Mabrouk!

In tarile dintre deserturi nunta nu-i nicidecum mai putin vibranta. E ziua-n care, cu mic cu mare, toti se pregatesc de dans, afisand o statura eleganta. Asa era si-n acea zi in care 852fca98b6a67e12170e049e2c2881eaea plangea neinteles in naframa trandafirie, de la maica ei, cea plecata intr-o lume cu alt sens, pe care cu siguranta, o vom intelege noi, unul cate unul, cand batranetea ne va pune capat firelor din urzeala vietii. Dar despre moarte sa fie vorba intr-o zi in care se aude prin unghere de casa, prin odai si uliti, arabescul cuvant „Mabrouk„? Nu, e o zi a veseliei, o zi de dans si cant fecioresc, o zi cand dintre fetele Bagdadului rasare ca un crin pur, Zeinab, aleasa, cea care da oglinzilor o stralucire aparte, atunci cand zambeste. „Mabrouk ya Zeinab, norocoaso! Mash’Allah, sclipeste fericirea-n tine, fata cu par de arama!”, ii striga-n obraz fetele-prietene, cele care s-au adunat s-o gateasca pentru barbatul cu care va porni spre „donya„, spre drumul vietii. Intr-un alt ungher de casa, pe o alta strada din labirinturile specifice asezamintelor islamice, precum cele ale Irakului, un fecior alaturi de fratii sai, (prieteni, sau de sange, ce-ar mai conta, cand nunta tre’ sa inceapa), strapunge cu privirea zarea colorata de-un soare fara odihna. Nu simte mari emotii, curios cum inima-i imbratisata de raceala! El stie ca-i dorit de multe, ca mai toate codanele vazute, ar sta cu el la tocmeala. „Se va-nsura cu Zeinab, deci!” sopti barfitoarea care-i era femeie-n casa, ajutandu-i maica la spalat, calcat si toate cele. „Dar… el pe fata mea o iubeste, cand noaptea luna isi aprinde stele. Doar i-am vazut chiar ieri, walla, intalnindu-se prin umbrele gradinii de jasmin, emotionati, cu ceva griji in suflet, dar cu iubire si dorinta, in fine, cum tineretea cere! S’acum Ali o ia pe Zeinab, de parca ieri cele-ntamplate sunt un scrum? Sa-i dea Allah dupa fapte, e clar ca n-are suflet bun!” Si zicand cam pentru sine aceste vorbe amarui, femeie continua sa spele podeaua casei pe care Zeinab va pasi, mireasa lui. Sa fi trecut vreun ceas, sau poate doua, ca iata chiuit si cantec venea de afara, dinspre medina, iar ea, Zeinab , zambea cu luceferi in ochi, privind spre casa unde va deveni stapana. Mirele ii saruta fruntea si-i sopteste inca o data „Mabrouk, ya amar!” Fata roseste dupa valuri si il felicita de asemenea pentru noua lor viata impreuna. Se pornira iarasi dansuri de bun venit in casa tanarului Ali, se manca magsouf– faimosul peste irakian, orez, curmale, serbeturi dintre cele mai alese, si nimeni nu mai statea sa vada cine zambeste, ori pentru care interese. Soarele intra si el in pernele celeste pentru a merge la culcare, dand Lunii credit sa iasa si sa vegheze nunta mare. Dar Luna stia secretele gradinii de jasmin. Acolo unde, cu o noapte-n urma, doi tineri se-ntalneau, impartind dragoste si chin.

Reclame

Mireasa din Alep

47183446_2052657894828555_1903655060366163968_nEra prima oara cand o vedeam. Curtea vibra a chiote si pasi de femei care fugeau ametite, in graba lor de a termina pregatirile de nunta. Cu ochi de aluna, zambet marmoreean, si par ce pe la tample avea culoarea apusului de soare, lasand sa cada, accidental, din valul verde, cate o suvita rubinie, venea ea. Mireasa din Alep. Fumam la cafeneaua locala din fata casei si ma uitam cum femeile Bagdadului se pot grabi asa de rau pentru o simpla ceremonie. Multe erau de facut, tigai zburau pe deasupra capetelor celor mici, cu kleiche mirosind dulceag, cu cardamom copt in vetre si tavi cu ceaiuri aburinde, toate pentru Masjid si mireasa siriana. Cea din gradinile nestiute ale Alepului, cu glas dulce, accent neinteles de unii, si farmec in priviri. Cu maini magice si degete fine care teseau nu doar broderii facute-n odaile patriei natale, dar cu degete care probabil, in rafinamentul lor, ii furara si ochii barbatului inalt si frumos, de pe albia Tigrului.
Nu aveam multe de facut, moscheile inaltau smerite strigate catre Allah, iar carucioarele cu pepeni se indepartau lenese de strada pe care nunta isi pregatea alaiul. Aveam sa mai stau o perioada in mirosul de cardamom si cafea, ce dainuia de la poarta din fata cafenelei in care doar cativa insi plictisiti jucau table, sa treaca timpul.Timpul in Bagdad trece mult mai lent decat in alte capitale ale globului pamantesc. Sau poate arabii au talentul de a-ti da siguranta ca totul va fi bine, intr-un ritm dulceag, molcom, intr-un timp stapit doar de Cel de Sus. „Atat timp cat Allah este cu noi, cine ne poate face rau?” spuse un mosneag acoperit pe capu-i carunt cu un sal impestritat, dupa obiceiul irakian. Si avea dreptate, caci cu adevarat destinele noastre sunt scrise cu mult timp dinainte de a ne naste, asa cum sfintele invataturi islamice ne amintesc. Tacerea cafenelei e intrerupta doar de jocul tablelor, si de cateva voci ascutite feminine, de peste drum. Portile se deschid si-l lasa pe printul petrecerii sa intre in odaile feminine si parfumate. Mireasa alepiana rade cu ochii sclipind a stele din nopti ce aveau sa vina doar pentru ei doi. Langa ea, in jocul de nunta, palme de femei bateau a bucurii, felicitand nuntitii. Doi pasi mai incolo, doua maini tremurande bateau si ele, mai incet, mai slab, dar nu se lasau date la o parte. Valul ei ce-i drept, nu avea culoarea veseliei, fiind de-o dantela neagra, care ii creiona trasaturile fetei, mai feminina parca, decat ale celorlalte femei ce-o insoteau. Ea era prima sotie. Nu era nunta ei si nici timp pentru analiza. Mireasa alepiana stralucea. Aducea cu ea surasuri si-o araba adorabil rostita in patria Tigrului si-a Eufratului. „Frumoasa mai e sirianca asta, Masha’Allah”, soptira doua gurese varstnice, cu tatuaj in barbii. Mireasa le privi cu ingaduinta unei printese pentru curtenii ei. Isi scutura din nou bratarile si dansa. Dansa pentru Masjid. Si atunci ele aplaudara iar si iar. Mie cafeaua mi se terminase. Ma ridic de la masa si-o iau usor, pe strazile inguste ale Bagdadului. Mai intorc o data capul. Ceva in ochii primei sotii ma opri-n loc. Ma observa c-o privesc si-n doua secunde isi ascunde chipul. Ea avea un juramant de credinta pentru Masjid. Si evident, numai urari de bine pentru ea. Pentru mireasa din Alep.

 

Balqees si Zayed: poveste din Arabia Fericita!

00fe0b7bea7a9e023c87b60176ae7238Departe, undeva peste nisipurile sudice ale Arabiei, acolo unde si camila cea mai curajoasa isi pierde din simtiri, unde beduinilor le e orbita privirea de mirajul unui caramiziu fara sfarsit, se afla Yemenul. Patria unei frumoase fete inchise-ntr-un castel de piatra. Ani multi au trecut de cand ea n-a mai vazut lumina zilei si n-a mai admirat terasele arborilor de cafea, de cand n-a mai alergat capritele iesite la pascut, de cand n-a mai ras la surele maimute ce-si topesc viclene trupurile de muntii stancosi, amagind ochiul calatorului de inexistenta lor. Ani au trecut s’aveau sa mai treaca, oud-ul unchiului Ismail avea sa mai cante multe balade, curmalii aveau sa-si usuce fructele si multe luni de Ramadan aveau sa-i mai puna la-ncercare pe credinciosi, pana cand fetei ii fi-va cu putinta sa se regaseasca iarasi printre semenii sai. O viata intreaga inchisa dupa draperiile unei odai numita camin, doar pentru ca facuse pacatul de neiertat de a se-ndragosti dupa alti pasi decat cei ai traditiei stramosesti. Si-i pleca beduinul departe, el promitand intoarcere imediata, pentru a o lua asa cum randuielile lumesti cer, dar desertul nu avea, vezi bine, aceeasi tocmeala, cu tineretea si curajul unui chipes din Sudul peninsular. Neintors fu mirele promis, poate niste frati iuti la manie nu-l lasau s-o revada! Si iata, condamnata singuratatii era acum ea, Balqees, gingasa iasomie de la albele ferestre ale Arabiei de poveste. Numara patratele lunii si cu inima in dinti se duce la al sau tata, cerandu-i eliberare, cu promisiunea ca-si va pune niqabul pe chip de nici macar maica ei n-ar fi in stare s-o recunoasca: „Ya abouya, da-mi permisiune sa ies pe strazile copilariei, sa vad cerul si natura, si jur, walla, c-am sa ma-ntorc spre asfintit, de nici ultima pasare a cerului nu va sti ca a ta Balqees e cea iesita din odai. N-am cerut nimic in viata mea de la tine, parintele meu, dar iata ca amaraciunea ma topeste in odaile cu kilimuri si tristeti, lasa-ma deci, sa vad Yemenul asa cum il stiam odinioara!” Batranului Mohamed ii er draga fata aceasta mai ceva ca lumina ochilor, dar el fusese constrans sa o tina de o parte, la cererea fratilor ei, intrucat fecioara era singura fata din palatul de piatra, tarmuit de stanci sure. Si rusine mare se aprinse pe capul sau cand lumea inceput a vorbi ca-n cutare seara, la cutare ceas, Balqees, nevinovata, fu zarita jurand iubire unui beduin din trib strain de-al lor. Isi lasa ceasca plina pe jumatate de qahwa maronie, facand semn servitoarei subtirele, si negru imbracata, sa plece si sa-l lase cu odrasla sa. „Ya benti, nour ayni…fata mea, lumina ochilor mei, eu stiu ca natura te cheama si stiu ce suflet curat ai, dar vezi tu, lumea nu e facuta dupa vrerea noastra. Te du pentru un ceas, hai, doua, dar sa-mi revii inainte de Magreb, ca de nu, mare pacoste s’arata asupra neamului nostru, de lumea iar te-o vedea umbland pe strazi neinsotita de mine sau vreun frate. Asculta, draga mea: iubirea trainica vine cu timpul, nu fugi dupa vise prinse si stinse cu iutimea secundelor. O sa vina si vremea ta, promite tatal tau ca nu te da dupa orice strain….” Saruta mana bunului ei parinte si punandu-si sitara cu bagare de seama, isi acoperi chipul, pornind spre alee batute de soare etern, spre zari colorate in bleu si auriu, unde din cand in cand, stancile aminteau de uriasii legendari din basmele tatalui ei, cand era de-o schioapa. Fireste ca nu i-ar fi spus batranului cu ochi de miere neagra ca ea, fara Zayed al ei, nu se va intoarce, dar cum sa ii franga inima celui care i-a dat viata, paine si lapte? Si-o tot porni Balqees prin dune inselatoare, lasand catunele cu caramizi rosii si oameni banuitori, si-o lua spre deserturi pavate cu tufele arborilor de cafea, privind din cand in cand, mai puternica, mai ostenita, dupa vreun brav beduin stins in tineretea sa prin nisipuri ucigatoare. Seara se lasa, si luna porni in cercuri, ocrotitoare, deasupra fetei. Balqees era ostenita si-ar fi baut apa. „Candva aici era un rau, ya Allah…” Dar raul nu aparu acum, nici urma de vreo sclipire de apa salvatoare, si usor, usor tanara isi pierdu speranta c-ar gasi ceva sa-i ostoiasca setea.  Cu ultima forta, desfacu din sitara cateva curmale, si gustul dulceag o ajuta sa-si revina-n simtiri. Mult mai merse fecioara printre dunele salbatice si arborii noptii. Cand muntii incepura sa prinda contur, din ce in ce mai inalti, Balqees isi dadu seama ca e vremea Fajr-ului si auzi chemarea la rugaciune, de undeva, slab. „Sunt credinciosi de-a lui Allah pe aici…” Zambi cu speranta-n suflet ca cineva ar putea-o ajuta sa dea de Zayed al ei. Trei camile albe stateau linistite langa un cort mare, acoperit cu tesaturi negre, cort spatios, de beduin avut. „Camile albe, aici sunt departe de tribul parintelui meu”. Mai apoi observa ca barbatii purtau aceleasi haine ca Zayed si atunci fata prinse si mai mult curaj. Avea sa stea dupa curmalii de langa asezamintele lor. Se facu ziua plina. Camilele erau purtate, mai albe, mai cafenii, spre pamanturile aflate-n custodia tribului lor. Capetenia si ajutoarele ieseau, calare, cu bagare de seama, spre locurile zilnice, cu animalele lor. Un baietandru de vreo zece ani, purtand o tava cu boabe de cafea, pregatite de prajit, o observa. Balqees il fluiera incet. Copilul veni sprea ea, si asa afla ca frumosul Zayed chiar era din tribul lor. Dar nu putea risca sa se expuna, trebuia sa se-ncreada-n acest copil pe care-l mitui cu niste margele, sa-si tina gura si sa-l cheme pe Zayed catre curmali, atunci cand se va insera. Soarele ucigoator lasa usor, usor, locul amurgului, a carui lumina desena urme rosietice pe stancile yemenite, si atunci fata vazu cum beduinii revin spre corturile lor. Il zari pe Zayed, apoi observa cum baietandrul ii sopteste ceva acestuia. Beduinul se indrepta catre curmali. Inima ii batea de mai sa-i sparga pieptul. Cand sosi la doar doi pasi, fata isi dadu valul jos. Tanarului nu-i veni sa creada! „Balqees! Ya Allah…cum ai ajuns aici?” O imbratisa, avand grija sa nu-l vada nimeni, dupa care, asezati turceste, se pusera pe planuit. Balqees avea sa ramana la ei, nu se putea reintoarce in tribul tatalui ei, oricat de dureros ar fi, trebuiau sa astepte o vreme. Incercase de multe ori sa revina de unul singur, dar fratii ei erau mereu banuitori si nu-si doreau strain prin preajma. Cum el insusi era fiul mare al capeteniei de aici, nunta se facu cu mare bagare de seama, parintele sau afland intreaga poveste, si Allah luminandu-i mintea si inima, nu se opuse tinerilor, cand afla cine e fata si cum si-a riscat viata pentru feciorul lui. Trecura doi ani, si viata le era frumoasa printre florile de portocal, oaze si camilele prietene.Un prunc binecuvantat aparu si el, multumita lui Allah. Dar iata ca-ntr-o zi acelasi baietandru, devenit mai ‘naltut, intra in cortul capeteniei, anuntand ca un batran beduin de prin alte locuri ar vrea sa le vorbeasca. Balqees simti o sageata in inima: „Abouya!” Si intradevar tatal ei era. Au stat la mese, socrul si parintele ei, mirele mult dorit de aceasta ii saruta respectuos mana, si iata ca asa pe pamanturile Arabiei mai aparu pacea intre doua triburi. Fie ca Allah sa dea pace-n lumea toata si iubirea si iertarea sa fie vorbele de capatai atunci cand mintea umana ia decizii!

Nunta lui Samir

1566_Beauty-Secrets-of-Women-from-the-Arabian-lands_shutterstock_-376406011Samir si Leila se intoarsera pe meleagurile natale sa invete a-si iubi patria si traditiile, sa dea ochii cu oamenii locurilor, arabi caliti de soare si desert, arabi asemeni lor. Doar ca ei crescura in Vestul indepartat, pe taramuri americane, prea greu de inteles pentru cei din Iordania. Bunicul lui Samir, om curajos, cu sange de beduin din Wadi Rum, se retrase prin anii ’80 din zarile salbatice spre capitala, in Amman, simtind ca prin tara bate vantul schimbarii si copiii sai trag la orase, spre educatie si invatarea traiului occidental. Obosise omul desertului. Apoi ajunse a sta intr-o casa inalta si spatioasa, cumparata cu bani multi, in inima Amman-ului, imprejmuita de souk-uri si bulevarde largi si aglomerate. Profita de imobilul generos si isi amagi lipsa vietii de trib, adunandu-si fiii in odaile numeroase, si nepotii nastrusnici si pusi pe sotii, mai intotdeauna. El ii iubea pe toti la fel, fara diferente. Isi aseza nepoteii pe genunchi si le povestea din fantasticele sale calatorii printre dunele desertului roscat ce colora intinsul Iordaniei salbatice. Dar plecara cu totii dupa cativa ani din tara. Fiii sa-i insistau la aceasta calatorie. In indepartata America, ei socoteau ca e mai intelept ca cei mici, in vremurile moderne, sa-nvete Engleza, sa li se deschida usi unde-si doresc ei, la maturitate. Rabdase ani buni, dar acum batranul Ajmal isi dorea cu ardoare sa se-ntoarca in casa cumparata cu tot ce agonisise el din traiul desertic, in Amman, in sanul arabilor. Asteptase mai bine de doua decenii de dragul copiilor sa se reintoarca. In urma cu cateva luni, Samir, nepotul si lumina ochilor sai, un tanar inalt si chipes acum, o cunoscu pe Leila, o codana cu par de ambra care tocmai isi terminase studiile in America, si se rentorcea si ea in Amman in mai putin de-un an. Pentru totdeauna, dupa spusele tatalui ei, cel care era un obisnuit al casei lor, la ceaiul de dupa amiaza. Priveau bulevardele largi americane,  fast food-urile si traficul, dar inima arabilor avea un dor. Oaspetele si viitoarea mireasa a nepotului Samir voiau o viata iordaniana. La fel ca si el. La sfarsitul lui Septembrie, iordanienii veneau deci, acasa, pe pamanturi arabe. Facura logodna in State si dupa doar doua luni, cele doua familii calatoare hotarara sa se intoarca-mpreuna in Amman, pentru casatoria tinerilor. Bunicului Ajmal ii suradea inima inca din aeroport. Ii era dor de viata arabeasca, vezi bine. Dar pentru tanara Leila totul era nou, ea nici macar nu intelegea prea bine cultura iordaniana, uitandu-se fascinata la femeile acoperite cu val, unele chiar ascunzandu-si chipul in totalitate. Un grup de trei fete, subtiri si inalte, cu val negru tras pe chip, o privira iscoditor de dupa perdeaua de bumbac fin ce permitea ca ele sa observe, fara a fi observate. Inima incepu sa-i bata mai repede cand simti ochii sticlosi de dupa niqab, simti o rautate ascunsa in grupul celor trei, atunci cand ele o priveau si realizau ca e o araboaica modernizata. Il tinu strans de mana pe Samir, cu un soi de teama. Dar Samir nu intelese, era absent si privea curios in jur, fascinat de noua lume a bunicului sau. La poarta casei din mijlocul capitalei, batranul Ajmal insista ca familia Leilei sa-i insoteasca pentru un ceai, si sa-si traga sufletul, intre timp el tocmind un baiat sa ii ajute cu bagajele la plecare. Marwa, viitoarea soacra a Leilei, o lua de mana pentru a-i arata camera lui Samir, asa cum si-o amintea ea in putinii ani in care el crescuse aici, in Amman, inainte de viata din America. „Imi amintesc ca existau talismane multe, care acopereau peretii”, spuse cu o voce grava si ingandurata, femeia. „Trebuie sa existe talismane, fata mea.” Leila nu intelegea de ce spune asta. „Stii, cultura araba e aparte, sunt oameni generosi, sunt oameni buni, asta da, dar uneori, exista si suflete neimpacate si nu tot ce-i zambet e realitate…” Tanara mireasa vedea bine ca obiceiurile sunt diferite, dar misterul vocii viitoarei soacre o intriga. „Sa ai grija, draga mea. Sunt ochi care nu apar si guri care nu cuvanta. Si apoi Samir este frumos, tu o stii bine…si tu esti ca Luna, Masha’Allah…dar aveti grija, dragii mei.” Vecinii primira cu bucurie vestea intoarcerei lui Ajmal, iar nunta se intampla in a sa casa, asa cum isi dori, odaile fiind inundate acum de mirosul dulceag al deserturilor pregatite de femeile pricepute, iar Marwa plimba bukhoor-ul prin toate colturile odaii, precauta si ingrijorata de ochii rai care i-ar fi putut afecta baiatul in ziua cea mare. Marwa vazuse multe la femeile unui anumit trib din Wadi Rum. Un trib singuratic, care nu se amesteca in treburile altor comunitati nomade din zona. Si o ingrozea cum dupa zambetul dulceag si valurile pioseniei se pot ascunde cobrele duhului rau. Nebanuitorul Ajmal, om corect si linistit la suflet, dadu sfoara-n tara de venirea sa si cum ca dragul Samir isi leaga destinul de o fata ca iasomia, Leila, tanara care acum le lumineaza casa, ca sotie a unuia dintre urmasii sai. S-au baut ceaiuri, s-au ascultat vechi cantece beduine, s-a dansat, femeile retragandu-se in odai mai laturalnice si acoperindu-si chipul atunci cand pasi straini de barbat le calca pragul. Venea lumea puhoi, dupa obicei arab, sa ureze de bine nuntasilor si mirilor cei proaspat sositi in patria parintilor lor. De la fereastra, mireasa Leila privi cu bagare de seama ce oaspeti se aratau la intrare. Lume pestrita si necunoscuta, dar oare chiar toti ii erau nestiuti? Isi incrunta fruntea si incerca sa observe grupul de femei acoperite cu negru care se apropiau de Marwa, mama sotului ei. O sarutara si ii soptira ceva la ureche. Marwa pali, de parca puterile ii fura stoarse. Una dintre femei privi chiar catre fereastra Leilei si-si dadu valul jos de pe chip. Ya Allah! Era infioratoare ca noaptea, irisul negru ii acoperi intreaga orbita, parea de pe alta lume, de pe meleaguri a celor fara de odihna! Lua mana Fatimei in palme, de frica, talisman protector, si incerca sa-l gaseasca pe Samir, printre nuntasii care-l sarbatoreau intr-o camera separata. Coridoarele devenira fumegande, si parca ceva o tinea in loc sa nu mai ajunga la mirele ei. Brusc, nu mai era lume in jur, ca si cum toti erau acoperiti de fumul gros, un vis teribil parea a prinde viata,  gluma macabra prindea puteri si se arata precum o realitate mult temuta. Scartaitul de usa o facu sa intoarca chipul. Aceiasi ochi de femeie diabolica! Se indrepta spre ea fara graba, stiind ca o poate ajunge prin puterile sale nelimitate, stiind-o slaba, firava, fricoasa. Valurile ei negre se-ncolaceau de stalpii casei, ca niste tentacule infometate ce incercau sa sugrume un peste mic si firav pe nume Leila. Leila, biata Leila, o occidentala cu pretentii de araboaica. Beduina ii suiera in ureche, prinzand-o de coate: „Ya ahlan wa sahlan! Ai venit printre noi, americanco! Ma tii minte? Inca de cum ai pasit printre noi te-am vazut. Am vazut frica din ochii tai!” Leila cauta disperata o cale de iesire, dar valurile-tentacule o tineau, si nu putea inainta. Ii simtea rasuflarea fierbinte si ochii care-i penetrau venele gatului, de parca ar fi vrut sa se hraneasca din sangele ei. „Tine minte! Nimeni nu-mi ia barbatul. La noi, in Wadi Rum, legile le facem noi, iar cativa ani petrecuti in Occident nu pot schimba ce mie mi-a fost promis din pruncie! Dispari si spune-i ca nu poti face nunta cu el!” Apoi femeia in vestmant negru se facu nevazuta ea insasi, ca prin vis. Leila ramase socata, in mijlocul holului privind catre talismanele Marwei, cele aparatoare de ochi rai. „N-au nicio putere…ce e scris sa se intample, se intampla!” Marwa aparu si ea dintr-o data, n-o auzise cand intrase. „Nu-mi amintesc nimic. Ce zi e azi?” Leila nu-i putea raspunde. Era socata. Se apropie slabita de puteri de fereastra, sa vada daca femeile duhurilor rele parasira incaperea, si cu groaza vazu ca in receptie nu mai era nimeni. Ba da…un singur barbat. Samir. Samir radea fericit. Radea zgomotos si privea catre peretii cu simboluri vechi, simboluri care se leganau in bataia unui vant inexistent. „Astazi este nunta mea…la la la…astazi este nunta mea…la la…Unde este tata, mama? Fen aboya, ummi? Ceasornicul incepu a ticai din ce in ce mai zgomotos. Leila se repezi catre living sa ii vada ochii lui Samir. Dar Samir n-o cunostea. „Samir, sunt eu, Leila!” Samir zambea la ea, ca unui strain. Continua, mai calm de aceasta data: „Astazi este nunta mea, la la la la la…” Leila intelegea cu groaza ca starea mirelui ei are legatura cu vizita beduinelor necunoscute. Ii facura vraji, fara doar si poate. Se intoarse catre Marwa, care, la fel, privea neputincioasa catre tanara fata, dar constienta de ce se-ntampla. „Sunt vraji! Beduinele ne-au facut vraji!” Marwa mari ochii de spaima. Duse degetul la gura si zise, cu chipul sur de ingrijorare. „Intelegi acum de ce ti-am zis sa aveti grija mare?” Dar nu termina bine de rostit aceste cuvinte ca usa de la intrare se izbi brusc de perete. Ajmal pasi in casa, asezandu-si shemagh-ul ce i se miscase de pe cap de parca o furtuna teribila se iscase afara, printre merii si portocalii din fata casei sale. „Ma duc in Wadi Rum. Pamantul ma cheama, e timpul sa ma intorc in trib!” Marwa isi privi tatal neputincioasa. „Ce sa cauti in Wadi Rum? Esti batran si desertul nu-ti mai e prieten, ramai pe loc. Daca trecem de noaptea asta, va fi bine.” Ajmal zambi. Isi iubea fiica prea mult s-o supere. Planuia sa iasa pe usa imediat ce ea se va fi retras in odaia de dormit. Si nici nu avu prea mult de asteptat ca Marwa simti cum somnul o ia si ceru sa fie ajutata sa ajunga-n pat. Leila ii sari in sprijin, simtind ca doar pe ea o are constienta de ce se-ntampla in jur. Cand se intoarse-n living, il zari pe batranul Ajmal pe strazi, luand-o la pas, spre necunoscut. Samir ramasese la fel, tintuit de canapea, asa cum il lasase. Ii zise Leilei: „Trebuie sa-mi gasesc mireasa. Akilah, unde esti? Akilah…” Leila asculta-ngrozita, dar asta nu fu nimic pe langa ce vazu cateva clipe mai tarziu. Peste pragul usii inalte, ce tocmai fusese deschisa de batran, se prelingea o silueta neagra, intinzandu-se pe bucatile de ceramica, precum un sarpe urias, si veni spre ei, calm, rece, cu priviri de fiara. Apoi se ridica-n picioare si prinse forma umana. Era ea! Beduina groazei ei. „Taala! Vino!” Si Samir se ridica, urmand-o ascultator, pasind spre silueta neagra, care-l avea sa-l conduca spre necunoscut. Creatura intoarse capul spre mireasa parasita. Parea sa aiba flacari in loc de ochi. „Ne vom casatori in Wadi Rum, in cantec de tobe si dans doar de noi stiut. Nu ne cauta. Noi nu apartinem beduinilor obisnuiti. Suntem un trib aparte. Numele nostru e sters din memoria nomazilor din deserturile iordaniene. Considera ca nu m-ai intalnit niciodata. Asa a fost scris. Maktoub. Noi, beduinii, rar ne amestecam sangele si obiceiurile. Sa uiti de Samir. Si tu si maica lui. Daca va plange inima ei de mama, sa-i spui ca Samir merge pe pamantul lui Ajmal, acolo unde desertul isi cheama fiii de sange. Dar tu sa stii ca nu e asa. Locul nostru nu-i cuprins de Wadi Rum.” Si acestea fura ultimele cuvinte ale Akilei. In mai putin de-un ceas rasaritul isi arata liniile sangerii asupra Amman-ului. Traficul, cladirile, toate erau acolo, fiind parte din decorul unei zile normale. Marwa, tacuta, isi turna cafea in ceasca si-si servi si oaspetele. Simtea ca trebuie sa aiba grija de aceasta fata. N-o cunostea prea bine, asa cum nici Leila nu stia de ce-i acolo. Doua femei singure, intr-o tara necunoscuta lor.

 

 

Afsaneh, frumoasa din gradina

Oglinda era aburita de asteptarile grele in miez de iarna, iar acum nu mai voia sa isi 30123863_1726782794082735_8560272477585995833_ncurete fumul gros al suferintei, era acolo lipit de rame, de suprafata neteda, ca o dovada ca lacrimile au existat, ca supararile s-au cimentat in odaia in care Afsaneh s-a macinat pe interior, in tacere, prea mult. Avea douazeci si unu de ani, dar nu-si mai numara zilele de cand Aftaab al ei plecase in razboi. Isi petrecea noptile tesand la covorul ce trebuia sa fie podoaba casei lor, si uita a mai manca, rareori, doar cu paine si branza isi ducea zilele. Intr-o zi, ascultand cantecul pasarilor din ciresul inflorit in gradinita pe care bunica ei i-o incredintase spre ingrijire, ca o ultima dorinta inainte de-a merge spre judecata lui Allah, isi aminti cat de frumoase erau primaverile. Piersicii erau si ei acolo, cateva tufe de busuioc, zambile, lalele, meri si pruni. „Grea iarna a fost!” spuse Afsaneh in sine-si. Un trecator dadu binete unui alt vecin si atunci tanara femeie isi aminti ca Anul Nou Persan va incepe curand. Isi sterse lacrimile, puse sortul vechi cu care crescuse vazandu-si bunica intr-ale bucataritului, si-o zbughi in casa, sa deretice cum se cuvine, in asteptarea Nowruz-ului. Si nu se-nrosisera inca norii asfintitului, ca o femeie intre doua varste ii si batu-n geam. „Salam, Afsaneh, fiica mea!” Tanara o servi cu un ceai sa afle ce are drumeata de spus. Si afla cum ca feciorul ei, un om cu stare ar vrea s-o ia de soata, pentru ca i se dusese-n sat faima de harnicie si frumusete. Ingandurata statu fata…o zi, doua trei. „O casatorie trebuie sa vina la un moment dat, si Aftaab dus e. L-au luat frunzele toamnei si vantul uitarii, iar eu aici voi albi jelindu-l”. Doua saptamani fura de ajuns sa-si dea incuviintarea. Se facu Mai verde si proaspat, numai bine de nunti, cand florile insele sunt ca salbe prin gradinile fetelor harnice, si iat-o pe Afsaneh gatita de luat mireasa, sa-nceapa viata de proaspata sotie langa instaritul baiat. Dar noaptea veni si fata pentru ultima data alese divanul mamei, sa stea, sa mai cugete. „Mama si tu ai plecat, de ce nu imi zici ce trebuie sa fac? Oare o sa ajung sa-l uit vreodata pe iubitul meu Aftaab”? Printre crengile copacilor din afara, dantelati de lumina lunii, o pasare alba, de necunoscuta origine, isi facu aparitia. Falfai din aripi nelinistita, semn ca ar vrea ca fata sa iasa din odaie. „Ce e?” se mira fecioara. Cand o vazu iesita, alba zburatoare se rostogoli la intrarea camerei si lua chip de om. „Am sa-ti spun povestea lui Aftaab. Baga-ti bine-n cap ca iubitul tau nu te-a parasit nicicand. Ba chiar la sfarsitul iernii, inainte de Nowruz, cu voia lui Allah, te-ar fi luat de soata, chiar in casa de pe colina, unde tu ai fi asternut mandrul covor, tesut din greu, cu lacrimi. Dar, fata draga, invidia lumii l-a ajuns pe frumosul tau, si un om hain, cu stare si ochi vicleni, umblatori dupa fecioare pure, l-au ucis chiar inainte sa intre-n sat, in padurea unde mierle va cantau si poezii va sopteati din alte primaveri, inconjurati de cerbi si flori cu roua”. Fata lacrima si se intoarse catre oglinda, pentru a-si privi chipul brazdat de suferinta dorului. Pasarea continua: „Maine daca te mariti, eu n-am sa-ti mai apar in veci, ca sa-ti aduc vesti despre bunul tau Aftaab, caci nu stii tu fecioara, ale lumii rautati si ce blestem s-a legat pe capul celui care va iesi castigat din grozava intriga tesuta.” Aftaab se sperie. Nu intelegea ce voia strainul sa-i arate prin vorbele lui. „Maica alesului tau e cea care a planuit ca Aftaab sa nu mai ajunga la tine. De mult te dorea in casa ei, si asa, ticluind cu hainul tau mire, au platit doi talhari sa-i curme viata”. Frumoasa fata cazu neputincioasa peste o lada cu rodii, simtind ca aerul nu-i mai ajunge in plamani. Pasarea continua: „Daca pleci din aceasta gradina, vei pierde sufletul tau curat innodandu-ti destinul cu ucigasi. Nu-l vei mai simti pe Aftaab. Nu parasi casa, nu-ti parasi locul, fie si cu pretul singuratatii!” Si zicand asta, se prefacu in pasare, luandu-si zborul in noapte. A doua zi lumea astepta nunta, dar mireasa intarzia sa apara. Mama mirelui ii ciocani din nou in geam, s-o gateasca in fel si chip, cu podoabe alese. Fata nu aparu nici asa. Statu pitulita dupa lazile cu rodii, pana toti nuntasii se convisera ca nu-i acasa, si ea facu asa de teama ca nu stia ce sa le raspunda. Seara veni. Si pasarea aparu din nou, sub crengile de cires. Iar se transforma in tanar mesager al dragostei, si fata se bucura ca nu e singura. Dar, printre tufisurile care inconjurau aleile de flori, ochi vicleni de soacra jignita pandeau. Si vazu toata grozavia, caci o femeie rea stie ca lucrurile se platesc in viata. Intelese ca pasarea o instiinteaza de iubit si puse gand rau gradinii. Cum Afsaneh adormi, femeia si cei doi complici, venira sa praduiasca gradina, si ciresul, punand la pamant munca de-o viata a neamului fecioarei, in mai putin de-un ceas. A doua zi! Vai…totul gri, pustiu, de parca visele cele mai urate prinsera viata. Greu mai planse fata nestiind cum s-a-ntamplat. Spre seara, parsiva batrana trecu pe la poarta. „Nu e nimic fata mea, nu-s suparata deloc, doar fiica-mi esti. Hai in casa mea si de nu ti-o placea, sa ma parasesti intr-o clipita”. Lui Afsaneh inima ii zicea nu. Dar slabita era in fata semenilor din sat. Toti cu alai o dusera la cel care-o dorea de soata. Si nunta a fost a doua zi. Si rodii multe s-au mancat, si mierle au cantat. Doar o pasare alba, printre crengi rupte din gradina, asculta muzica unei petreceri de nunta, obtinuta prin viclesug si curmare a unei vieti tinere. Si poate a unei a doua, caci peste aceasta uniune numai binecuvantarea nu statea…

 

 

 

De dragul ei, dar mai ales, pentru Allah- Algeria in zi de nunta!

0fd0eb4ab156c8e8e1347baaf25fdcb4Algeria, la fel ca si celelalte tari musulmane, are un stil de viata influentat de valorile religioase regasite-n Qur’aan, cartea sfanta a Islamului. In Qur’aan, casatoriei i se acorda o deosebita importanta, si trebuie sa fie bazata pe dragoste si intelegere, iar ea are loc doar cu acordul miresei. Desi familiile au un cuvant greu de spus in societatea araba in privinta sotului, mireasa, potrivit Islamului, este libera sa aleaga ce sot isi doreste, atat timp cat este un bun musulman, iar casatoria urmeaza pasii „halal”. Sigur ca tinerele au in mintea lor un tipar la care viseaza de mici, dar generatia veche este de regula mai practica si le aduce cu picioarele pe pamant, amintindu-le ca si lucrurile materiale sunt importante pentru un bun mers al mariajului. Daca parintii fetei de regula sunt interesati de moralitatea sotului si partea financiara, pentru a asigura fiicei lor un trai fara griji, si parintii baiatului in societatea algeriana au asteptari de la mireasa. Ea trebuie sa fie o fata respectabila, cinstita, corecta, bine educata si sa provina dintr-o familie onorabila. De obicei pasii casatoriei 665003303001_3641363935001_2014622131436921734-20ar trebui sa fie asa: cand un baiat iubeste o fata, el isi anunta mama de intentia de a o lua de sotie, iar acestea va intreba in comunitate de reputatia tinerei in cauza. Daca vestile sunt multumitoare, urmeaza intalnirea cu familia ei, pentru a-i cere mana, iar daca vizita e bine primita si de rudele miresei, se trece la pregatirile de nunta. Pentru inceput este necesara vizita la moschee sa se inceapa logodna, iar in cadrul ceremoniei, imamul le va explica tinerilor codul si morala religiei islamice in raport cu ceea ce inseamna casatoria. Perioada logodnei nu este deloc una linistita pentru tanara femeie, care alaturi de mama, urmeaza sa cumpere tot ce tine de mobilarea viitorului camin, haine, aur, rochia de mireasa, ceea ce-n araba e cunoscut drept „shurah”. In aceasta vreme mirele nu are atat de multe lucruri de facut, e insa obisnuit ca acesta sa aduca daruri pentru mireasa si mama ei, in semn de respect. In lumea araba casatoria este un lucru serios iar drepturile si responsabilitatile sotilor sunt bine stiute inca de la inceput. Sotia are rolul de a se ocupa de educatia copiilor si bunul mers al casei, in vreme ce barbatul este cel img_56901care ofera suportul financiar si protectia caminului, duritatea comportamentului acestuia nefiind insa incurajata. Inainte de casatorie este recomandat ca tinerii sa petreaca timp impreuna pentru a aranja noua locuinta dupa placul amandurora, dar si pentru a se cunoaste mai bine. In saptamana dinaintea nuntii incep pregatirile cu dulciuri specifice, cous-cous cu carne de miel, salate si diferite alte bucate traditionale algeriene. Nuntile in Algeria se tin Miercurea si Joia, iar prima zi este dedicata familiei si prietenelor miresei, vreme in care mirele se odihneste. Petrecerea cea mare este a doua zi cand, cu un alai luxos, mireasa este dusa la casa mirelui, unde va sta alaturi de acesta pe durata zilei. Nu e vreme de relaxare nici acum, pentru ca traditia cere ca la fiecare jumatate de ora tanara sa-si expuna tinutele pentru a arata invitatilor garderoba sa. In toiul petrecerii, in vreme ce oaspetii servesc bunatati din belsug, mirii isi iau ramas bun pentru a petrece impreuna prima noapte cu statutul de sot si sotie.

Logodna si casatoria traditionala algeriana

 

 

 

 

 

 

 

Despre dulciuri, petit si casnicie, la tunisieni

largeNu exista fata crescuta-n sanul traditiei tunisiene sa nu stie a invarti treburile casei atunci cand ii vine vremea de maritis. Dulciurile, mai ales cele pregatite pentru nunta, cer si ele multa iscusinta, daca ne gandim ca la tunisieni detaliile sunt importante chiar si-n platoul destinat in cele din urma stomacului si nu admiratului. Nunta tunisiana poate dura chiar si-o saptamana daca traditiile locului o cer, dar in general majoritatea reduc evenimentul la 3-4 zile. Prima zi sweet-4a nuntii este dedicata impodobirii casei insurateilor cu zestrea fetei, aceasta fiind transportata cu multa mandrie in fata rudelor, caci lucrurile de obicei sunt stranse de cand fata e inca o copilita. Abia in ziua urmatoare mirii dau ochi unul cu celalalt, insotiti de membrii ambelor familii care, cu mare bucurie marcheaza intalnirea celor doi. In cea de-a treia zi, mirele tunisian „cumpara” fata de la mama, oferind, conform traditiei islamice, un pret simbolic, sau mai mare, in functie de asteptari si posibilitati. De regula familiile cad la intelegere inca dinainte de uniune asupra acestui aspect. Vreme de trei zile e asteptat ca fecioara sa nu mai iasa din casa, ea trebuind sa urmeze ritualul tunisian de ceremonie. O curiozitate pentru unii, (dar comuna mireselor din sfera araba) ar fi ca acestea folosesc halawa pentru indepartareaSweet parului inestetic, (un produs facut in casa de cele mai multe ori din lamaie si zahar), iar mainile fetelor sunt pictate cu henna. In acest timp, de partea legala a casatoriei, respectiv de documentele necesare mariajului, e obisnuit sa se ocupe mirele. In cea de-a saptea zi tanara imbraca rochia de mireasa si-si va pune toate podoabele de aur pentru ziua atat de asteptata. Tunisienele iubesc aurul, de aceea nu e deloc de mirare cand oaspetii pot constata ca miresele pot purta pana la 10 kg, chiar si mai mult. In etapa urmatoare tanara, regina evenimentului, este urcata pe un podium de lemn si dusa la miezul noptii in viitoarea casa, la mire. Traditia tunisiana cere ca acest moment sa fie marcat cu plansete de catre femeile din neamul fetei, un fel de „ia-ti mireasa ziua buna” in varianta arabeasca.

Obiceiuri tunisiene la vreme de voie buna