti si prea tineri pentru legamantul facut, alergand pe strazile din Beirut. De iasomie si ochii tai albastri. A fost o vreme cand iubeam frumos. A fost o vreme cand ne tineam de mana si ne credeam invincibili, nefiind in stare nici macar sa ne imaginam ca hidosenia urii, negrul razbunarii, tacerea aia de gheata si absenta vreunuia atunci cand celalalt il cheama, ar putea sa omoare ideea de noi. Ne-am pierdut unul de altul, cand am incetat a ne mai asculta, cand am incetat sa mai cautam imbratisarile in noapte, cand am deschis universul nostru prea multor straini, prea multor pareri, uitand ce ne-a adus de fapt, impreuna. Deveniram ursuzi si plictisiti de nemultumirile celuilalt. Ne insinguram nepermis de mult la varsta noastra. Tu nu mai auzeai tipatul inimii mele. Nu erai acolo sa stergi la timp lacrimile si sa incerci din nou sa readuci ploile calde si sa ma tii de mana. Ma faceai isterica si dispareai, nestiind ca ma pierdeai cu fiecare plecare. Sufletul meu se zbatea chiar si cand greseai. In timp am realizat ca nu te mai voiam la modul frumos, dar grija pentru tine nu ma lasa sa dorm. Pana cand intr-o zi si asta ai reusit sa-mi iei, aducandu-mi nepasarea si setea sa sparg o data pentru totdeauna usa aceea si sa ies din cimitirul frumos ornat cu trandafiri tineri si rosii. Si am parasit Beirutul…

***

Astazi ne-am ingropat sufletele si cand ne vedem zambim frumos, politicos. Ca si cum niciodata nu ne-am fi ranit, ori am fi impartit aceleasi asternuturi. Nu cutitele aruncate-n inima mea, spaimele ori tristetile ma fac sa plang. Plang ca atunci cand iti amintesti un om frumos si treci pe langa un mormant sa-i pui o floare. Nu il mai astepti, stii ca nu va reinvia. E doar o poveste a durerii pe care o tii doar pentru sufletul tau. Intotdeauna am crezut ca soarele are puteri miraculoase. Aduce un auriu optimist, o caldura vindecatoare, cu fiecare aparitie, intr-o noua zi. De ce n-ar iesi rasaritul si pentru noi, habibi? Maine va fi mai bine.

Cairo fatimid sub luminile fanoos-urilor

Astazi o sa va spun o poveste ramadaniana din Cairo. O poveste despre fanoos-uri, c18446855_1398019510292400_4400169950931816944_nalifi fatimizi si-o traditie milenara. Fanoos-urile sau felinarele ramadaniene, sunt un simbol al orasului Cairo si al lumii arabe, de secole. Luna sfanta musulmana va veni-n curand, saptamanile scurgandu-se una dupa una pana la intrarea credinciosilor in perioada de post, iar acest lucru in Egipt nu se poate-ntampla fara decoratiunile specifice care deja incep a umple strazile capitalei. Dar care este povestea acestor lanterne atat de atragatoare, cu puterea de a promite visatorilor povesti nemaigasite pe alte taramuri decat pe cele ale Egiptului? Variante ar fi mai multe, insa fara-ndoiala ca mai toate indica locul de origine ca fiind orasul Cairo din era fatimida. O poveste de acum o mie de ani spune ca al-Mu’izz li-Din Allah al-Fatimy era asteptat de localnici in perioada Ramadanului cu lumanari asezate pe suport de lemn si imprejmuite cu piele fina pentru a-i lumina calea, si deoarece califul era atat de incantat de neobisnuitul design, ele au devenit simboluri ramadaniene. O alta istorioara spune ca familiile locale obisnuiau sa-l acompanieze pe calif in perioada Ramadanului trecand portile vechi ale orasului, Bab el-Nasr, Bab el-Fetouh si Bab el-Dahab in drumul sau spre muntele Mokattam, in vreme ce micutii cantau melodii pline de viata pentru a ura bun venit Ramadanului, tinand felinare specifice in mana.

Fanoos-ul, o lumina de Ramadan pentru femeia de sub autoritatea masculina.

In secolul al zecelea, califul el-Hakim bi-Amr Allah a banat dreptul femeilor de a parasi Ramadan-lantern-Fanous_24casa tot timpul anului. Singura exceptie era in perioada Ramadanului cand tuturor femeilor le era permis sa se roage in afara casei si sa-si viziteze rudele si vecinii. Dar aceasta exceptie era aplicata cu conditia ca acestea sa fie insotite de baietei care carau felinare pentru a le lumina calea, si sa anunte eventualii straini barbati ca sunt femei in zona. Ani mai tarziu, un ordin de-al califului a fost ca fanoos-urile sa lumineze fiecare alee si pravalie, cel care avea sa ignore ordinul fiind taxat. Astazi industria fanoos-urilor este inca de o maxima importanta in Cairo, amintind de era fatimida, atunci cand confectionarea lampilor ramadaniene pentru sarbatori si diferite evenimente locale, cunoscuse o perioada infloritoare. Cele mai mari magazine de unde se pot confectiona fanoos-uri impresionante, magazine care isi duc existenta din generatie in generatie, se gasesc in Taht ElRab’, o zona apropiata al-Azhar-ului.

Felinare si traditii milenare

Cand Sheherezada plange, Irakul se framanta

9b857349b4644ede92c2bdf50aae4539Ani multi au mai trecut de cand cartea noptilor arabe a fost inchisa. Pe ea s-a asternut praful, copertile de-un albastru somnoros au pierdut ceva din stralucirea erei sahilor, iar Persia, azi isi mangaie cupolele turcoaze ingandurata, visand la maretia-i rapita de clepsidra timpului. Regele Shahryar priveste pierdut in zare, o cauta tot pe ea, iar pe ea, ca-n fiecare noapte, sa-i mai auda inca o data glasul, inca o poveste din colturi de patrie araba… din Orientul nisipurilor albe…Ascultatoare, ea apare sa-i depene istorii regelui ei trist. Apare cu silueta-ncremenita intre palmierii irakieni care si-au pecetluit nemurirea, care au vazut multe, care au trait lacrimi, drame, renasteri si dezamagiri alaturi de oamenii locului. Dar azi e ceva schimbat la frumoasa domnita persana. Azi nu mai rade zglobiu prin palate. „Sezi langa mine, mai spune-mi inca o poveste…ultima”, sopteste sahul. Tanara-i zambeste trist. „Povesti sunt multe, stapane, am mii de nopti arabe in tolba mea de cuvinte”. Dar Irakul plange. Si asa plang si eu”. Shahryar ofteaza. Isi muta privirea si incremeneste asa sub mana talentatului sculptor Mohammed Ghani Hikmat. Vantul nici el nu indrazneste sa modifice decorul. In timp, in urma unor atacuri, statuia regelui Sharyar si-a pierdut mana stanga, dar cea a printesei naratoare a supravietuit, puternica. Cand sunt deznadajduiti irakienii merg in parcul de pe strada Abu Nuwas din Bagdad, sa ia aminte la personajele vremurilor de glorie. Rabdatoare, Sheherezada asculta ofurile fiecaruia, cu un suras pecetluit pe chipul de piatra. Pare ca schimba ganduri. Pare ca daruieste optimism. Si asa Irakul merge si el mai departe…

Melancolia noptilor arabe