O mie si doua nopti in Bagdadul trist

da1b47207ade024f134942d31a0f2540A inceput cu urletul unui copil care mai adineauri zambea langa vatra bunicilor albi de ani si amintiri. Plecase tacut spre strada, cautandu-si camarazii de batut mingea pe asfalturile albite de nisipul irakian, de soare si timp molcom, timp care uita uneori sa mai treaca prin cartierele Bagdadului. Apoi cateva femei s-au auzit in departare, prin curti nestiute, cum tipau si jeleau ca peste drum trupurile barbatilor lor erau aruncate-n pe placi de ciment, ca raspuns la tovarasia care-i tinuse-n strada, pentru un vis. Visul unui Irak sigur, cu paine si liniste-n case. Cerul se implumburase intr-un mov al doliului, copiii muti de spaima isi priveau parintii, strangandu-si la piept jucariile murdare de noroiul luptelor pentru o schimbare. In noapte, Bagdadul iar isi numara mortii. „Vrem de munca, vrem un viitor pentru copiii nostri, ya Allah!”! Cineva ruga divinitatea cu cateva minute inainte de a-i fi strivit corpul pentru indrazneala de a visa la alte orizonturi. Pentru a cata oara Irakul plange? De departe, din inaltul presarat cu ramuri de curmali, lumea pare un furnicar neobosit, de lupte, lacrimi, cerinte si franturi de vise. Miroase a moarte pe strazile vechiului oras al civilizatiei islamice, marele Bagdad. Un oras mare, cu oameni striviti, care din palmierii inaltului par mici, mici…

Lacrimi si tabbouleh: refugiatele care gatesc pentru a trai!

Schimbarile politice le-au mutat pe aceste femei, din calmul domestic, intr-o lume a 25659366_1615556768538672_7535500590584736236_nspaimei si nesigurantei. O lume unde copiii le sunt amenintati de un viitor sumbru, unde pierderile de vieti au devenit doar un numar pentru cei din exterior, care nu-nteleg totusi, pana nu simt pe propria piele, ce-nseamna viata de refugiat sirian. Oameni care raman fara tara, fara case, fara persoane dragi, doar cu amintiri si lacrimi. Citeam de curand cartea „Am vazut Ramallah” a lui Mourid Barghouti, un novelist palestinian de succes, si acolo am inteles, din descrierea autorului, ca o data ce pleci de pe pamantul natal, fortat de imprejurari, nu-ti mai gasesti linistea niciodata, si dorul de pamantul de bastina se stinge doar cand moartea vine. O lectura cutremuratoare, profunda, din care insa, curios, lipseste victimizarea, si mai degraba se pune accent pe faptul ca refugiatul este un calator permanent, un om a carui viata inseamna noi plecari si sosiri. Si atunci mi-am dat seama ( de parca nu as fi stiut deja), cat de greu trebuie sa le fie acestor femei din Siria ori Palestina, mutate in vecinatatea libaneza, sa se desparta de tot ceea ce o data insemna „acasa” si „cei dragi”.

„Mai plang, dar nu chiar asa mult!”

Femeile aceastea au gasit puterea, printre lacrimi, sa faca, in simplitatea si curajul lor, ceea ce stiu mai bine, din generatie in generatie: sa-i hraneasca pe cei din jur: ca mame, surori, sotii, fiice. Sunt femeile societatii arabe, mereu cu grija pentru familie, de aceasta data iesind in fata, printre straini, pentru a fi ele cele care intretin gurile de acasa. Gatind! Gatind tabbouleh, kofteh, hoummus si t26001043_1615556865205329_4028841730445886277_not ce o data aducea aminte de delicioasa bucatariei a patriei lor. Rasha Mhemid (foto), o bucatareasa siriana, spune: „Mai plang, dar nu chiar asa mult!”. Probabil viata din Beirut, in goana de supravietuire i-a uscat lacrimile, pentru ca grijile sunt multe. Acest lucru se-ntampla si cu palestinienele refugiate in Liban. Gatesc pentru a supravietui. Mai e timp de dor, de vaiete? Viata ne izbeste din plin, uneori. Si trebuie sa mergem inainte. Unii nici macar nu-si permit luxul de a plange si a trai din amintiri. Maruntesc patrunjel, fierb orez, si din cand in cand, isi sterg, in treacat, ochii umezi.

Arome levantine si dor de casa

Gustul fericirii de odinioara, intr-un oras trist: gatind foul in Alep.

Shop-urile de foul sunt peste tot in lumea araba. Din Egipt, in Sudan, din Siria in Liban, 5464577206_fec46003eb_bfoul-ul e vedeta diminetilor arabesti atunci cand vine vorba de un mic dejun autentic. Astazi vorbim de un om devenit legenda intr-un oras al tristetii, o data fascinant prin frumusetea si cultura sa coplesitoare in sfera tarilor arabe: orasul Alep. Abù Abdo el Fawal este cunoscut drept cel mai faimos vanzator de foul in orasul sau natal. Intregul Alepul se strangea odinioana la shop-ul sau pentru a primi foul cum doar in regiunea aceasta se gaseste, dupa o reteta proprie, diferita de altele din zona araba. Oare de ce asa mare succes pe omul acesta cu chip de bunic bland? Raspunsul e simplu de gasit: sufletul pus in munca, modestia, banul strans cinstit si dragostea pentru aproape, sunt ingredientele care de-a lungul vremii i-au cucerit pe sirienii din Alep. Ultimii ani au adus nori pe cerul senin al Alepului. Si griji multe. Dumnezeu sa ajute pe toata lumea, sa fie liniste atat pentru sirienii cu lacrimi in suflet, cat si pentru natiunile intregului Pamant. Iar farfuriile cu foul sa-i stranga pe toti impreuna, din nou cu zambete si apetit, ca-n vremurile frumoase de demult. Pana la o noua postare, toate cele bune. (foto- Abù Abdo el Fawal servind foul la shop-ul sau din Alep, Siria)

Jurnal de bucatarie alepiana

Intoarcere la nucul copilariei (fragmente partea V)

Octombrie

1505199_613841832043509_598358947_n

„- Ai stat putin..observa Marele Pictor. Ei, ce ne poti povesti despre prima ta seara pe Pamant?
-Nu vreau sa mai cobor, marturisi Octombrie. Acolo este saracie, lacrimi, durere…
Batranul tacu si isi inmuie pensula intr-o alta culoare. Incepu o noua pictura.
-M-ai dezamagit. Voi trimite pe altcineva in locul tau, hotara cu suparare in glas Maestrul.
Octombrie cazu pe ganduri.Inima ii batea mai tare la gandul ca vreun frate de-al sau i s-ar putea infatisa acelei copile frumoase.
-Nu, ai dreptate, Stapane. Voi cobora din nou…Cu siguranta mohoratul de Noiembrie nu ar face fata. Il sperie durerea, il indeparteaza.
– Prea bine, incuviinta Batranul. Am incetat sa mai pictez. Poti pleca acum, tinere”