Cimitirul din Herat

ea80faeea6c616e5fa099aed7fabd753„Jur pe ochii mamei mele, frumoasa si inteleapta Hajira, ca ceea ce va spun eu acuma nu e nici minciuna, nici scorneala de-a vreunui negustor de rodii de prin te miri ce colt de oras, dornic de audienta! Cu sapte primaveri in urma, cand impleteam nici mai mult nici mai putin de treizeci de ani, mi-a fost dat sa aud una dintre cele mai induiosatoare povesti de dragoste, pe care poate niciunul dintre voi n-a trait-o sau n-o poate cuprinde cu mintea, in fatalitatea ei!” Mergand sontac, sontac, asa isi incepea plimbarea pe-o ulita prafuita din Kabul, lunaticul Abdiesus, cel pe care lumea il credea nebun de cand incepuse a fugi dupa fluturi imaginari, pe care niciunul dintre vecinii sai nu-i vedeau, oricat incercasera sa-i tina hangul, in copilarie. Obosind de la mersu-i greoi, barbatul se opri in fata unui cuptor cu paini calde, aurii, si zambi cu ochi umezi. Un baietandru cu frica de Allah se grabi sa-i intinda o bucata de paine si-atunci povestitorul cu mana tremuranda il batu pe umar, a multumire. „Cel de Sus sa te rasplateasca, frate drag. Ma uit la ochii tai tineri, desi Allah stie ca nici eu n-am imbatranit inca, si-mi amintesc ce i s-a-ntamplat viteazului Aazar din Herat. Copilandrul se uita banuitor in stanga dreapta, si cand vazu ca nimeni nu-i priveste, se aseza langa omul cu tolba de povesti. „Spune, Abdiesus, vreau sa stiu mai multe despre Herat si oamenii sai”. Atunci barbatul, muscand din painea calda, isi trase genunchii pe covorasul de langa cuptor, si incepu cu insufletire a depana ce-si amintea el din calatoriile sale de prin apus. „Aazar si Hooriyah se iubeau de mici copii. Fireste ca atunci cand fata prinse a avea forme feminine, isi puse valul ascultatoare, insa inima ei zburda ca o gazela la gandul ca-ntr-o buna zi va ajunge sotie in casa dragului ei Aazar. Nu era eleva mai silitoare la madrasa de fete ca Hooriyah. Vorbea Persana, Araba si Pashto cu iscusinta. Coranul (Masha’Allah!) il stia pe dinafara si desi nu cauta sa isi tinteasca priviri asupra-i, destinul ei fu acela de a fi stiuta drept frumoasa. Cand mai multi juni incepusera a pune ochii pe ea, dupa orele de studiu, fratii mai mari au decis s-o retraga inclusiv de la orele de religie, de teama ca vreo nenorocire s-ar abate asupra neamului lor. Toata lumea stia ca fratii, trei la numar cu Hooriyah, nu aveau parinti, si atunci ei au fost cei care tot timpul s-au ingrijit de capataiul fetei. Vremuri grele se abateau asupra Heratului, tot mai multa lume treceau meleagurile Asiei spre un trai mai bun, iar in casa fetei aparu curand napasta. Vecinii vorbeau ca pe la ferestrele unde se afla Hooriyah, barbati multi se perindau noaptea, sub clar de luna, aducand o proasta reputatie celei care nu demult fusese admirata pentru calitatile sale. Aazar si el auzise ce vorbea lumea, asa ca se hotarase sa vada cu ochii lui daca-ntradevar frumoasa dupa care tanjea era doar un vis amar, tarat in mocirla rusinii. Vreo doua saptamani se scursera fara ca tanarul sa observe nimic din ce-ar putea da vreun sens vorbelor rautacioase de prin vecinatate. Si poate ca intr-una din seri ar fi plecat cu inima usurata,  desi plina de dor dupa ochii incantatoarei Hooriyah, daca nechezatul cailor ce mai sa sparga intrarea casei, nu l-ar fi tintuit in loc, pe data. Un strain, cu chipul acoperit de un greoi sal de Casmir batu in poarta inalta, ca si cum ar fi locuit dintotdeauna pe acea proprietate. Intr-o clipita, un tanar subtirel aparu sovaitor, cu capul plecat, a respect, sa-i deschida oaspetelui. Ceata noptii ii invalui pe amandoi si le inghiti siluetele pe data. La un ceas distanta, frumoasa Hooriyah, insotita de barbatii de mai devreme, cu chipul trist, acoperit de-un val de culoarea murelor coapte, urca pe calul care astepta cuminte langa cel al oaspetelui de mai devreme. „Pe Allah, e vorba de o rapire sau de-o casatorie cu forta!” isi zise Aazar. Si nu mai statu mult pe ganduri, ca viteazul tanar le si lua urma celor trei. Crestele sure ale muntilor se conturau din ce in ce mai puternic, o data ce zorile prinse a colora cerurile inalte, de la albastru la purpuriu. Cei trei se indreptau spre desertul fara viata, unde doar giganti de piatra dadeau forme stancilor triste si lipsite de glas. Voinicul nu-i lasa din urma nicio clipa, doar incepu sa arate precautie atunci cand unul dintre barbati cuvanta. „Am ajuns, Alhamdullilah!” grai batranul mire al fecioarei vandute de frate, spre casatorie. Hooriyah suspina, cu jale-n suflet, sub valurile care-i acopereau chipul, lasand doar doi ochi frumosi spre a fi cititi cata suferinta ascund in ei. „Abas, fratele meu, pentru numele lui Allah cel Preainalt! Nu ma da acestui strain pe care nu-l cunosc si nu-l voiesc sub niciun chip. Oare nu sunt eu Hooriyah cea blanda, care-ti facea serbeturi de caise, vara, cand Heratul era acoperit de flori, si piete cu negustori prietenosi, de unde mereu iti aduceam baklavale si cate si mai cate, din ce bazarele ofereau? Ce-am sa fac aici printre stancile sterpe, gazduitoare de capre nomade, unde serpii ma pot musca si lasa fara suflare?” Fratele cu inima de fier nici nu-ndrazni a cauta spre ochii fetei. Intelegerea fusese facuta. I-ar fi parut rau, vezi bine, dar argintii luati aveau sa-i asigure o afacere prospera si-o casnicie fructuoasa, cu fiica unui negustor turkmen, de mare vaza. Alese a-i intoarce spatele si-si mana animalul spre iesire. „Deci, bunule prieten, daca acestea au fost intelegerile, am sa ma retrag, si iti urez belsug si intelegere cu cea care mi-e sora”, spuse cu glas intunecat Abas, tradatorul. Dupa ce-si urara binete unul altuia, dupa obiceiurile locului, fratele vanzator isi croi drum pe data, spre Herat.

***

Aazar, care auzi totul, vazandu-si pe cea care-i era iubita, intr-o situatie atat de grea, mai ca isi pierdu mintile. Fara sa stea pe ganduri, isi scoase imediat din brau sabia impodobita cu argint de Bukhara, si se-ndrepta spre dezgustatorul mire ce isi inchise deja mireasa in pestera. Era batran, cu vederea slaba si nerabdator sa se bucure de frumoasa fecioara. Cand il vazu pe Aazar chipul ii deveni galben ca ceara. „Stai, pe Allah! Esti vreun hot de caravane? Iti dau tot ce am, numai nu ma rani! Ia toate carpetele de lana aduse din Turkeminstan, ia si bijuteriile din Kabul, ia tot ce vrei, numai nu-mi face rau.”  Aazar il privi cu dezgust si se repezi spre pestera, pentru a o salva pe cea draga inimii sale. Dar vai, cu serpii care par oameni, niciodata sa nu-ti lasi spatele dezgolit! Uraciosul mire il injunghie cu sete pe tanarul Aazar cand vazu bucuria fecioarei, starnita de aparitia salvatorului sau. Doar un tipat scurt, atat putu Hooriyah sa mai scoata, in tot acel teribil moment. Smintita de durere, se repezi ea insasi cu sabia lui Aazar spre batran, dar oare poate o femeie a manui un obiect de lupta, chiar si cand inamicul e de-o varsta inaintata? Nu fu cazul bravei iubite ce incerca din rasputeri sa-si salveze eroul. Disperata, cauta spre calul acestuia si-l urca pe ranit, pe coama frumosului animal, manand in graba din desert, spre Herat. Soarele batea cu asprime intinderile afghane, iar Heratul parea mai departe decat Hooriyah calculase noaptea trecuta. Dupa inca un ceas, silueta lui Abas ii aparu in cale. Abas, fratele care-o vanduse! „Oh, Abas dragule, iata ocazia ta de la Allah sa te caiesti pentru tot ce mi-ai facut! Ajuta-ne cu un strop de apa, Aazar e pe moarte!”  Abas pentru un moment paru sa nu auda. Apoi, acoperindu-si cu grija chipul, grai. „Vino, sora mea. Apa si alune uscate am pentru amandoi, caci sufletul mi-e greu pentru tradarea savarsita.” Si Hooriyah cea buna pasi spre Abas, fratele ei, pentru a lua cele oferite. Dar vai! Fara vreun pic de mila, sange din sangele ei, scoase sabia si-o injunghie pe loc, pe cea care indraznise sa-l faca de ras si sa fuga de langa mirele ei cel posac. Calul lui Aazar necheza, atunci cand criminalul de Abas lasa in urma sora insangerata, incercand sa-si apere stapanii. Trecura doua ore de agonie, in desetul afghan si tinerii iubiti, se zbateau inca intre viata si moarte”.  Cu lacrimi in ochi, lunatecul Abdiesus se opri. In jurul lui mai multi vecini ai cuptorului cu paini calde, se stransera intre timp. Abdiesus privi catre ochii tuturor. Le zambi, cerandu-le cumva sa inteleaga drama din Herat. „Erau atat de tineri, fie ca Allah sa-i rasplateasca si sa-i duca in Jannah!” Multimea asculta fara sa scoata un cuvant, cerand, silentios, continuarea. Si atunci Abdiesus se intoarse spre audienta sa, cu un deget ridicat. „Tot ceea ce eu va spun la acest moment, mi-a fost si mie spus de un negustor de carpete, care jura ca a trecut pe acolo chiar cand cei doi tineri si-au dat ultima suflare, tarandu-se unul spre celalalt, spre a-si da mainile, in trista lor calatorie spre lumea de dincolo. Suferinta le-a fost lunga si da, muribunda Hooriyah, cu lacrimi grele i-a povestit turkmenului calator, cum de au ajuns in acea situatie. Negustorul de carpete, atins de drama tinerilor, le-a promis ca-i va duce in Herat si nu-i va lasa hrana soimilor, iar ca acolo vor avea parte de-o inmormantare dupa obiceiurile locului. Pe Allah, ca nu mint. Am mers la fata locului si cei de acolo mi-au spus ca intradevar, in cimitir, Aazar si Hooriyah au fost adusi, dupa obiceiul musulman.” Vanzatorul de paine lacrima. Un vecin mai batran clatina din cap, a tristete. Ceaiurile se racira in paharele de sticla si Abdiesus socoti ca e timpul s-o ia sontac spre camara lui simpla, unde nopti insingurate aveau sa-l astepte. Si dand binete ascultatorilor, povestitorul o lua la pas blajin pe stradutele inguste din Kabul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Sapte ani in Cairo”, o carte dedicata lumii arabe

21433129_1516541588440191_5264286429922544543_nLa fel cum s-a intamplat si-n cazul celei scoasa la lumina tiparului sub titlul de „Soarele rosu al noptii”, am gasit de cuviinta sa va instiintez din nou, pe voi, cei care de atatia ani imi sunteti alaturi pe blog, care ma cititi si-mi trimiteti gandurile voastre, mesaje care ma bucura si care reusesc sa ne apropie,  despre noua carte. Este o carte care va aparea dupa sapte ani de locuit printre oamenii unei alte culturi, foarte diferita de cea romaneasca, oameni care m-au primit cu bratele deschise, mi-au impartasit modul lor de viata, limba, obiceiurile, si care au devenit mai apoi, parte din viata mea de zi cu zi. Dar povestile nascute din zambetele, lacrimile si chipurile inspirationale ale oamenilor intalniti in tara piramidelor, merita sa fie cunoscute si de publicul tarii mele natale, de oameni deschisi la minte si inima, care-si doresc sa cunoasca o atat de fascinanta tara precum cea a Egiptului. „Sapte ani in Cairo” cuprinde mai multe povesti, care pot trezi melancolii, zambete, lacrimi uneori, care pot aminti cititorului chiar de el insusi. Si de faptul ca peste tot se iubeste si se sufera la fel. Voi asterne deci, in postarile urmatoare, fragmente din ceea ce urmeaza a fi o carte despre lumea araba, in capitala egipteana. De asemenea, voi reveni cu noutati despre data aparitiei si cum poate fi comandata. (foto- Turnul din Cairo/Cairo Tower)

From writers to readers

 

 

Molokhia, cand verdele din farfurie vorbeste…arabeste

V-am obisnuit de cativa ani buni sa vin Molokhia_0cu povesti din Orient, sa le astern cu drag, pentru voi, in speranta ca va aduc putin din locurile pe care le-am cunoscut si care continua sa ma fascineze zi de zi. O sa credeti ca e vorba de-o reteta, va inselati, desi molokhia da, e o mancare. Eu vin cu povesti, mai putin cu retete, asta pentru ca, ce-i drept, in Egipt nu gatesc molokhia, o las pe mana expertilor. Dar maimages poate impiedica acest lucru sa postez despre o atat de populara mancare egipteana, care mai mult sau mai putin in aceeasi forma se gaseste chiar si in tarile vecine? Nu, molokhia dragii mei e mai mult o supa, verde, aduce putin cu spanacul si merge mana-n mana cu orezul „impodobit egipteneste” cu fideluta prajita si vedeta pranzului, puiul prajit, ori fript. Cam asta este! Pe langa traditionalul koshary, un fel de fast food picant tipic egiptean, gasit peste tot, consumat in orice loc. Molokhia inseamna gustul Egiptului. Si a vecinilor, sa nu fim subiectivi, numai ca cea egipteana, seamana mai mult cu un sos legat, fierbinte, neaparat pus peste orez si consumata generos alaturi de pui. Sa fie de tara, ca-i mai gustos! Iar momolokhialokhia…lasati-o pe mana unei egiptene varstnice, ca ea stie s-o faca mai bine ca oricine! V-am convins vreun pic? Merita, nu plecati din Egipt fara sa fi gustat molokhia. O sa-mi dati dreptate ca, cu nuanta ei de verde-nchis, cu aroma ei patrunzatoare molokhia mai ca vorbeste…arabeste, in gluma spus. Toate cele bune si daca va aflati prin zona, s-aveti pofta!

Egipt, gust si traditie

Intoarcere la nucul copilariei (fragmente partea VI)

In cautarea Craciunului de zahar10014604_613837495377276_463329098_n

„Mariucai ii era cam frig. Isi luase in graba ghetutele largi, care-i clampaneau in picioare si-i ingreunau mersul la orice pas. Traian insa nu simtea nimic. Era precum un bunic din povesti sau poate precum un apostol de-al lui Hristos. Erau singuri amandoi pe un camp cu ace de gheata si roua cereasca. Aveau luna drept calauza spre drumul de nicaieri. Zambeau amandoi, dar nu stiau de ce. Mariuca insa isi aduse aminte repede:
– E Craciunul nea Taian! Nu cantam?
– Cantam, randunico, dar acum trebuie sa ne pastram puterile. Dupa aceea cantam.
– Pentlu ce? intreba ingerul cu ochi de azur.
-Ai rabdare, trebuie sa ajungem in padure, unde unchiul Traian are o cabanuta. Acolo o sa facem focul, o sa fie cald, si apoi cantam, o lamuri cu zambet bun Traian Vararu.
Ingerasul tacu. Avea incredere in unchiul Traian. Nu stia de ce este suparat dar ei nu-i mai era frig. Acum simtea o fierbinteala-n gat, la picioare si peste tot…”