Vine Rasaritul, habibi!

2021. Un an in care noi toti ne-am promis sa vedem primaveri multe, noi toti, cei trecuti prin atatea incercari, intr-o lume haotica, plina de boli, nesiguranta si minciuni. Eu sap mai departe in amintiri, caci eu aveam sufletul bolnav mai demult de tot acest haos prin care azi trec masinal, aproape ca de piatra, cu masca puterii si a lectiilor dur invatate. In dimineata aceasta imi beau cafeaua un pic prea amara pentru gustul tau si privesc spre mare, departe de tine, departe de noi. Desi au trecut mai bine de doi ani de cand, muscandu-mi inima si omorandu-mi vechea identitate, am lunecat spre poarta libertatii, sufletul inca mai sangereaza. Dar cu altfel de ritm. Cu sangerarea care duce spre vindecare, putere. Resemnare.

***

Mi-e dor de vechile ploi, trebuie sa recunosc, habibi. De mirosul acela cald, de frunze, de noi doi inocenti si prea tineri pentru legamantul facut, alergand pe strazile din Beirut. De iasomie si ochii tai albastri. A fost o vreme cand iubeam frumos. A fost o vreme cand ne tineam de mana si ne credeam invincibili, nefiind in stare nici macar sa ne imaginam ca hidosenia urii, negrul razbunarii, tacerea aia de gheata si absenta vreunuia atunci cand celalalt il cheama, ar putea sa omoare ideea de noi. Ne-am pierdut unul de altul, cand am incetat a ne mai asculta, cand am incetat sa mai cautam imbratisarile in noapte, cand am deschis universul nostru prea multor straini, prea multor pareri, uitand ce ne-a adus de fapt, impreuna. Deveniram ursuzi si plictisiti de nemultumirile celuilalt. Ne insinguram nepermis de mult la varsta noastra. Tu nu mai auzeai tipatul inimii mele. Nu erai acolo sa stergi la timp lacrimile si sa incerci din nou sa readuci ploile calde si sa ma tii de mana. Ma faceai isterica si dispareai, nestiind ca ma pierdeai cu fiecare plecare. Sufletul meu se zbatea chiar si cand greseai. In timp am realizat ca nu te mai voiam la modul frumos, dar grija pentru tine nu ma lasa sa dorm. Pana cand intr-o zi si asta ai reusit sa-mi iei, aducandu-mi nepasarea si setea sa sparg o data pentru totdeauna usa aceea si sa ies din cimitirul frumos ornat cu trandafiri tineri si rosii. Si am parasit Beirutul…

***

Astazi ne-am ingropat sufletele si cand ne vedem zambim frumos, politicos. Ca si cum niciodata nu ne-am fi ranit, ori am fi impartit aceleasi asternuturi. Nu cutitele aruncate-n inima mea, spaimele ori tristetile ma fac sa plang. Plang ca atunci cand iti amintesti un om frumos si treci pe langa un mormant sa-i pui o floare. Nu il mai astepti, stii ca nu va reinvia. E doar o poveste a durerii pe care o tii doar pentru sufletul tau. Intotdeauna am crezut ca soarele are puteri miraculoase. Aduce un auriu optimist, o caldura vindecatoare, cu fiecare aparitie, intr-o noua zi. De ce n-ar iesi rasaritul si pentru noi, habibi? Maine va fi mai bine.