O mie si doua nopti in Bagdadul trist

da1b47207ade024f134942d31a0f2540A inceput cu urletul unui copil care mai adineauri zambea langa vatra bunicilor albi de ani si amintiri. Plecase tacut spre strada, cautandu-si camarazii de batut mingea pe asfalturile albite de nisipul irakian, de soare si timp molcom, timp care uita uneori sa mai treaca prin cartierele Bagdadului. Apoi cateva femei s-au auzit in departare, prin curti nestiute, cum tipau si jeleau ca peste drum trupurile barbatilor lor erau aruncate-n pe placi de ciment, ca raspuns la tovarasia care-i tinuse-n strada, pentru un vis. Visul unui Irak sigur, cu paine si liniste-n case. Cerul se implumburase intr-un mov al doliului, copiii muti de spaima isi priveau parintii, strangandu-si la piept jucariile murdare de noroiul luptelor pentru o schimbare. In noapte, Bagdadul iar isi numara mortii. „Vrem de munca, vrem un viitor pentru copiii nostri, ya Allah!”! Cineva ruga divinitatea cu cateva minute inainte de a-i fi strivit corpul pentru indrazneala de a visa la alte orizonturi. Pentru a cata oara Irakul plange? De departe, din inaltul presarat cu ramuri de curmali, lumea pare un furnicar neobosit, de lupte, lacrimi, cerinte si franturi de vise. Miroase a moarte pe strazile vechiului oras al civilizatiei islamice, marele Bagdad. Un oras mare, cu oameni striviti, care din palmierii inaltului par mici, mici…

Ploaie-n Beirut

b07cf6ee211974b53663b3c837eb97a2Si uite asa am uitat sa te mai iubesc. Ma uitam la tine intr-o dimineata si am stiut  brusc, clar, fara nicio indoiala, ca eu nu te mai iubesc. Ai sa te vaiti ca sunt rea, ca-s egoista si ca greselile de fiecare data au venit din partea mea, pentru ca tu, ca barbat, ai mereu scuze, motive, imprejurari care iti explicau comportamentul „ALA”. Femeia e isterica. Femeia e in perioada aceea a lunii. Femeia are „filme-n cap”. Femeia are deci, vina de a fi asa cum e, nu te ostenesti, fireste, sa te-ntrebi cum a ajuns asa. Brusc, femeia care nu dormea noptile pana nu te stia bine ajuns intr-un loc, care nu dormea pana nu primea mesaj de la tine ca esti in siguranta, femeia care uita sa-si mestece zaharul in cafeaua ei atunci cand te vedea somnoros, intrand in bucatarie, dupa ceasca aburinda, sarind ca arsa pentru a te multumi pe tine, femeia aia e undeva uitata intr-un coltisor, insignifianta, stearsa, fara reusite de supravietuire, si clar mult mai slaba pentru a se apara in fata noii EU. Cea isterica, cea egoista si care nu te mai iubeste. Astazi imi beau cafeaua exact asa cum imi place. Cu doua lingurite de zahar, fiarta incet, relaxat, si privesc strazile ploioase ale Beirutului, ascultand un cantec de-al Elissei. Nu mai gasesc niciun farmec in versurile artistei, mi se par lipsite de sens, scrise pentru visatoare. Ceasca ta e un pic mai incolo pe masa. Tu dormi inca si probabil peste un sfert de ceas o sa ma cauti din priviri sa-ti fac si tie o cafea. Zaharul e pe terminate si mai mult ca niciodata nu am chef sa cobor la supermarket. Mi-e bine asa cum sunt, pe vremea asta ploioasa, care „se asorteaza” cu sufletul meu. Toate vorbele aruncate-n vant, ca nu-s buna de nimic, ca fara tine nu-ti inchipui cum as supravietui, toate iesirile tale nocturne in care era „vremea barbatilor”, toate acele intimidari psihice prin care ma faceai vinovata de orice privire pe care o atrageam in public, scenele isterice si nefondate de acasa, toate aceastea au devenit pietre de moara, apoi victimizarile tale, uitand-o pe ea, femeia slaba si plansa dupa excesele de „barbatie”. Calaul avea nevoie de protectia victimei. Vin spre tine-n dormitor. Nu-mi mai placi. Nu ca ai fi urat, intotdeauna ai fost chipes, si sunt destule gaste care te-ar vrea langa ele dintr-o singura privire (una am fost si eu, cand mirosea a flori de primavara libaneza). Apartamentul nostru e unul simplu si cochet. Alb, luminos, nimic oriental in el, doar suntem un cuplu tanar, influentati de calatoriile noastre de prin Europa. Dar azi, in decorul acestui Beirut ploios, casa noastra mi se pare ca arata mai mult ca un spital. Pacientul esti tu, normal. Asa e si normal, ca barbat nevinovat. Dar, curios, un pacient puternic, fara nicio rana, daca mi-ai citi mie gandurile. Eu sunt doctorul istovit. Dar n-am sa-ti mai dau calmante. De azi, am grija doar de mine. Uite asa am uitat eu sa-ti mai port iubire. Ma plictisesti. Si-am sa ma eliberez de tine. Am sa curg precum raul, pe scarile rulante din cladire, si-am sa aud din ce in ce mai slab reprosurile cum ca-s egoista si isterica. Esti atat de mic in ochii mei… Iti vei anunta familia ca te-am parasit, probabil. Da, vinovata a parasit neprihanitul.

 

 

Povestea lui Amar

7b674b9e5bed15372872ca85d6aa50bbPe strazile cernite de luna plina, o silueta de femeie se prelingea in surzimea noptii. N-ai fi stiut daca-i frumoasa, daca-i urata, trista sau zambitoare, caci ei ii fusese interzis a-si arata sentimentele si chipul, de-o viata-n treaga. Cand Allah a adus-o pe lume alegandu-i-o drept mama pe buna sa Najwa, Basra stralucea sub cerul pacii, iar parca-n anul ei de nastere, smochinele si curmalii irakieni rodira mai mult, a bucurie. „Ce fericita va fi Amar! Amar, da, caci doar cu luna se aseamana sclipirea de pe chipu-i inocent” gandea Najwa. Dar vai! Anii au trecut ca gandul, iar nisipul din clepsidra copilariei dus a fost departe, pe valurile Golfului, astfel ca Amar ajunse la vremea maritisului. Si-un mullah clevetitor i-a si pus in cap ursuzului Jaber, taica-su de la natura, sa-i dea pe fata de soata, ori comunitatea ii va sti obiceiurile de umblat de-a brambura pe strazi si prin bazaruri, neinsotita de vreun unchi ori vreo matusa, cum datina irakiana o cere. Tare s-a mai cernit de griji Najwa cea slaba in cuvinte. Amar sa fie data dupa un mosneag fara chef de viata, fara gust de poezie, a carui camin e umplut de intunericul gandurilor ca tot ce-i frumos haram se cheama? Najwa incaruntita era. Nici istikanul nu-i pria, nici kleichele dulci ale fetei curate la suflet, nu-i mai bucurau buzele. „Nu plange mama draga, eu pe tine nu te las!” Inghitea cu noduri trista maicuta, fara putere de a-si tine fecioara la adapost. Trecu o luna, trecura doua, si Jaber nu se mai arata pe acasa, cu zilele. Pana-ntr-un final cand el si mullah-ul cu plan de mire, aparura impreuna sa peteasca fata. Amar cu chip de luna, impietri. De prin vecini Mohamed cel istet si frumos o ochise si voia s-o ceara de soata, chiar dimineata urmatoare. Dar vai! Cum oare Allah ar mai face cu putinta o asemenea nunta, cand soarta lui Amar statea la cheremul mullah-ului rau de gura? Nunta avea sa fie o certitudine. La fel si fuga ei din casa ursuzului mire. Se-nchise in iatac de frica batranului barbat si nu uita sa-si ia si colierul cu mana bunei Fatimah, pentru a o pazi de nenorociri. „Deschide mireasa! Deschide tanara soata, nu vrei sa-ti intampini mirele asa cum traditia spune?” Amar nici ca mai gandea, tremurand ca varga. Cu ultimul strop de curaj deschise ferastruica si se arunca-n tufele de iasomie din gradina cu buruieni neingrijite, ce se afla in spatele odaii sale. Mullah-ul incerca s-o prinda, dar se pune tineretea unei caprioare cu forta vanatorului trecut de vreme? Fugi biata Amar strangandu-si chador-ul in bezna strazilor Basrei. Unde sa mearga ea acum, cand rusinea era cat casa peste parintii ei, c-o fata fugitiva din casa celui care sot ii devenise? Mohamed chipesul june, n-avea cum lua o femeie maritata in ochii comunitatii. Destinul ei era scris. Uluitor cum in cateva ceasuri, pe strazile Basrei Amar nu mai avea sa straluceasca, in vreme ce mullah-ul pasea impacat cu sine chiar in dimineata urmatoare, el insusi asteptand niste scuze din partea rubedeniilor. Saptamanile trecura, la fel lunile si anotimpurile cu ale lor frunze uscate si pepeni cu miez rubiniu. Basra isi continua viata, cu musterii guralivi, femei ascunse dupa val, copii zburdalnici si piete colorate. La poarta unei moschei o mana uscativa cerea cativa dinari. N-ai fi stiut daca era tanara, varstnica, daca plansese sau dejunase in ziua in care se afla. Prea negru era chador-ul de pe chipul ei. In apropierea lacasului de rugaciune, un baietel milostiv de la parinti intoarse fata spre biata femeie. Ii dadu un dinar. Apoi se intoarse catre tatal sau care-l astepta cativa pasi mai incolo, rabdator si bucuros ca are fiu cu suflet mare. „Mohamed!” se auzi glasul unei tinere mame, cu prunc in brate. Barbatul isi lua fiul si pornira spre mezin si soata. Cersetoarea din fata moscheei lacrima. Iar lacrimile ei straluceau ca luna. O chema Amar, si o data chipul ei, tot ca luna scanteia.