Desertul cu plansul lui

Multi ani au trecut de la fericirea aceea mare. Se prea poate sa fi fost si ea stralucitoare si vesela, asa cum cartea noptilor arabe descrie printesele orientale, fete fara de griji si poate un pic prea razgaiate, fete care isi pretuiesc frumusetea si nu se dau soate dupa oricine. Multe rasarituri si apusuri au imbratisat palmierii plini de freamat, cand cu saruturi aurii, cand cu buze insangerate de vreme, buze care dispareau spiralat in noptile ce urmau, cu basme fermecatoare sau cu plansete, dupa cum „donya” le era scrisa fiecaruia in parte. Soarele aducea cu el iubire, caldura si poate primele semne de batranete, pe chipul albul si inca frumos al ei, cea care astazi plangea muta printre corturile nomazilor care-si intindeau caprele la pascut, dincolo de Bagdad, departe rau de casa parinteasca, aproape de nisipurile regatului Iordaniei. Fatimah isi trase valul pe intreg chipul si privi cu teama spre un cort falnic, ascuns de stancile roscate care indicau pustiul sterp, lipsit de verdeata orasului cu care ea fusese candva obisnuita. O femeie beduina, trecuta de prima tinerete, ii facu semn sa se apropie. Fatima tresari, nestiind ce ar trebui sa faca. Pentru o clipa se opri, dupa care, vrand s-o ia din loc, ii auzi vocea: „Assalamu alaikum! Incotro, fiica mea?” Era limpede ca femeia ii citi soarta fara de noroc. Se intoarse cu ochii plini de tristete si inclina capul, in semn de respect. „Vin dinspre Bagdad…si ma duc incotro oi vedea cu ochii, maica mea”. Femeia o invita sa se odihneasca in cortul sau, in acea incapere pe care arabii o numesc „majlis”, un loc destinat doar lor, femeilor, si unde barbatii nu au permisiunea sa intre. Alte cateva codane stateau in jurul focului, amestecand tacute in cafeaua si painea proaspat coapta pentru musafira din Bagdad. Gazda cea varstnica nu o scapa din ochi, avand acea privire semeata, de otel, plina de curaj dar si bunatate, pe care deseori, doar femeile obisnuite a trai in conditii vitrege, o pot avea. „Tu Fatimah, pare-mi-se ca ai o soarta grea si nu te-ai rupt de familia ta, de drag. Odihneste-te aici cate zile vrei, prinde putere, si cand simti nevoie de vreun ajutor, eu aici voi fi, iar Allah Preabunul e deasupra noastra a tuturor”. Fatimah multumi pentru generozitate, si timida, incepu a sorbi ceai si manca din painea proaspata, adusa de fiicele gazdei sale. „Oh maica mea, eu am fugit de acasa, intrucat ai mei au dat sfoara printre rubedenii ca sunt nebuna si l-am lasat pe cel harazit mie, fara niciun motiv. De sapte ani stau fugara prin moschei si piete, cu frica in san si cosmarul ca barbatul meu cel care mai sa ma omoare pentru ca nu i-am dat feciori, ma va prinde si ma va sfarsi. Zadarnic am incercat sa le explic rudelor ca nu este vina mea si ca daca mai raman in casa socrilor mei, nu o sa mai apuc si alt rasarit de soare, ca nimeni n-a vrut sa ma asculte. Si iata-ma singura, aici, in mijlocul pustiului, lasand iubitul meu Bagdad pentru o viata al carei viitor nu am cum sa-l stiu si care nu are ce sa ii rezerve unei femei ca mine”. Beduina isi aprinse pipa si o analiza cu atentie, induiosata de drama sa si stiind prea bine ca nu e singura tanara care se izbeste de asa soarta cruda, la nici treizeci de ani. „Asculta fata mea. Pentru o luna cortul meu iti este casa, si daca si tu oi vrea, fa rugaciune curata in fata Celui de Sus, caci Allah Preabunul, nu lasa pe nimeni in necaz. Nu va trece luna si viata ta se va schimba, pentru ca sufletul curat si cu intentii bune, nu este trecut cu vederea de al nostru Creator”. Si cu aceste cuvinte, beduina ii intinse o „abaya” noua, aratandu-i locul unde poate dormi pentru urmatoarea perioada, atat timp cat se va afla sub protectia tribului ei. In desert zilele treceau mai toate la fel, cu ceai, povesti despre loialitatea camilelor si pretul acestora in targ, cu pita coapta si vorbe de incurajare din partea bunei gazde. Cand luna se ridica pentru a douazeci si opta oara deasupra palmierilor, un copilandru veni spre gazda, aducandu-i vorbe noi despre un strain care astepta sa se vada cu cel care avea cortul beduinei in grija. Femeia ridica din umeri, mirata. „Copile, dar barbatul meu nu este acasa. Asteapta sa dau de stire fratelui meu, si Insha’Allah il vom putea primi peste un ceas”. Nu trecu mai mult de un sfert de ora, ca fratele beduinei isi facu aparitia, un om maruntel, cu ochi de culoarea alunei, purtand pe cap „shemagh”-ul, un sal impestritat, dupa obiceiul nomad. Omul si calaretul strain discutara mai bine de un ceas, dupa care intrara pe o usa separata a cortului, dand de stire ca femeile pot lua si ele parte la discutie, prin perdeaua care separa „majlis”-ul de camera invitatilor. „Pe Allah! Tanarul acesta a venit sa iti ceara mana!” striga femeia beduina. Fatimah incepu a tremura de frica si mirare. „Cum era posibil asa ceva? Cine stia de soarta ei prin pustiurile acestea? Daca era trimis din Bagdad, pentru o crima de razbunare?” Tanara se ridica de pe „kilim”-urile de lana si spuse hotarata: „Acum am sa plec, va multumesc pentru tot ajutorul, dar ma tem ca trebuie sa ma grabesc sa imi caut soarta!” Si zicand ultimele cuvinte, iesi in fuga din cortul care-o gazduise pentru o luna, uitand sa-si mai acopere chipul, in graba ei. Uimiti, gazda, urmata de fratele acesteia, se grabira s-o ajunga, pentru a intelege ce se intampla, si o data cu ei si strainul abia venit la vorba. Gandind ca tanara femeie ar putea cadea prada fiarelor, barbatul nou sosit urca pe cal si nu mult ii lua pana s-o ajunga pe biata Fatimah. „Asteapta macar sa ma cunosti, pe Allah, de ce fugi asa??” Mai speriata ca inainte, femeia, rosie la chip, refuza si de aceasta data sa il priveasca pe calaret. Si atunci, intelegandu-i frica, strainul cobora de pe cal si se apropie de ea, vazandu-i chipul care il cuceri pe data. Calm si fara teama, considera ca poate daca isi arata si el fata, un strop de incredere s-ar putea ivi din partea ei. „Te-am urmarit de cand ai baut apa la prima oaza, cu mult inainte sa ajungi la tribul acestor oameni buni. Nu-ti fie frica, doar trecutul tau iti este piedica, nu cei din jur. Si eu sunt calator ca si tine. Daca vrei, in desertul acesta mare, iti voi fi tovaras si nu sot. Doar cand vei binevoi tu, am sa ma apropii de tine”. Auzind asemenea cuvinte, Fatimah isi acoperi chipul, simtind o roseata in obraji si pe frunte. „Tu, straine, nu-mi stii trecutul. Barbatul meu cauta sa ma omoare de mai bine de sapte ani. Nu am familie, doar frici si singuratate”. Calaretul zambi. Abia acum si Fatimah realiza cat e de inalt si frumos. Dar frumusetea lui nu avea sa o mire, cat ceea ce avea sa afle de la el, dupa. „Oh Fatimah, Hassan sotul tau, a pierit acum trei ani, intr-o incaierare cu alti cativa huligani de bazar, care au descoperit ca fusesera inselati cu multi dinari. Cand ai parasit Bagdadul lume multa vorbea despre povestea voastra si cat de hapsan era al tau barbat. Spuneau ca esti trista si porti numai albastru. Apoi soarta a facut ca eu sa fiu printre cei care te-au zarit la oaza, fugara. Era imposibil sa nu fii tu, dupa valurile albastre. Frumoasa, trista, as fi vrut a vorbi cu tine, dar cand plecai sa-mi pregatesc calul de drum, tu disparusesi din nou. Si acum soarta mi te-a adus aici, in ochii mei. Mi-am urmat inima, si beduinii cei cinstiti au zis ca ai luat calea spre Magreb.” Atat avu de spus calatorul. O liniste rece se asternu intre amandoi. Fatimah privea ingandurata valurile de nisip si uitandu-se peste umar, realiza ca gazdele plecasera, lasandu-i acolo pe amandoi. Barbatul nu mai spunea nimic de minute bune, mangaindu-si animalul prieten, un cal Arab pur sange, cafeniu si cu trup sanatos. Femeia gandi ca fara indoiala, barbatul acesta avea sa ii pecetluiasca destinul intr-un fel sau altul. Trebuia sa decida, pentru ca timpul curgea si strainul, ca si ea, avea sa infrunte desertul si multe alte primejdii de salbaticie. „Care este numele tau?” il intreba ea, intr-un tarziu. El zambi bland ca luna. „Ayman”. Ei ii placu numele pe data. La fel si zambetul sau. „Atunci haide, Ayman. E tarziu si in curand noaptea ne va prinde iar nedezlipiti de pamantul acestor oameni atat de generosi”. Isi luara amandoi ramas bun de la gazde, si pornira calare spre orizonturi care se jucau cu inimile si sperantele lor, cand prietenoase in tonuri caramizii, cand amenintatoare, precum cafeaua arsa. Doi tineri pribegi cu suflet zbuciumat, in desertul Arabiei. Nestiuti de nimeni, in cautarea implinirii unui destin. Curand, desertul ii imbratisa in tacerea sa. Luna oglindea oaze care pareau lacrimi uriase pe un obraz pamantiu, tulburate doar din cand in cand de mersul sprinten al vreunei gazele. Ei fugeau calare si lasau in urma desertul cu plansul lui. Fugeau spre fericire.

Verile din Basra

010b1a18890a47fdf460c299beb0280aMai tacuta ca apele Golfului, mai misterioasa ca palmierii serilor de vara din Basra mea cea dulce, imi apareai in minte tu, atunci cand demonii dragostei interzise mi te tot rastalmaceau prin simtiri. Frumoasa Zeina, oare de ce a trebuit sa ma uit spre tine in Vinerea interzisa, cand si eu, ca si ceilalti marinari irakieni, ar fi trebuit sa caut spre zari de-un albastru dulce, taciturn, albastrul aducator de mantuire? Si ai trecut pe acolo, tinand valul peste chipul tau de fecioara ascunsa-n camari ferecate, pentru a ma inrobi pentru totdeauna. Ai chicotit usor cand m-ai vazut turbat de iubire, pentru ca, nu-i asa, dragostea poate fi amuzanta, cand la gleznele-ti cu bratari de aur, barbatii cad ca mustele otravite, de la rege, la servitor. Te-ai mai uitat o data, grijulie ca varstnicii sa nu-ti socoata indrazneala, s’apoi te-ai intors cu o mila tintuita-n zambete acre, sa vezi daca ma chinui in agonie, si iarasi tu, cuminte si rea, ti-ai asezat valul pe chip, ca sa te-ntorci in camarile ferecate si bine ascunse de dorintele pe care soarele puternic le scoate la iveala aici, printre noi, pescarii Basrei. Apoi, dupa ceaiul de seara, te simteam cum pandeai de dupa perdelele greoaie de casmir, stiind ca umblu pe strazile intunecate, nebun de dor, dupa cei mai frumosi ochi de culoarea cafelei yemenite. Si venit-a si ziua cand a trebuit sa platesti pentru parsivenia ta! Ah cat de bine imi aduc aminte de spaima-ti, cum imi aduc aminte de cuvintele-ti inecate pe buze, cand m-ai implorat sa-ti dau drumul incheieturii unei maini firave, ca mare blestem am sa-ti aduc in viata! Te-am mai tinut o clipa. Numai una, cat sa-ti pecetluiesc un sarut mai fierbinte ca vara mandrei noastre Basra, cat sa-ti mai smulg o data inima din piept. De frica. De dragoste? N-as crede, caci parsivenia ti-e sora, ca la mai toate fecioarele mandre care se stiu urmate orbeste de barbati. Te-am sarutat, ti-am mai sorbit o data cafeniul ochilor si-apoi te-am aruncat uitarii. Haha! N-am sa-ti uit frica, uimirea si mai apoi intristarea ca nu caut spre tine. A trecut vara, iar palmierii freamata inca povestile altor femei sirete si-a altor pescari indragostiti. Eu mi-am luat demult la revedere de la Irakul natal si-am pornit spre zarile aducatoare de liniste. Ramai cu bine, Zeina! Allah sa-l pazeasca de farmecele-ti parsive pe prostul care-ti va cadea in mreje si se va lasa inmuiat de valurile unei false credincioase.

Razbunarea lui Fairuz

ed3a47f421d48d3f8649986e90e970fcPe-nserat palmierii imprumutara din culorile focului, anuntand prin freamatul lor,ore de teama si griji pe pamantul Irakului. Veneau puhoaie de calareti peste Mosul, oras milenar, toti cu steagul durerii, raniti si pierduti intre cele omenesti, cu suflete si brate sangerande. Erau multi, sa tot fi fost vreo patru sute. Se coborara in siruri cenusii peste zidurile ce ascundeau ochi de femei cu valuri, apoi, treptat, impanzira medina in mai putin de-un ceas. Nu mult trecu pana cand capeteniile mari anuntara ca Mosul isi primea eroii ce-i tineau temeliile drept casa, pentru pruncii de maine. „Alhamdullilah„! exclamara batrane iesite la portile curtilor mari si vechi, fericite ca Allah se-ndurase de ele si le trimise copiii acasa, sub mantii de mandri soldati. „Sangele varsat pentru patrie e cea mai nobila forma de rosu”, soptira cativa pictori care cascau gura de pe margini de tarabe sa-i admire pe calaretii din Mosul. In diminetile urmatoare orasul imbraca panze-n culori vii, de speranta, ca o alinare pentru femeile vaduve si pruncii far’ de tata. Trupurile tinere ale celor sacrificati in lupta dreapta de ocrotire a pamantului natal fusesera trimise lui Allah, sub tesaturi verzi, cele din urma printre muritori. Lor judecata avea sa le inceapa, iar Dumnezeu Preainaltul avea sa le dea rasplata numai de El considerata. Dar funerariile trecura, la fel si lacrimile de bucurie si cele de tristete, iar ferestrele aduceau din nou, spre strada, ochi de femei misterioase, siluete care se aratau la ceas de seara, cand astrul noptii arunca oglinzi enigmatice peste acoperisuri si tarabe lasate parca gramada pe strazile din Mosul. Cu un chador strans in graba pe trupul mladios, o femeie, ce mai mult de douazeci (hai douazeci si doi de ani!) nu parea sa aiba, trecu iute prin vechiul bazar, silentios la acea ora tarzie. Tanara isi purta trupul cu repeziciune printre cladirile somnoroase de albastrul noptii, lasand doar sunetul incaltarilor lejere sa se auda, in vreme ce gleznele-i impodobite cu bratari fine de aur, acompaniau si ele, usor, muzica mersului ei. De cand familia ei decise s-o lase mai des prin medina, codana aceasta furase inimile oricarui trecator staruia mai mult de-o clipita sa-i priveasca ochii. Fusese oare o decizie buna ca Fairuz sa mearga deseori neinsotita pe strazile din Mosul, printre calareti si vanzatori, negustori si copilandri ce usor isi aprind inimile la lumina lunii amagitoare? Asta doar soarta avea sa arate, caci drumul ei oricarui om ii este creionat cu mult dinainte de-a se naste. Arabii musulmani cred cu tarie-n asta. Si nu avea sa se greseasca nici in cazul lui Fairuz. Partea mai putin fericita, acum, dupa ce soldatii se-ntorsesera-n medina, e ca multe lumini tineau muzica si barbati cu pofte si ganduri necurate, pana tarziu in noapte, si atunci nu era cu putinta, sau poate sminteala curata, ca niste codane neastamparate si viclene cu cei de-ai casei, sa se arate prin apropiere. Fairuz nu se temea. Ei inima-i batea de vreo saptamana pentru un soldat vazut intors in Mosul, dupa ce-si servise patria cu bravie. Haidar nici el nu paru indiferent atunci cand se-ntoarse s-o priveasca mai bine. Pe el avea sa-l caute acum, intr-un loc de ea stiut si de ei impreuna stabilit pentru intalnire, un loc in care luna broda palmieri aurii in noptile de dragoste si dor, in Mosul irakienilor. Mai putin de cateva clipe si avea sa-l gaseasca. Doar un zgomot o facu sa se opreasca din mers si sa-i aduca inimii ei sageti de teama. Un grup de barbati veseli si vanjosi o observara pasind spre pustie. O lua la fuga si poate ca ar fi scapat daca chador-ul nu i s-ar fi incurcat spre poale, impiedicand-o spre pamantul pierzaniei. Ultimele imagini fura ale unor barbati- fiare slobode, transpirati, cautand carne. In gandul ei isi pregatise pretul. Ramase moarta pe pamantul rece si tradator, iar Luna lumina nepasatoare, un ceas mai tarziu. Luna tradatoare si ea. Fairuz iubise noptile cu luna, iar astrul nu de putine ori se aratase iubitor cu chipul angelic al frumoasei fecioare. Dar mult avea sa mai fie pana-n zori si multe, Luna, sub obrazul ei de gheata celesta, avea sa mai acopere. Pe fata zvapaiata duhurile noptii prinsera a o-ncolti acolo unde Mosul isi brodeaza tarana cu palmieri cand vazuti aurii de jarul dragostei, cand negri si-ncolaciti de gatul celor pacaliti de sentimente prostesti. Trupul lui Fairuz paru ca se zbate intr-o lupta pierduta inca de la inceputuri, apoi, usor, usor pluti deasupra ierburilor salbatice, ridicandu-se catre puzderia de stele intr-un ciudat balans. Cazu brusc, dar lovitura nu-i termina fiinta. Ochii ei se deschisera in culori noi. Culorile fumului. Culorile unei alte Fairuz. Porni in pasi inceti de data asta, nepamantesti, spre Haidar, sa-l aduca spre locul tragediei unde ea, Fairuz cea veche, dormea pe vecie rece. Haidar, vazand ca nu mai ajunge, se porni ca din instinct, sa mearga catre fata indragostita. O gasi. Ochiul lui de soldat o placea vezi bine, atunci cand amandoi planuira intalneala, dar Haidar mai stia si de gura lumii. Fairuz cea plutitoare si cu ochi de ceata, il pazi calma, asteptand sa vada ce inima-l indeamna pe iubitul celei pamantene. Haidar era un erou in orasul scapat de forte straine. Unui erou nu-i sad bine povesti de noapte sfarsite cu iubite moarte prin locuri pustii, unde doar gandurile necurate ii duc pe oameni. Ofta si-i apasa pleoapele. O privi inca o data, si se-nalta, drept, cu gandul de-a urma calea orasului. A lumii care-l stia drept un erou fara de pata si ganduri de indragosteli pe furis. Nu ii trebui mai mult nepamantenei, acum plutitoare deasupra coroanelor cu smochine si curmale, ca sa-i decida soarta lasului. Cu aripi de razbunare, ii urma drumul barbatului, vajaind a furie spre trupul bietului om. Il tranti la pamant, il privi cu ochi de foc si-i sasai cu limbi de sarpe, vorbele mortii: ” Tradarea se plateste, soldatule!” A doua zi, tarabagii din Mosul il gasira fara suflare pe frumosul soldat care luptase nu demult pentru taramurile natale, alaturi de camarazi, aflati atat pe la casele lor, cat si in judecata lui Allah. Mare jale se stranse printre femeile in negru, iesite pe la porti inalte, cu bocete si vaiete, pentru destinul curmat al unuia dintre cei mai iubiti vlastari din oras. Dar in toata aceasta valtoare de sunete, lacrimi si valuri negre, greu cineva ar fi putut observa ca de la un shanasheel ce dadea in strada principala dedicata funerariilor, o tanara cu ochi de fum isi bea istikan-ul, zambind amar, a contemplare si implinire sufleteasca. Mosul isi plangea soldatii. Fairuz cea noua radea si sorbea din ceaiul tihnei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prea tarziu pentru Karima

9aec14068bc7793ab7dcfa02a72a7a96„Oglinda iti soptea in fiecare dimineata ca esti frumoasa, Karimo draga! Si nu mintea. De ce-ar minti un ciob de sticla o fata careia-i era destinata fericirea si pentru care Allah Preabunul, pastrase gingasie cat pentru o mie? Dar vezi tu, frumoaso cu ochi ca ambra si par ca palmierii colorati de apusuri rosietice, intelepciunea ti-a cam lipsit in felul cum tu insati ai carmuit a ta viata si alegerile. Acum stai singura in prag de odaie, si te privesti in geamuri amagitoare, si nu, nu e gresit sa crezi ca inca esti frumoasa, ca tata mi-e martor Walla, bunul Mustafa, cel care-ti dadea halva cu fistic in bazaar, cand copila erai pe strazile Bagdadului. Frumoasa-i fost si ai sa mai ramai. Dar la ce folos, Karimo? Esti singura cuc, auzi din cand in cand cum muezinul striga la rugaciune credinciosii, sa se-ntoarca din cele lumesti catre Allah, sa zaboveasca o clipa, sa-si aminteasca dar, ca noi suntem servitori, si deci limitati, pe pamantul acesta trecator si el. Plangi, Karimo? E prea tarziu. Dus e mirele tau si tare bine traieste el acum, vorbesc oamenii de prin medina. Dar cu cine? Cu cea care pana nu demult ti-era ca o sora! Vecinii mult s-au mai mirat c-a luat-o de soata pe Noura, cea modesta-n infatisare si care ce-i drept, la calcaie nu-ti ajunge-n virtutile trupesti. Bunul Stapan sa ma ierte, dar saracuta ai mai fost de minte cand o primeai pe tacuta Noura in casa ta, si-i serveai ceai cu miere si-o tot intrebai de sanatate, in vreme ce ii aduceai kleije dintre cele mai bune, sa ti-o apropii de surata. Kazim dus e…”

Fata-si framanta degetele pe paharul de sticla in care ceaiul fierbinte aburea peretii curbati si-n ochi ii juca roua durerii. Avea dreptate acest tantalau care mai tot timpul si-o dorise de sotie, dar pe care ea nu-l putea suferi, din pricina ca era pe cat de urat, pe atat de plictisitor. Dar ce putea face ea acum? O stia lumea-ntreaga cat de mandra e si vai, ce-ar mai fi ras pana si copilandrii din souk ca ii vor trece toamnele prin plete si argintul batranetii ii va impleti cositele de fata batrana. Se uita la el. Parca nu i se mai parea chiar asa neatragator. „Pana la urma barbatul tre’ sa-ti ofere un statut de femeie respectabila, nu sa-ti sucesti gatul dupa el prin pietele cu pepeni”, isi zise Karima. Se-ntoarse mai apoi, din oglinzile ferestrei, catre Hossam. „Ya Hossam, walla, nu-mi mai e gandul la Kazim. Duca-se, asa a vrut Allah Preabunul. S’apoi nu frumusetea-i totul in viata. Iata deci, sa facem nunta cat mai repede cu putinta, daca inca-ti sunt draga”. Se prea poate ca Hossam sa nu fi fost cel mai chipes tanar din Bagdad, insa prost la minte nu era deloc. Intelese imediat ca e solutia disperata a unei fecioare prea mandre sa se arate lumii invinsa si nenuntinta si ca aroganta o tinea acum fata parasita la fereastra, deci, in mintea sa, isi savura cu sete planul razbunarii pentru refuzul din vremea cand frumosul Kazim ii lumina casa si inima.

„Te-as fi luat de soata Karima draga, pe memoria bunului meu tata Mustafa, dar vezi tu, ce-ar zice lumea ca iau firimituri pierdute, din painea altuia? Duse-s acele vremuri.” Ranji cu satisfactie vazandu-i figura impietrita a fetei cele frumoase, si puse paharul cu istikan pe masa. „Iti multumesc pentru ceai si ospitalitate buna mea prietena. Ramai cu bine, zic, si Allah sa aiba grija de sufletul tau.” Iar acestea fiind spuse, deschise usa odaii ticsite cu talismane si perdele brodate cu margele de toate culorile, si-o lua hais pe strazile albatre ale unui Bagdad in care mijea inserarea. Se apropia ora Magrebului peste orasul cupolelor de poveste, unde moschei ies mandre in lumini de soare, colorandu-si peretii istorici in aduceri aminte cu nuantele frumoase de turcoaze ce poarta legende nemuritoare. In spatele omului cocosat cu inima plina de satisfactia unui refuz mult pandit, o fecioara frumoasa privea inlacrimata de la geamul unei case ocolita de mirii comunitatii. „Cine mai era acum, Karima?” O fata fara zestre, fara parinti sa se uite dupa ea, o fata in care toamna vremii va biciui si-i va lua frumusetile, iar aroganta, ei da, si aceasta, se va topi ca ceara, in flacara trecerii vremii.

 

Cand Sheherezada plange, Irakul se framanta

9b857349b4644ede92c2bdf50aae4539Ani multi au mai trecut de cand cartea noptilor arabe a fost inchisa. Pe ea s-a asternut praful, copertile de-un albastru somnoros au pierdut ceva din stralucirea erei sahilor, iar Persia, azi isi mangaie cupolele turcoaze ingandurata, visand la maretia-i rapita de clepsidra timpului. Regele Shahryar priveste pierdut in zare, o cauta tot pe ea, iar pe ea, ca-n fiecare noapte, sa-i mai auda inca o data glasul, inca o poveste din colturi de patrie araba… din Orientul nisipurilor albe…Ascultatoare, ea apare sa-i depene istorii regelui ei trist. Apare cu silueta-ncremenita intre palmierii irakieni care si-au pecetluit nemurirea, care au vazut multe, care au trait lacrimi, drame, renasteri si dezamagiri alaturi de oamenii locului. Dar azi e ceva schimbat la frumoasa domnita persana. Azi nu mai rade zglobiu prin palate. „Sezi langa mine, mai spune-mi inca o poveste…ultima”, sopteste sahul. Tanara-i zambeste trist. „Povesti sunt multe, stapane, am mii de nopti arabe in tolba mea de cuvinte”. Dar Irakul plange. Si asa plang si eu”. Shahryar ofteaza. Isi muta privirea si incremeneste asa sub mana talentatului sculptor Mohammed Ghani Hikmat. Vantul nici el nu indrazneste sa modifice decorul. In timp, in urma unor atacuri, statuia regelui Sharyar si-a pierdut mana stanga, dar cea a printesei naratoare a supravietuit, puternica. Cand sunt deznadajduiti irakienii merg in parcul de pe strada Abu Nuwas din Bagdad, sa ia aminte la personajele vremurilor de glorie. Rabdatoare, Sheherezada asculta ofurile fiecaruia, cu un suras pecetluit pe chipul de piatra. Pare ca schimba ganduri. Pare ca daruieste optimism. Si asa Irakul merge si el mai departe…

Melancolia noptilor arabe

 

Egiptul meu…care nu e si al tau

Nu existanile2_2821222b locatie de vis, unde oamenii au doar intentii bune, sunt fara de pacat, gandesc doar sa-si ajute aproapele si merg pe strazi pavate cu lacramioare. Exista tari, cu bune, cu rele, cu oameni tristi, fericiti, ranchiunosi ori generosi din nastere. Si totusi nu pot fi de acord cu pareri gen „tara aia este asa, natia aia este asa, o sa vezi ca ti ve sa intampla asa pentru ca ai ales asa”. Aceste concluzii pot fi generate de ranchiuna, de necunoastere, de gandire limitata sau pur si simplu cimentate de o neimplinire interioara care hraneste dorinta de, hai sa nu mai spunem „sa moara si capra vecinului”, expresie folosita in articole anterioare, dorinta de, sa zicem, a descuraja omul de langa tine care are puterea sa incerce sa-si atinga un vis si pe care il vrei, cait, sa se intoarca dezamagit si sa ii spui: „ti-am zis eu”! Revenind insa la titlul postarii de fata, mi s-a intamplat sa aud sfaturi pentru cine ar vrea sa viziteze tara piramidelor, inclusiv in cazul meu, sfaturi de la oameni care fie n-au ajuns niciodata aici, fie nu cunosc realitatea egipteana sau au avut parte doar de experiente neplacute. Anumite aspecte neplacute nu pot fi negate, de exemplu, traficul intr-un oras precum Cairo la ore de varf poate fi infernal, aerul proaspat din Romania e o amintire aici, spatiile verzi, de asemenea nu sunt la indemana oricui, ingredientele pentru o mancare traditionala romaneasca sunt mai greu de gasit, o treaba aparent simpla pEgyptian-pyramids-sunset1oate lua prea mult timp pana a fi dusa la bun sfarsit, ceea ce ma mira si la ora actuala, noi romanii, fiind totusi mai rapizi in a rezolva treburile cotidiene, as tinde sa cred. Dar nu asta as vrea sa punctez. Ci atitudinea rautacioasa a semenilor nefamiliarizati cu nici macar o locatie a Orientului Mijlociu dar dornici de a „taia aripile” cuiva interesat sa descopere Egiptul in cazul nostru, sa incerce un trai aici sau pur si simplu sa-l cunoasca. Dragi romani, ca peste tot, in China, Honolulu sau Alaska, Egiptul nu poate fi descris ca fiind rau sau bun, totul depinde de viata si traiul pe care ti le asterni in aceasta tara. E ca oriunde in alta parte, am intalnit si romani fericiti care si-au construit vieti pe care in tara noastra nu aveau sansa s-o faca si tot aici am auzit si de cazuri mai putin fericite, demne de scenarii de filme. De ce trebuie sa fie doar alb sau negru? De unde ranchiuna asta si pesimismul asupra unui subiect atat de amplu de discutat? Dragilor, Egiptul e in continuare o tara primitoare, istorica, cu oameni prietenosi, ospitalieri, care nu te lasa la greu sa ai o problema in plina strada. Cred asta dupa ani buni de stat aici, asa cum nu neg ca pot exista si cazuri mai putin fericite. Dar asta nu face din Egipt o tara perfecta asa cum nu e nici un cosmar. Egiptul e o tara cu oameni normali, cu vieti obisnuite in care realitatea e colorata in nuantele propriilor alegeri sentimentale, profesionale, domestice. Ca mentalitatile si societatea difera de ce avem noi in Romania, este normal. Ne aflam pecairo un alt continent, nu chiar langa casa. Eu insa aleg sa vad Egiptul prin zambetul simplu al omului din strada, prin ospitalitatea si voia buna care-l caracterizeaza, fara interes ascuns, cu bun simt invatat de la strabunii sai, cu frica de Dumnezeu si respect pentru celalalt. Eu, draga pesimistule, vorbesc despre Egiptul meu care…nu e si al tau. Te mai invit sa-l vezi o data! De aceasta data ia-o pe Nil, in jos spre Aswan, lasa stresul si grijile, priveste valurile si palmierii, soarele etern si respira adanc chemarea Africii. O sa intelegi de ce multi, de peste mari si tari vin sa-l vada. O sa-ti placa.

Viata intre alb si negru