Verile din Basra

010b1a18890a47fdf460c299beb0280aMai tacuta ca apele Golfului, mai misterioasa ca palmierii serilor de vara din Basra mea cea dulce, imi apareai in minte tu, atunci cand demonii dragostei interzise mi te tot rastalmaceau prin simtiri. Frumoasa Zeina, oare de ce a trebuit sa ma uit spre tine in Vinerea interzisa, cand si eu, ca si ceilalti marinari irakieni, ar fi trebuit sa caut spre zari de-un albastru dulce, taciturn, albastrul aducator de mantuire? Si ai trecut pe acolo, tinand valul peste chipul tau de fecioara ascunsa-n camari ferecate, pentru a ma inrobi pentru totdeauna. Ai chicotit usor cand m-ai vazut turbat de iubire, pentru ca, nu-i asa, dragostea poate fi amuzanta, cand la gleznele-ti cu bratari de aur, barbatii cad ca mustele otravite, de la rege, la servitor. Te-ai mai uitat o data, grijulie ca varstnicii sa nu-ti socoata indrazneala, s’apoi te-ai intors cu o mila tintuita-n zambete acre, sa vezi daca ma chinui in agonie, si iarasi tu, cuminte si rea, ti-ai asezat valul pe chip, ca sa te-ntorci in camarile ferecate si bine ascunse de dorintele pe care soarele puternic le scoate la iveala aici, printre noi, pescarii Basrei. Apoi, dupa ceaiul de seara, te simteam cum pandeai de dupa perdelele greoaie de casmir, stiind ca umblu pe strazile intunecate, nebun de dor, dupa cei mai frumosi ochi de culoarea cafelei yemenite. Si venit-a si ziua cand a trebuit sa platesti pentru parsivenia ta! Ah cat de bine imi aduc aminte de spaima-ti, cum imi aduc aminte de cuvintele-ti inecate pe buze, cand m-ai implorat sa-ti dau drumul incheieturii unei maini firave, ca mare blestem am sa-ti aduc in viata! Te-am mai tinut o clipa. Numai una, cat sa-ti pecetluiesc un sarut mai fierbinte ca vara mandrei noastre Basra, cat sa-ti mai smulg o data inima din piept. De frica. De dragoste? N-as crede, caci parsivenia ti-e sora, ca la mai toate fecioarele mandre care se stiu urmate orbeste de barbati. Te-am sarutat, ti-am mai sorbit o data cafeniul ochilor si-apoi te-am aruncat uitarii. Haha! N-am sa-ti uit frica, uimirea si mai apoi intristarea ca nu caut spre tine. A trecut vara, iar palmierii freamata inca povestile altor femei sirete si-a altor pescari indragostiti. Eu mi-am luat demult la revedere de la Irakul natal si-am pornit spre zarile aducatoare de liniste. Ramai cu bine, Zeina! Allah sa-l pazeasca de farmecele-ti parsive pe prostul care-ti va cadea in mreje si se va lasa inmuiat de valurile unei false credincioase.

Reclame

Tihna Irakului de altadata

„Se-ntampla undeva, peste caldele ape ale Tigrului si Eufratului, peste cupolele aurii ale fascinantelor lacase de cult din Epoca de Aur a Islamului, se-ntampla candva ca Irakul sa prospere, sa aibe liniste si bunastare printre locuitorii sai. Astfel, lumea avea ragaz, avea pofta de ascultat nascocelile Sheherezadei si radea cu drag la nazbatiile lui Alaaddin, copilul nastrusnic al Bagdadului. Se-ntampla candva ca Irakul sa fie de vis. Cu miros de cardamom in casele cu largi curti si rasete de copii, cu femei curioase de dupa perdea, femei ce pregateau in tainicele cuptoare aromate kleicha, in vreme ce aburii Istikanului ademeneau vizitatori. Irakul glorios si femeile sale.”

(Pictura irakiana contemporana)

29177699_1701343883293293_8465081443669413400_n

Lacrimi si tabbouleh: refugiatele care gatesc pentru a trai!

Schimbarile politice le-au mutat pe aceste femei, din calmul domestic, intr-o lume a 25659366_1615556768538672_7535500590584736236_nspaimei si nesigurantei. O lume unde copiii le sunt amenintati de un viitor sumbru, unde pierderile de vieti au devenit doar un numar pentru cei din exterior, care nu-nteleg totusi, pana nu simt pe propria piele, ce-nseamna viata de refugiat sirian. Oameni care raman fara tara, fara case, fara persoane dragi, doar cu amintiri si lacrimi. Citeam de curand cartea „Am vazut Ramallah” a lui Mourid Barghouti, un novelist palestinian de succes, si acolo am inteles, din descrierea autorului, ca o data ce pleci de pe pamantul natal, fortat de imprejurari, nu-ti mai gasesti linistea niciodata, si dorul de pamantul de bastina se stinge doar cand moartea vine. O lectura cutremuratoare, profunda, din care insa, curios, lipseste victimizarea, si mai degraba se pune accent pe faptul ca refugiatul este un calator permanent, un om a carui viata inseamna noi plecari si sosiri. Si atunci mi-am dat seama ( de parca nu as fi stiut deja), cat de greu trebuie sa le fie acestor femei din Siria ori Palestina, mutate in vecinatatea libaneza, sa se desparta de tot ceea ce o data insemna „acasa” si „cei dragi”.

„Mai plang, dar nu chiar asa mult!”

Femeile aceastea au gasit puterea, printre lacrimi, sa faca, in simplitatea si curajul lor, ceea ce stiu mai bine, din generatie in generatie: sa-i hraneasca pe cei din jur: ca mame, surori, sotii, fiice. Sunt femeile societatii arabe, mereu cu grija pentru familie, de aceasta data iesind in fata, printre straini, pentru a fi ele cele care intretin gurile de acasa. Gatind! Gatind tabbouleh, kofteh, hoummus si t26001043_1615556865205329_4028841730445886277_not ce o data aducea aminte de delicioasa bucatariei a patriei lor. Rasha Mhemid (foto), o bucatareasa siriana, spune: „Mai plang, dar nu chiar asa mult!”. Probabil viata din Beirut, in goana de supravietuire i-a uscat lacrimile, pentru ca grijile sunt multe. Acest lucru se-ntampla si cu palestinienele refugiate in Liban. Gatesc pentru a supravietui. Mai e timp de dor, de vaiete? Viata ne izbeste din plin, uneori. Si trebuie sa mergem inainte. Unii nici macar nu-si permit luxul de a plange si a trai din amintiri. Maruntesc patrunjel, fierb orez, si din cand in cand, isi sterg, in treacat, ochii umezi.

Arome levantine si dor de casa