„Sapte ani in Cairo”- Il chema Jamal

„Sapte ani in Cairo”- fragmente de carte- „Il chema Jamal”

Intr-un souk de bijuterii din aur un el si o ea treceau absenti prin multime. Familie cu posibilitati finan23622034_1576755132418836_4162524138371196611_nciare, se vedea asta, printre clientii pestriti ai capitalei ce impanzeau magazinele la ora patru dupa amiaza, o ora de varf, cand toti ies de la lucru, isi iau copiii de la scoala si produc cel mai aglomerat trafic care poate fi vazut in lumea araba. Traficul din Cairo. Ea, o prezenta rafinata, vorbea o Araba nu prea inteleasa de vanzatorii din magazin. O amesteca mult cu cuvinte din limba Engleza, ciudat pentru egipteni, dupa cum o priveau pe femeia supla, si cu adevarat frumoasa. Parea pana in treizeci sau pe aproape. Dupa ea, un baietel energic de vreo patru ani, jucaus, alerga incolo si-ncoace, dand batai de cap tatalui care incerca sa-l stapaneasca din goana sa de a nu rasturna marfa si inclusiv mobila din magazin. Femeia il dojenea si ea din cand in cand, dupa care isi muta ganditoare privirea spre bijuteriile destinate vanzarii.

Sotul ei, o aparitie clasica, eleganta parea sa aiba patruzeci de ani. Usor grizonat la tample, arata ca fiind in apogeul implinirii profesionale si sentimentale. Isi privea grijuliu atat fiul cat si sotia, temandu-se ca nimic sa nu-i indispuna. Sotia nu-l mai privea, fascinata mai degraba de atmosfera de souk. Miriam era libaneza si de cinci ani casatorita in Egipt. La inceput tara o fascinase dar mai apoi dorul de peisajul libanez, de oamenii si felul lor de-a gandi, incepuse a-i da tarcoale. Nu-i putea spune asta lui Mohamed. „In viata facem compromisuri…uneori ne lasam pe noi de o parte, mai ales atunci cand apar copiii”, isi zise in gandul ei. Un harait de scaun o facu sa tresara. Cineva i-l oferea pentru a nu mai sta in picioare. Intoarse capul pentru a vedea cine-i arata gestul de politete si vazu ca avea ochi verzi. Prea verzi pentru un barbat arab. Il recunoscu. Era unul dintre vanzatorii care ii privea de cand intrasera, cum sotul ei incerca sa o convinga sa aleaga un ceas din aur alb in locul traditionalelor bratari galbene pe care mai toate femeile locului le poarta. Ea n-ar fi avut de ce sa faca asta, el o alesese pentru ca ea era rafinamentul care lipsea din peisaj, adauga el, asa cum mereu obisnuia sa sublinieze. Sirianul auzise si asta si zambi. Era intradevar foarte frumoasa, iar el pur si simplu el nu se putea face vizibil in peisaj, prezenta ei il intimida. Era incapabil sa-si faca treaba. Mirosurile grele de parfum barbatesc, palisera in fata aromelor feminine care inundasera magazinul. Scaunul era un bun pretext sa se apropie de ea. Apoi trase aer in piept si incepu a e plimba din lung in lat prin magazin. In sfarsit se retrase tacut intr-un colt si-l indeparta cu mana pe pustanul care ii aducea pe o tava cafeaua zilnica. „Mesh ayz”, „nu vreau”, il expedie tanarul. Atrasa de sunetul tavii si al cestilor, libaneza intoarse privirea. „Shukran”, „multumesc” spuse ea zambind scurt ca uitase sa raspunda politicos pentru scaunul adus. Si el zambi timid. ” Ya Allah!”. Inima ii tremura de frumusetea buzelor ei. Si probabil ca ramasese pironit la chipul ei, de aceea chiar si ea, o femeie destul de increzatoare, pleca ochii si se-ndrepta spre baietel care arunca zgomotos pe podea cheile de la masina. „Esti chiar obraznic astazi, nu stiu ce-i cu tine!”, isi dojeni mama fiul.

Mohamed se intoarse catre copil. „Tati, daca nu te potolesti, o sa pierzi inghetata promisa!”. Paru sa aibe efect avertismentul. Se aseza pentru o perioada pe scaun, cel mic. Bijuteriile il plictiseau. Ca si pe Miriam. O intrigau ochii verzi din vecinatate, poate dorul de Liban o facea sa caute o schimbare in chipurile celor din jur, nici ea nu stia ce se-ntampla. Ceva ii spunea ca nu e egiptean, desi nu-l auzise vorbind prea mult. Era oricum extenuata de felul in care totul decurgea in viata ei, nu era cazul sa analizeze si ea pe altii. Aparente, ce cred unii, ce cred ceilalti. Cand tanarul trecu prin fata ei pentru a intampina un client, curiozitatea o facu totusi sa se mai uite o data la el. Vanzatorul isi intinse mana peste rafturile cu bijuterii pentru a scoate un ceas dintr-o cutie unui client decis sa ii faca o surpriza logodnicei, si cand ii observa incheietura, vazu ca purta o bratara cu steagul sirian. „Stiam eu!” isi spuse, amuzata de intuitie. Apoi isi aminti de situatia Siriei si ce-i facu pe cei mai multi dintre oamenii acestei tari sa se risipeasca prin toate colturile lumii. Ca libaneza, se simtea solidara cu vecinii sirieni si situatia dramatica pe care acestia o suportau sub realitatea razboiului. Ii parea rau pentru acest tanar ca ajunsese aici, sa vanda intr-un magazin, sa castige un ban pentru ziua de maine. Egiptul nu era patria lui. Asa cum nici a ei nu era. Ei ii lipsea atmosfera levantina. Poate si lui? Cel mic o trase de maneca plictisit. „Mai asteapta un pic, mami”, spuse intr-un accent pur libanez. Sirianul zambi. „Ii pot da ceva sa se joace, daca nu v-ati decis”. Miriam zambi rusinata. „Nu, nu e nevoie, deja i se fac toate poftele”. Vanzatorul insista insa cu amabilitatea. „Chiar nu e nicio problema, e adorabil”, in vreme ce copilul deja incepuse o noua joaca alaturi de barbat. Mohamed se apropie. „Yalla? Ti-ai ales ceva?” „Ceva?” se-ntreba Miriam. Nu, nu-si alesese nimic. Ii era aproape indiferent. „Venim maine, se poate?” Sotul dadu din umeri. „Daca stii ce vrei, poti da o fuga singura, caci pentru mine e o zi lunga”, se planse barbatul.
„Ok, maine trec eu…” Isi lua geanta in graba si multumi barbatului pentru amabilitatea de a-l amuza pe cel mic. Apoi plecara toti trei, nu inainte ca sotul ei sa salute prin obisnuitul „Salam alaikum”. Sirianul privi in urma femeii. Era pentru prima oara cand chiar nu-i pasa daca cineva l-ar putea observa ramas buimac. Maine avea s-o revada si asta era cel mai important.

 

Anunțuri