Enta eh?

1c22d1eb765fef149296de39eb491149Mi-ai zis intr-o zi de Marti, cand nu banuiam cat de tare pot arde cuvintele rostite de buze moi, ca intre noi povestea s-a sfarsit. Yani…khalas. La inceput am simtit o fierbinteala-n urechi, apoi spre tample, cu zvacniri surde si nemiloase, apoi m-am sprijinit neputincioasa, de masa pe care inca statea ceaiul tau rece si amar de asteptare. Cu sufletul inveninat ti-am blestemat maica, apoi te-am acuzat ca nu ai frica de Allah, te-am insultat, ti-am spus ca nici macar frumos nu esti, si, ingrozita de tacerea ta, umpleam golul din dormitor cu vorbe fara sens, pentru ca mi se parea oribil ca tu nu spui nimic, dupa toate pe care le traisem impreuna. Teribil ma mai temeam de singurate, nu ar trebui sa ma acuzi ca sunt asa ingrozita de asta, stii bine cum bunicile si rudele noastre ne zic de mici ca trebuie sa avem pe cineva langa noi, odata ajunse femei. „Salma, trebuie sa te mariti!”, imi zicea matusa Samira, inca de cand eram o adolescenta. „Salma asculta si zi da celui ales de tatal tau, ca trece timpul fata, si nu o sa te mai vrea nimeni cu cosite albe!”. Dar nu m-am temut, radeam atotputernica de taria dragostei cu care imi umpleai inima. Nu am vrut pe nimeni, pentru ca eu te iubeam pe tine, Mahmoud. Ti-am dat ce-i permis si interzis, pentru ca inima mea nu stia de legi si obiceiuri, de mandrie si conditionare a sentimentelor. Iar acum stau aici, la saptamani distanta de acea zi oribila de Marti, asteptand doar o chemare, sa ma intorc docila sub farmecele tale diavolesti. Se zvoneste prin medina ca te-ai insurat cu o femeie pe care nu o suferi, dar care are stare si era demult promisa neamurilor tale, ca parte din familie. Ai ales ce era usor si asteptat de catre ai tai. O fi rau, o fi de bine, ca nu renunt la blestemata asta de legatura care ne uneste, si care ar fi trebuit sa ne duca in fata lui Allah, intr-o casatorie halal! Te urasc si te iubesc. Ba nu, te urasc pentru ca te iubesc. Sunt bolnava de tine si nu vreau sa ma fac bine, astept sa ma topesc ca o lumanare sub puterea pe care dragostea ta amara o are asupra mea. Si o sa cad la un moment dat. Si nici macar n-o sa plangi. Din gradina se aude o voce. Esti tu! Imi pun valul rusinii peste chipul nevrednic de a pretinde cinste si ma grabesc sa te intalnesc. Suntem iar noi doi, in Damascul lunii pline, cu povesti spuse in soapte, pe care albul zilei le spala de pacat. Imi spui ca ma iubesti. Zambesc. Cum ma iubesti? Iubirea nu ucide inimi asa cum noapte de noapte tu o ucizi pe a mea. Enta eh? Enta meen? Cine esti tu? Ce djin negru iti conduce sufletul de crezi ca ai puteri asupra mea? Te sarut. Allah sa aibe mila de mine, nevrednica.

 

Cimitirul din Herat

ea80faeea6c616e5fa099aed7fabd753„Jur pe ochii mamei mele, frumoasa si inteleapta Hajira, ca ceea ce va spun eu acuma nu e nici minciuna, nici scorneala de-a vreunui negustor de rodii de prin te miri ce colt de oras, dornic de audienta! Cu sapte primaveri in urma, cand impleteam nici mai mult nici mai putin de treizeci de ani, mi-a fost dat sa aud una dintre cele mai induiosatoare povesti de dragoste, pe care poate niciunul dintre voi n-a trait-o sau n-o poate cuprinde cu mintea, in fatalitatea ei!” Mergand sontac, sontac, asa isi incepea plimbarea pe-o ulita prafuita din Kabul, lunaticul Abdiesus, cel pe care lumea il credea nebun de cand incepuse a fugi dupa fluturi imaginari, pe care niciunul dintre vecinii sai nu-i vedeau, oricat incercasera sa-i tina hangul, in copilarie. Obosind de la mersu-i greoi, barbatul se opri in fata unui cuptor cu paini calde, aurii, si zambi cu ochi umezi. Un baietandru cu frica de Allah se grabi sa-i intinda o bucata de paine si-atunci povestitorul cu mana tremuranda il batu pe umar, a multumire. „Cel de Sus sa te rasplateasca, frate drag. Ma uit la ochii tai tineri, desi Allah stie ca nici eu n-am imbatranit inca, si-mi amintesc ce i s-a-ntamplat viteazului Aazar din Herat. Copilandrul se uita banuitor in stanga dreapta, si cand vazu ca nimeni nu-i priveste, se aseza langa omul cu tolba de povesti. „Spune, Abdiesus, vreau sa stiu mai multe despre Herat si oamenii sai”. Atunci barbatul, muscand din painea calda, isi trase genunchii pe covorasul de langa cuptor, si incepu cu insufletire a depana ce-si amintea el din calatoriile sale de prin apus. „Aazar si Hooriyah se iubeau de mici copii. Fireste ca atunci cand fata prinse a avea forme feminine, isi puse valul ascultatoare, insa inima ei zburda ca o gazela la gandul ca-ntr-o buna zi va ajunge sotie in casa dragului ei Aazar. Nu era eleva mai silitoare la madrasa de fete ca Hooriyah. Vorbea Persana, Araba si Pashto cu iscusinta. Coranul (Masha’Allah!) il stia pe dinafara si desi nu cauta sa isi tinteasca priviri asupra-i, destinul ei fu acela de a fi stiuta drept frumoasa. Cand mai multi juni incepusera a pune ochii pe ea, dupa orele de studiu, fratii mai mari au decis s-o retraga inclusiv de la orele de religie, de teama ca vreo nenorocire s-ar abate asupra neamului lor. Toata lumea stia ca fratii, trei la numar cu Hooriyah, nu aveau parinti, si atunci ei au fost cei care tot timpul s-au ingrijit de capataiul fetei. Vremuri grele se abateau asupra Heratului, tot mai multa lume treceau meleagurile Asiei spre un trai mai bun, iar in casa fetei aparu curand napasta. Vecinii vorbeau ca pe la ferestrele unde se afla Hooriyah, barbati multi se perindau noaptea, sub clar de luna, aducand o proasta reputatie celei care nu demult fusese admirata pentru calitatile sale. Aazar si el auzise ce vorbea lumea, asa ca se hotarase sa vada cu ochii lui daca-ntradevar frumoasa dupa care tanjea era doar un vis amar, tarat in mocirla rusinii. Vreo doua saptamani se scursera fara ca tanarul sa observe nimic din ce-ar putea da vreun sens vorbelor rautacioase de prin vecinatate. Si poate ca intr-una din seri ar fi plecat cu inima usurata,  desi plina de dor dupa ochii incantatoarei Hooriyah, daca nechezatul cailor ce mai sa sparga intrarea casei, nu l-ar fi tintuit in loc, pe data. Un strain, cu chipul acoperit de un greoi sal de Casmir batu in poarta inalta, ca si cum ar fi locuit dintotdeauna pe acea proprietate. Intr-o clipita, un tanar subtirel aparu sovaitor, cu capul plecat, a respect, sa-i deschida oaspetelui. Ceata noptii ii invalui pe amandoi si le inghiti siluetele pe data. La un ceas distanta, frumoasa Hooriyah, insotita de barbatii de mai devreme, cu chipul trist, acoperit de-un val de culoarea murelor coapte, urca pe calul care astepta cuminte langa cel al oaspetelui de mai devreme. „Pe Allah, e vorba de o rapire sau de-o casatorie cu forta!” isi zise Aazar. Si nu mai statu mult pe ganduri, ca viteazul tanar le si lua urma celor trei. Crestele sure ale muntilor se conturau din ce in ce mai puternic, o data ce zorile prinse a colora cerurile inalte, de la albastru la purpuriu. Cei trei se indreptau spre desertul fara viata, unde doar giganti de piatra dadeau forme stancilor triste si lipsite de glas. Voinicul nu-i lasa din urma nicio clipa, doar incepu sa arate precautie atunci cand unul dintre barbati cuvanta. „Am ajuns, Alhamdullilah!” grai batranul mire al fecioarei vandute de frate, spre casatorie. Hooriyah suspina, cu jale-n suflet, sub valurile care-i acopereau chipul, lasand doar doi ochi frumosi spre a fi cititi cata suferinta ascund in ei. „Abas, fratele meu, pentru numele lui Allah cel Preainalt! Nu ma da acestui strain pe care nu-l cunosc si nu-l voiesc sub niciun chip. Oare nu sunt eu Hooriyah cea blanda, care-ti facea serbeturi de caise, vara, cand Heratul era acoperit de flori, si piete cu negustori prietenosi, de unde mereu iti aduceam baklavale si cate si mai cate, din ce bazarele ofereau? Ce-am sa fac aici printre stancile sterpe, gazduitoare de capre nomade, unde serpii ma pot musca si lasa fara suflare?” Fratele cu inima de fier nici nu-ndrazni a cauta spre ochii fetei. Intelegerea fusese facuta. I-ar fi parut rau, vezi bine, dar argintii luati aveau sa-i asigure o afacere prospera si-o casnicie fructuoasa, cu fiica unui negustor turkmen, de mare vaza. Alese a-i intoarce spatele si-si mana animalul spre iesire. „Deci, bunule prieten, daca acestea au fost intelegerile, am sa ma retrag, si iti urez belsug si intelegere cu cea care mi-e sora”, spuse cu glas intunecat Abas, tradatorul. Dupa ce-si urara binete unul altuia, dupa obiceiurile locului, fratele vanzator isi croi drum pe data, spre Herat.

***

Aazar, care auzi totul, vazandu-si pe cea care-i era iubita, intr-o situatie atat de grea, mai ca isi pierdu mintile. Fara sa stea pe ganduri, isi scoase imediat din brau sabia impodobita cu argint de Bukhara, si se-ndrepta spre dezgustatorul mire ce isi inchise deja mireasa in pestera. Era batran, cu vederea slaba si nerabdator sa se bucure de frumoasa fecioara. Cand il vazu pe Aazar chipul ii deveni galben ca ceara. „Stai, pe Allah! Esti vreun hot de caravane? Iti dau tot ce am, numai nu ma rani! Ia toate carpetele de lana aduse din Turkeminstan, ia si bijuteriile din Kabul, ia tot ce vrei, numai nu-mi face rau.”  Aazar il privi cu dezgust si se repezi spre pestera, pentru a o salva pe cea draga inimii sale. Dar vai, cu serpii care par oameni, niciodata sa nu-ti lasi spatele dezgolit! Uraciosul mire il injunghie cu sete pe tanarul Aazar cand vazu bucuria fecioarei, starnita de aparitia salvatorului sau. Doar un tipat scurt, atat putu Hooriyah sa mai scoata, in tot acel teribil moment. Smintita de durere, se repezi ea insasi cu sabia lui Aazar spre batran, dar oare poate o femeie a manui un obiect de lupta, chiar si cand inamicul e de-o varsta inaintata? Nu fu cazul bravei iubite ce incerca din rasputeri sa-si salveze eroul. Disperata, cauta spre calul acestuia si-l urca pe ranit, pe coama frumosului animal, manand in graba din desert, spre Herat. Soarele batea cu asprime intinderile afghane, iar Heratul parea mai departe decat Hooriyah calculase noaptea trecuta. Dupa inca un ceas, silueta lui Abas ii aparu in cale. Abas, fratele care-o vanduse! „Oh, Abas dragule, iata ocazia ta de la Allah sa te caiesti pentru tot ce mi-ai facut! Ajuta-ne cu un strop de apa, Aazar e pe moarte!”  Abas pentru un moment paru sa nu auda. Apoi, acoperindu-si cu grija chipul, grai. „Vino, sora mea. Apa si alune uscate am pentru amandoi, caci sufletul mi-e greu pentru tradarea savarsita.” Si Hooriyah cea buna pasi spre Abas, fratele ei, pentru a lua cele oferite. Dar vai! Fara vreun pic de mila, sange din sangele ei, scoase sabia si-o injunghie pe loc, pe cea care indraznise sa-l faca de ras si sa fuga de langa mirele ei cel posac. Calul lui Aazar necheza, atunci cand criminalul de Abas lasa in urma sora insangerata, incercand sa-si apere stapanii. Trecura doua ore de agonie, in desetul afghan si tinerii iubiti, se zbateau inca intre viata si moarte”.  Cu lacrimi in ochi, lunatecul Abdiesus se opri. In jurul lui mai multi vecini ai cuptorului cu paini calde, se stransera intre timp. Abdiesus privi catre ochii tuturor. Le zambi, cerandu-le cumva sa inteleaga drama din Herat. „Erau atat de tineri, fie ca Allah sa-i rasplateasca si sa-i duca in Jannah!” Multimea asculta fara sa scoata un cuvant, cerand, silentios, continuarea. Si atunci Abdiesus se intoarse spre audienta sa, cu un deget ridicat. „Tot ceea ce eu va spun la acest moment, mi-a fost si mie spus de un negustor de carpete, care jura ca a trecut pe acolo chiar cand cei doi tineri si-au dat ultima suflare, tarandu-se unul spre celalalt, spre a-si da mainile, in trista lor calatorie spre lumea de dincolo. Suferinta le-a fost lunga si da, muribunda Hooriyah, cu lacrimi grele i-a povestit turkmenului calator, cum de au ajuns in acea situatie. Negustorul de carpete, atins de drama tinerilor, le-a promis ca-i va duce in Herat si nu-i va lasa hrana soimilor, iar ca acolo vor avea parte de-o inmormantare dupa obiceiurile locului. Pe Allah, ca nu mint. Am mers la fata locului si cei de acolo mi-au spus ca intradevar, in cimitir, Aazar si Hooriyah au fost adusi, dupa obiceiul musulman.” Vanzatorul de paine lacrima. Un vecin mai batran clatina din cap, a tristete. Ceaiurile se racira in paharele de sticla si Abdiesus socoti ca e timpul s-o ia sontac spre camara lui simpla, unde nopti insingurate aveau sa-l astepte. Si dand binete ascultatorilor, povestitorul o lua la pas blajin pe stradutele inguste din Kabul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lacrimi in orasul iasomiilor

Era in ceas plin de luceferi cand, iubirea mea, am ajuns in Madīnat al-Yāsmīn. 

Tu nu erai la fereastra, ci undeva-n curtea din spate, ascunsa dupa un smochin.

Nimeni nu-mi povestise cum te-au aruncat in raul lacrimilor, ca-n visul cel mai rau.

Si uite-asa ne-au furat din inimi, Damascul cel curat, orasul meu si-al tau.

Apoi zorii venira si-am stat acolo, mut, asteptand din cer ploaia sa cada.

Si cu fata uda, m-am intors cuminte catre casa, privind Moscheia Ummayada.

„Nu ne luati Damascul, voi ochi orbi, voi maini de ura si sange pline!

Nu ne luati din iasomii, noi vrem pacea in lume, si diminetile senine!”

Ma-ntorc spre tine, iubirea mea, te caut in gradina cu smochini, dar iarasi disparusi.

Tu ti-ai facut calea straina, zvacnind a inima-nfricata, spre cei care ne vad intrusi.

Ramai aici, scumpa Retal, promit sa-ti fac din Siria cer cald, cu cedri si fluturi aurii,

Nu cauta strainataturi fata, ramai sa vezi ce se mai poate face din ale tarii tale glii.

Am fost acolo, printre ei, venit-am inapoi acasa. La ce folos sa plec? Nu-i rost.

Cine crede ca lumea te-ntelege cand treci de graniti, si ca le esti frate, e un prost.

M-am intors, deci, Retal, habibty,  in dimineata asta iarasi, spre Madīnat al-Yāsmīn. 

Dar tu plecat-ai frumoasa mea mireasa, spre tari care de-a pururea te vor numi strain.

6ce1af9cbbdf134193a6971011757094

 

Iubita din Bagdad

„Cum de inca n-ai ajuns la mine, voinice cu buze pline?
Ori ti-ai intrat in nemuriri s-ai uitat cum e sa traiesti iubiri?
Intarzii de peste un ceas si ceara-n lumanari n-a mai ramas,
Privesc spre Tigru si spre Eufrat, dar apa-i luciu, fara cuvantat.
Sau poate ca o zana te-a furat? Cafeaua are gust de lut sarat.
Am tot baut sperand la tine, acu’ Bagdadu’ntreg rade de mine.
De n-ai sa vii intr-un minut, ma rog sa te framanti in asternut!
S-am sa-ti gandesc vorbe de ocara, sa nu mai dormi diseara.
Mana Fatimei ma va proteja, tot ce-am vrut a fost iubirea ta.
Walla habibi, de n-ai sa vii, ma jur c-am sa ma tin de nebunii!
Dar ce se aude acum dinspre intrare? Esti tu, ori mi se pare?
Venit-ai deci, iubitul meu! Regret din inima ce-am gandit rau!
Fa-te comod, ceaiul il indulcesc si-i pun un bob de cardamom.
Walla, pe onoarea mea, ana bahebak, esti un domn!”

45722960_2022279487866396_6623841977144180736_n

Infidelul doamnei Arwa

23eaf38db37c19c12b624a91b92596cdIntr-o odaie ticsita cu perne de matase verde zmarald si covoare traditional beduine, statea ingandurata ea. Cu cingatoarea grea de aur pe caftanul frumos decorat, pregatit sa farmece ochi de sot iubit si visat din copilarie, astepta ea, floarea ochilor parintesti, iasomia desertului si cea mai pretioasa dintre fiicele numeroasei familii a tatal ei, Ishmael, cel care-si tragea originile din Yemenul de poveste, din oamenii stiuti ca „Al-Arab al-Ariba„, arabii puri, originali. Dar mariajul ei se-ntampla departe de locurile stramosesti, pe ea chipesul sortit o duse pe taramuri imbratisate de ape, in occidentalizatul Kuweit. Prieteni nu avea prea multi, doar rudele de parte femeiasca ale lui Nayef, caci rareori se gasea ca Arwa sa iasa din casa neinsotita. Privea curioasa cum femeile Kuweitului conduc, ies la birou si cumparaturi, si se bucura in sinea ei ca alte surori din lumea araba si-au luat viata-n dinti si isi contureaza propria existenta departe de deciziile barbatesti. Dar Arwa nici macar nu visa sa-si schimbe destinul. Ea ii fusese scrisa sotului ei si misiunea sa era aceea de a-l bucura, de a-l face fericit. Nayef venea seara, obosit, dupa zilele de munca ce-l tineau in capul restaurantului detinut de familia sa de peste trei generatii, iar Arwa, tanara sa sotie, sclipea. Viata ei atunci incepea, cand el ajungea acasa. Cinau impreuna tacuti, timizi, caci ochii soacrei, adevarata stapana a vilei, ii impungea peste tot, de parca ar fi fost haram ca doi soti sa-si arate iubire, apoi vreme de cateva ceasuri, vorbeau in odaia lor despre ce li s-a intamplat de-a lungul zilei. Si lucrurile ar fi mers asa mult si bine daca intr-o zi, ca si cum un blestem s-ar fi napustit asupra lor, stapana casei, madame Dalia, aduse o angajata oachesa, o asiatica cu priviri obraznice, in vila lor. Era ceva la femeia aceea de maxim treizeci de ani, ceva ce Arwei nu-i placea. Recunostea, privindu-se-n oglinda, in vreme ce-si pieptana parul lung, ca nu-i placea s-o stie prin preajma lui Nayef. Si destinul avea sa-i arate ca avusese dreptate. Servitoarea venise cu alte planuri, mai putin cele de a face curatenie. Auzise ca multe filipineze vin cu gandul de a se capatui pe la arabi, prin casatorii, incepute sub pretextul oferirii serviciilor domestice, dar nu-si inchipuise niciodata ingenua Arwa ca asta s-ar intampla cu Nayef al ei. Era intr-o zi de Jummah. O liniste apasatoare o facu sa iasa in gradina pentru a-i cauta pe cei ai casei. La o masuta alba, cu scaune de lemn, asezate cu vederea spre mare, madame Dalia si fiul ei Nayef pareau sa aibe o discutie aprinsa. Ceva arse in inima Arwei, dar nu se pierdu cu firea. Stia ca nu e momentul sa se arate, dar astepta cateva clipe sa inteleaga rostul vorbelor. „Ya waladi, baiatule, asculta-ma, de baiatul asta avem nevoie. Nu poti sa dai la o parte un prunc. S’apoi cine va sti ca muma-sa e o sarantoaca? Dupa nastere isi va primi banii si duca-se in tara ei!” Nayef isi aprinse nervos o tigara incruntandu-si fruntea, sperand sa gaseasca o alta solutie. „Ya omi, la’a! Eu imi iubesc sotia, Arwa nu a gresit cu nimic sa ii vina pe cap si-n viata ei o asemenea napasta. Nu voi recunoaste acest copil, eu am casa mea cu o alta femeie. O iubesc pe Arwa, e rabdatoare, ma-ntelege in tot ce fac si nu mai gasesc usor in tot Kuweit-ul asta una ca ea”. Dalia isi adora baiatul dar in dimineata aceea i se parea ca nu mai judeca, ca are mintea scurta. Zambi luandu-si aer in piept, stiind ca in final il va convinge. „Tamam, da’ ea vezi tu daca poti sa-mi dai vreun urmas cu sotia ta perfecta!” Desi era dimineata, Arwa la auzul acestor cuvinte, simti ca i se topeste tot soarele-n crestetul capului. Aluneca de zidul casei, si statu jos, acolo, pe treptele de piatra, incercand sa-nteleaga sensul discutiei. Apoi fugi in odaie inlacrimata, nestiind ce ar trebui sa faca acum: sa plece din casa, sa zbiere de furie, sa arunce cu ce-i vine la indemnana, in sotul infidel? Dadu cu ochii de ea insesi in oglinda. Arata pierduta!Arata ridicola cu tot machiajul ala intins pe fata inca de la primele ore ale zilei, pentru cineva care n-o iubea, un sot care pentru ea insa, era totul. Nayef se ivi in pragul usii. Nu fu nevoie de nicio intrebare din partea ei, amandoi stiau prapastia care se cascase intre ei. „O sa ai un fiu cu servitoarea din Filipine!”. Nayef isi cobora privirea in pamant. Era felul lui de a-i spune „Ai dreptate, sunt vinovat”. Dar oare de priviri coborate si chipuri vinovate avea ea nevoie? „Ya Allah, ce se va-ntampla acum??” Nayef se apropie de ea, tacut, incercand sa nu se lasa prada emotiilor. „Tie nimeni niciodata n-o sa-ti ia locul din inima mea. Tu esti sotia mea, esti doamna vietii mele, ea nu inseamna nimic”. Arwa se elibera de atingerea lui. O cutremura atata raceala. „Ati fost impreuna! Aici, tot in aceasta casa!Aiiiiiici!” racni aratand cu degetul spre pamant, de parca acolo ar fi fost locul in care s-a comis haram, pacatul, infidelitatea. Nayef o privea si disparuse din el orice urma de curaj. Era un copil mare care-si accepta cuvinte de ocara din partea mamei. Dar, iarasi, cu ce o ajuta pe Arwa cumintenia unui infidel? Sangele ei de beduina isi voia barbatul curajos, cel care tranteste obiecte prin odaie si jura cu onoarea sa ca nu e vinovat si ca-n mintea lui e numai ea. Nayef nu putea face asta. Nayef era vinovat. O saptamana surda, cu nopti gri, cu plansete infundate, cu pat gol, cu intrebari fara raspuns, cu „de ce-uri” la peretii albi, trecu greoi. Mergea la ceaiurile politicoase ale soacrei, ii zambea fara s-o vada, ii raspundea fara s-o auda, pe ea, femeia haina care stia mai multe decat lasa sa se vada, despre orice. Trecura doua luni. Servitoarea avu decenta sa se faca nevazuta, dar fata noua, o etiopiana cu frica de Dumnezeu, ii spuse ca e la un hotel cazata, traind pe banii familiei, si ca sarcina e vizibila. Dupa nastere, cum ea se laudase, va fi dusa intr-un apartament de lux, si in sfarsit va scapa de uniforma de menajera, fiind o doamna. Mama fiului domnului Nayef, din respectabila familie Al-Hilali. Pe prunc nu-l vazu, dar stia ca va fi doar o perioada de timp pana cand soacra va insista sa-si aduca nepotul acasa. Aranjara sa-l creasca alaturi de bona si mama sa, intr-o anexa a vilei, despartita de un zid inalt, acolo unde vor avea toate facilitatile visate de fosta angajata. Il ierta pe Nayef, prinse a se obisnui cu situatia si chiar sa incepu sa i se strecoare-n minte ideea ca poate a fost si vina ei ca nu s-a grabit sa-i daruiasca un prunc, imediat dupa casatorie. Dar nu era timpul pierdut. „Viata ne da lovituri, si trebuie sa-nvatam din ele”. Nayef isi relua locul in odaia de odinioara si incepusera sa recladeasca increderea si iubirea sfaramata de mai bine de-un an. Soarta ii surase, si curand doctorita familiei o anunta ca va avea un copil. „Insha’Allah sa fie sanatos, sau sanatoasa, Ya Rabb„, se bucura femeia. „Sanatos sa fie, Insha’Allah„, isi puncta soacra preferinta pentru un baiat. Trecura lunile si in casa lor se ivi cea mai frumoasa si dulce fetita, o incantare pentru ochii parintilor ei. Bunica paterna zambi cu raceala si ceva satisfactie la gandul ca avusese dreptate sa-si convinga feciorul sa-l tina pe primul fiu aproape. Imbratisa copila masinal, mai mult ca un soi de datorie: „Mabrouk habibty, jamila, Masha’Allah”. Dar zambetul dura putin, iar perioada urmatoare avea sa schimbe regulile jocului in vila familiei Al-Hilali. La inceput ingrijorarea ca baietelul din casa alaturata e bolnavior, ba mai apoi ca e dragut si destept nevoie mare, in final s-a decis mutarea sa in casa mare, (cu mama pe care nimeni n-o va simti, evident). Dar Arwa o simtea. O vedea si cand nu era prezenta. Ii simtea satisfactia si zambetul parsiv in ochii migdalati, ii simtea chipul clatinandu-se dezaprobator atunci cand se-ntalneau pe coridoare, o simtea „crescand” in familie. Intr-o zi, soarta a facut ca doar ele doua sa fie in casa, etiopiana, cea care acum era singura servitoare, fiind undeva-n gradina de langa plaja. „You see how is life, madame Arwa? What a funny situation. You’re mister Nayef’s wife and I’m the mother of his first son. And this you can’t change”. Arwa simti ca fata ii ia foc. Apuca ceainicul si turna continutul fierbinte peste filipineza obraznica. Aceasta incepu sa tipe ca din gaura de sarpe grabindu-se spre gradina, in cautarea etiopienei. Nayef fu anuntat ca Arwa a atentat la viata mamei fiului sau, si evident ca masuri trebuiau luate. Soacra sugera, la cina din acea seara, ca Arwa sa petreaca o vreme intr-un apartament de-al familiei, in nordul orasului, sa se mai linisteasca. Arwa zambi spre Nayef. El isi muta privirea, nesuportandu-i expresia fetei. Arwa stia ca o data iesita din casa, va fi foarte greu sa se mai intoarca. Pe drum nu spuse nimic. Isi lua cu demnitate bagajele, neacceptand ajutor, si tinand si fetita, urca in apartamentul nou. Pentru sotul ei, cel care nu fu in stare sa o apere, sa creada in nevinovatia ei, nu avea decat mila. Un barbat manipulat de mama. „Deci asta e pretul pe care-l platesc pentru ca nu i-am daruit un nepot mamei tale. Doamna pleaca, servitoarea ramane”. Nayef incerca s-o contrazica. Arwa zambi, dominandu-l. Ii puse mana la gura. „Ssst…nu spune nimic. Fiica mea e un diamant. Fiica ta. De aici noi nu ne mai intoarcem, dar tu poti veni cand doresti sa ne vezi”. Nayef iesi promitand ca situatia nu va dura mult si ca va discuta cu mama sa din nou. Arwa isi stranse fetita la piept, cu lacrimi reci si noduri in gat. Anii trecura. Nu le lipsea nimic, Ameera crestea intradevar ca o printesa. Alaturi de bona care le insotea peste tot, o femeie intre doua varste, cu suflet de aur, isi petreceau dupa amiezile in luxoasele centre comerciale ale Kuweit-ului. Nu va uita niciodata ziua cand, cautand pantofi pentru inceputul primului an de scoala al Ameerei, la doar cativa pasi, domnul Nayef si o femeie cu ochi migdalati, mergeau zambitori alaturi de fiul lor. Si ei faceau cumparaturi tot pentru un scolar. Un baietel.

 

 

Waladi…(pentru mamele eroine)

320fffeffb861828465d1ff9fe5a8cc4Ii era frig, dar nu conta. Ii era foame, dar nu simtea. Doar din cand, in cand, atunci cand vantul o lovea din fata, inima cuprinsa-ntr-un cub de gheata, se mai trezea, si i se zbatea in piept, amara de neputinta, ca un porumbel cu gat retezat, sangerand pe albele-i pene. Fugea mancand cu ochii, nu intelegea nimic, de ce si cand incepuse totul, iar timpanele ii ardeau, mai sa pocneasca de frica sunetelor ce parca i se urcau pe trup, mancandu-i din carne, din vene si energie. Putea sa moara acolo si n-ar fi simtit, ea nu mai fugea de multa vreme pentru ea, caci unde-i omului sortit sa moara de la Allah, acolo va impietri. Dar ceva cald si moale, tinut strans la piept de cand bubuituri si racnete le potopisera strada, ceva la piept ce i se agata neputincios cu minuscule brate de catifea, n-o lasa sa cada ca un trunchi secerat de furtuna. Femeia cu chip brazdat de lacrimi, se lupta cu fortele supranaturale ale raului, cu traznetele si diavolii cu chip uman, ca sa iasa din labirintul de case sure, cladiri inclinate anapoda, fumegande, cu ferestre oarbe, unde fantomele durerii si trupurile stravezii plecate din viata, stateau azvarlite din loc in loc. La piept ghemotocul caldut se lipea si mai mult, inspirand din caldura materna, care-l hranea si-l ocrotea. N-avea cum sa nu-i fie bine. Apoi aparu o barca. Din neant. Femeia indrazni sa se uite-n urma. Iad si focuri, racnete si trupuri zvarcolite de durere. In fata marea i se casca amagitoare, dandu-i optiunea unei eliberari fara destinatie. Vasli, vasli, s-ajunga catre malul pacii. Si mlastinile se aratau fioroase, gata sa-si ia prada. Zguduielile de teama, foamea si fuga continua o castigara. Adormi in larg de mare, tinand la piept pruncul cu miros de lapte si inocenta. Nimic nu i-l putea smulge de langa inima. Pluteau in voia apei spre Sudul necunoscut, ea mama fara de odihna si pruncul fara de speranta. Un arab sarac de-al locului, ochi silueta unei barci, printre mlastinile apelor verzui in care doar luna din cand in cand isi mai arata jumatati de chip. Cu iutime se desprinse dintr-ale pescuitului sarind in barca fara de vaslasi: „Femeie trezeste-te, ai prunc, revino-ti in fire!” Mama cu chip de ceara rece nu mai raspundea. Dar localnicul nu-si pierdu speranta. Ii stropi chipul cu apa, lua pruncul adormit, sa-l incalzeasca-ntr-o patura veche de lana, si zgaltai straina de umeri. „Waladi…habibi” sopti femeia cu glas stins si cateva lacrimi slabe i se prelinsera pe obrazul fara viata. Barbatul atunci intelese ca nu mai sunt sanse. Inima ei isi incetase ritmul brusc. Ultimele forte si le pastrase pentru a-i sopti duios,”Fiul meu…dragul meu”, bulgarasului de om care nu va sti niciodata cine l-a iubit atat de mult, cand anii vietii se vor scurge. „Era o femeie tanara care suferise mult pesemne…” gandi arabul intre doua varste. Pruncul incepu a plange, ce era de facut, deci? Iuti pasul sa gaseasca o prima coliba unde vreo femeie de-a locului l-ar fi putut hrani si gazdui pe puiul de om. Un imam si cativa sateni se rugara pentru sufletul celei plecate, in vreme ce alte cateva femei o pregateau pe straina de pe ape, pentru ultimul drum, catre Allah. Era o noapte rece pentru arabii din mlastinile Irakului sudic. O noapte care parea ca nu va lasa loc zorilor.