Cu obrajii rosii de insufletire isi tot indesa in traistuta crosetata papusile si cateva rochite de schimb. Doua trei gogosi si toate rujurile culese de pe la doamnele pe care le vizita atunci cand ajungea la oras. Avea vorba cu prietena ei, care statea la doua case mai incolo, sa fie gata cat mai repede cu putinta pentru marea calatorie-n China. Vazuse deja pe atlasul geografic tara si i se parea frumoasa. Cea mai mare dintre toate. Dar cel mai mult ii placeau chinezoaicele de pe posterele lucioase din baia matusii de la oras, care avea gresie si televizor cu cablu, color. Mama i se parea o actrita de film care ii aducea Pepsi si jeleuri la fiecare sfarsit de saptamana. Era la inceputul anilor 90. Ea avea 5 ani atunci si crestea in casa bunicilor. Prietena ei de joaca o astepta. Emotionata si ea. Avea de gand sa ajunga in India, vazuse filmul „Calul alb” la video, iar indiencele imbracate-n sari i se pareau frumoase. Si traistuta ei era gata. Cam cu aceleasi lucruri. Inainte de a pleca, pentru mai multa aventura, au hotarat sa imbrace fiecare hainele celeilalte. Apoi au pornit usor, catre statia de autobuz. Aveau sa stea doar o noapte la oras, dupa care, socotisera ele, cu primul avion, vor prinde aripi spre indepartata Asie.
Soferul porneste autobuzul. Misca incet, greoi, de parca ceva l-ar fi oprit in statia veche. „Ale cui sunteti mai fetelor?” Cea blonduta prinde rosu in obraz. Arata cu degetul, spre o doamna care privea absent pe fereastra. „Hai treceti, ca incurcati calea, taica”. Inimile fetitelor zvacnesc a fericire. Doamna isi intoarce privirea nedumerita spre copile. Nu sunt insotite de nimeni, evident. Ale cui or fi? Isi duce mana la frunte a aducere aminte. Tocmai a recunoscut-o pe cea blonduta.
„Opriti mai oameni buni! Fetele astea is de capu’ lor aici in autobuz.” Brusc soferul opreste. Asa se opresc si visele. Chinezoaicele din posterele lucioase nu mai zambesc, iar calul alb parca si-a luat zborul spre mari si tari. Nici macar n-au iesit din comuna. Pornesc agale, pe jos, inapoi, spre sat. Doua fete mici, cu traiste crosetate, indesate cu papusi si vise de calatorie. In statia veche, bunica blondinei le asteapta c-o nuia. Fetele arunca traistele cu papusi cu tot si o iau la fuga prin salcami. Pana seara aveau sa stea flamande, dand tarcoale casei, de frica nuielelor. Stateau dupa leasa plina cu porumb mancand mere padurete de foame. Bunicile amandurora infuriate si speriate rau deja se plangeau prin vecini. „Auzi tu copii mici sa urce-n autobuz cu gand de duca! Daca nu le recunostea nimeni? Daca nu ar fi oprit autobuzul??”
Au trecut ani buni de atunci. Eu, cea blonda, nu am ajuns sa vad China. Dar am ajuns prin Orientul Mijlociu. Sa ating valurile Nilului si pe cele ale Golfului Persic, sa ascult o mie si una de povesti arabe la lumina lunii, de fiecare data altele. Nici tovarasa de drum nu am auzit sa fie prin India. Dar am o harta. China e tot acolo, nu s-a mutat, insa n-am planuri s-o vad prea curand. Ciudat cum imi surprind mereu privirea indreptandu-se undeva’n Balcani. Inchid ochii si ma vad pornind cu traistuta crosetata, plina de vise, ca odinioara. Spre Romania…intotdeauna Romania.
Ieri si azi
Arabica...taste of Orient 