Cele trei origini ale oamenilor Qatarului

Daca e sa ne gandim la cine pop16995954_1325761210851564_4456070340085777910_nuleaza Qatarul azi, e bine sa avem in vedere ca localnicii isi trag originile din trei directii: din beduinii Peninsulei Arabe (apartinand in mare parte Arabiei Saudite) si care sunt de orientare islamica sunnita, din sclavii veniticare au ajuns aici din Africa Estica si din statele aflate-n apropiere, precum Iran, Pakistan si India. Acestia din urma sunoscuti pe alocuri drept irani-qatari si majoritatea sunt vorbitori de farsi, pe langa araba. Ei apartin sectei Shi’a, cea de-a doua diviziune ca importanta, in Islam. Qatarul, oficial, este o tara sunnita, insa e gresit sa se creada ca diviziunea Shi’a nu ocupa un loc important, deoarece n-ar exprima realitatea, chiar daca nu se vorbeste destul de des despre acest subiect printre cetatenii qatarioti.

Tari si societati din sfera araba

Anunțuri

Printre vanatorii de oaze, intre soare si desert!

 In cam aproape oricimagese cultura, in special in aria culinara, painea joaca un rol decisiv. Adica omul poate supravietui cam oricarei situatii vitrege atat timp cat bucata de paine si apa ii sunt la indemana. Astazi aruncam o privire asupra bucatariei beduine, pentru a intelege viata din desertul Saharei, din partea egipteana, cea vizitata de mine. In Hurghada, pe vremea cand admiram Egiptul cu ochi de turist am ales, ca multi alti vizitatori, o excursie de o zi, in ceea ce turistic e stiut ca pachet de tip safari, experienta pe care cam toate hotelele din zona alaturi de ghizii locali o pot oferi doritorilor de nou. Si asa am avut ocazia sa mananc painea asemeni celei din imagine. Ajunsi in asezarea de tip beduin, din spatele muntilor pietrosi, fara pic de vegetatie, maini iscusite de beduina pregatesc pe loc acest traditional produs, si o data proaspat coapta, alaturi de paine se vor oferi miere si nuci musafirilor. O savurezi cum vrei, indulcita, varianta recomandata adesea de gazde, sau simpla, asa cum e ea de pe jaratec. Alegerea e a ta, e buna in orice fel, caci mirajul unei lumi nedescoperite ramane acelasi, pentru ca ei, beduinii, nu ingaduie in mod obisnuit sa li sellp vada adevaratele asezari din spatele muntilor de stanca. Ceea ce excursionistii cunosc sunt satele ansamblate in scop turistic, ca niste „copii” dupa cele autentice, pentru a intelege stilul lor de viata, din punct de vedere cultural. In sfera araba este cunoscut ca simbol al ospitalitatii momentul in care se serveste ceaiul. Nici beduinii nu fac exceptie de la acest ritual, la ei fiind probabil mai pronuntata ca oriunde in alta parte aceasta dovada de generozitate cu vizitatorii. Cafeaua si ceaiul ca dovada a prieteniei au radacini vechi, aici in inima desertului. Asa a fost si-n cazul nostru, ca oaspeti. E stiut ca in acest gen de excursii o data ajunsi, localnicii pregatesc de indata ceaiul, generos servit, dulceag si cu gust…de departe. Apoi pranzul, cu orez si carne de oaie, preparate in mod traditional, asa cum sunt obisnuiti ei, oamenii dintre vant si nisip, calatori prin timp si mereu invingatori in fata arsitei si frigului patrunzator al iernii. In regatul lor din dunele Saharei, din inima nisipului cand auriu, cand caramiziu, beduinii aleg sa co943945_986600091434346_74628373730001707_nnstruiasca lacase de rugaciune, moschee micute in culori vii, aprinse, care pot fi vazute de la o distanta considerabila atunci cand crezi ca peisajul nu-ti mai ofera nimic decat linii tremurande la orizont. Moscheile nu vor fi daramate o data ce vremurile aprige prind colti si-i mana pe nomazi din loc. Din moment ce sursa de apa se epuizeaza, triburile de arabi calatori se stramuta spre zari mai prietenoase, lasand neatinse locurile in care-l slavesc pe Allah, pentru nomazii care vor veni, pentru sufletul lor…
                                                                                                                     Arome beduine-n sufletul Saharei
 

„Misiunea” safari si amintiri din satul beduin

507694811_6d9a786bec_zTrebuie sa recunosc ca una dintre cele mai interesante experiente traite a fost cand, cu ajutorul unui quad, am strabatut dunele roscate ale desertului, sa vizitam beduinii din imprejurimile Hurghadei. Pe de o parte, marea de un turcoaz ireal ne tragea sa-i mai ascultam o vreme povestile cu sirene si pesti colorati, pe de alta parte soarele portocaliu ne arata calea spre secretele de dupa muntii negri si stancosi ce strajuiau asezaminte nomade ale Egiptului. Inima imi batea cu putere pe masura ce lasam in urma resorturile hoteliere si luminile orasului. Desertul devenea tot mai adanc, inghitind pietrele mici si albe, care se pierdeau asemeni firimiturilor de paine din povestea „Hansel si Gretel”, si o data cu ele, disparea si orice indiciu spre civilizatie. Ghidul ne-a fost un egiptean prietenos care pe parcursul beduindinnerandcamelridexcursiei s-a dovedit a fi atat o excelenta calauza cat si un talentat povestitor, capabil sa vorbeasca araba, rusa, engleza si franceza cu o fluiditate de invidiat. Inca de la inceputul excursiei ne-a „echipat” cu asa zisele valuri palestiniene, menite sa ne acopere parul si fata, pentru a ne proteja de vantul neprietenos si nisip. Inainte de a intra in satul beduin, am facut un popas vreme de 10 minute, pentru doritorii de poze in inima pustietatii, acolo unde existenta unui pom infrunzit ar fi mirat pe oricine. Ghidul ne-a anuntat ca nu mai dureaza mult pana sa pasim in satul beduin. Imi amintesc cat de emotionata eram la gandul ca de aceasta data nu aveam sa mai mananc popcorn in fata vreunui documentar Discovery de la TV, cocotata in varful patului, ci aveam sa fiu ACOLO, in inima desertului, printre oamenii de care ma desparteau atat limba cat si cultura.

3Cateva locuinte captusite cu paie, covoare dungate cu rosu si negru, o moschee vopsita in verde si trei camile priponite in apropiere, erau semnele ca am ajuns printre locuitorii desertului. Femeile beduine, ascunse dupa valurile negre se apucara a coace lipie pentru musafiri, pe table incinse deasupra focului. Aceasta lipie ne-au servit-o cu miere si nuci tocate, fapt ce m-a dus cu gandul la celebra baklava. Ne-am asezat pe canapelele acoperite cu covoare de lana, vreme in care gazdele ne-au oferit ceai in paharele mici de sticla. A urmat pranzul beduin din care nu au lipsit kofta, orezul, lipia ori salatele de cruditati. Urmarind amabilitatea localnicilor si felul zambitor de a te imbia sa mananci, mi-am dat seama de ce popoarele arabe sunt renumite pentru ospitalitatea lor. De acolo, din mijlocul muntilor dantelati cu razele apusului de soare, simteam vraja povestilor pe care le iubeam, si din care, pentru prima oara faceam parte. Am privit in jurul meu fetele oamenilor, camilele si zambetul atat de diferit de ce apucasem sa vad pana atunci. Chipurile lor bronzate purtau amprenta desertului si stiam ca probabil niciodata nu aveam sa ii mai 33514248vad pe acei oameni. Totusi ei zambeau ca si cum ma nascusem printre ei. O femeie beduina, cu ochi cafenii imi facu semn sa urc pe camila. Am incercat rusinata sa ii arat ca imi este frica. Desi nu ii puteam vedea fata, am simtit din ochi ca este amuzata, ajutandu-ma sa ma ridic pe animalul care astepta sa ma plimbe. Acolo, sus, leganata in pas molcom, gandul m-a dus la vremurile biblice ale magilor. Asa ii pastram intr-o carte veche a copilariei, trei siluete pe camile, in cautarea copilului imparat. Noaptea se lasa peste locuintele nomazilor, focurile s-au aprins, iar ghidul ne-a facut semn ca e vremea sa plecam. Ne-am organizat quad-urile pornind usor, dupa calauza noastra, nu inainte de a ne lua ramas bun de la gazdele noastre. Cativa micuti au inceput sa alerge dupa noi, in speranta ca ne vor mai tine de musafiri. Nu a durat mult sa se opreasca-n loc, resemnati. Ei nu apartineau lumii spre care noi ne indreptam. Aveau sa ramana acolo, langa foc si camile, cu ai lor parinti care le indulceau copilaria in felul lor, cu lipie si miere. O data ce aveam sa trecem muntii stancosi, resorturile hoteliere, luxul, vanzoleala turistilor si briza marii aveau sa ne readuca in lumea pe care, vreme de cateva ceasuri o schimbasem pentru o aventura beduina, in amurg.

Un ceai si o poveste beduina

Beduinii, primii bautori de cafea ai lumii

Ne place, e maronie si ne-a devenit tovarasa in fiecare dimineata. Nu ne putem imagina viata fara ea si s-a dovedit a fi dusmanul numarul unu al oboselii. Da, despre cafea este vorba. Timpurile moderne au “botezat-o” in fel si chip, Cappucino, Expresso, Café Late, dar putini se intreaba atunci cand o savureaza, oare cum a ajuns a fi descoperita?

La inceput au fost boabele…

Originile cafelei se afla in Orientul Mijlociu, primii bautori de cafea dovedindu-se a fi beduinii triburilor Arabiei Saudite, Yemenului si Egiptului. Sunt insa si pareri care indica Etiopia ca fiind tara de bastina a celebrei bauturi. Printre povestioarele arabe ce amintesc de descoperirea cafelei se afla si o legenda care ne vorbeste despre un pastor de capre yemenit pe nume Khaldi, care in vreme ce-si pazea animalele a observat cum acestea devin mai vioaie in timp ce pasc niste boabe rosietice, necunoscute. Curios, pastorul duce fructele la o manastire din apropiere unde un calugar batran binevoitor, fierbe boabele in incercarea de a afla explicatia. Acesta obtine o bautura amara, inchisa la culoare, capabila sa alunge somnul. De atunci calugarii au folosit-o in intentia de a sta treji cat mai mult timp pentru a se ruga. Secretul insa a fost raspandit cu repeziciune in Peninsula Arabiei si in orase cheie ale lumii orientale precum Meeca ori Cairo. De aici pana a ajunge in Europa nu a fost decat un pas.

“Vinul Islamului” ia drumul Europei

Cei care s-au aratat deschisi la consumarea cafelei ba chiar inventand noi retete de preparare au fost otomanii. Asa a luat nastere cafeaua turceasca. In Europa cafeaua devine cunoscuta gratie unui transport pe mare ajuns la portile Venetiei din Imperiul Otoman. La inceput privita cu suspiciune de catre cardinalii Italiei, cafeaua a fost numita “bautura diavolului”, pana cand Papa VIII-lea a ales sa o incerce si sa permita consumarea ei de catre crestini. Pana astazi cafeaua Arabica este considerata de specialisti cel mai fin sortiment de cafea, cu o aroma inconfundabila.

Nici beduinii din desertul iordanian nu fac exceptie de la prepararea cafelei ca-n vremurile de demult. Fiind denumita “vinul Islamului” sau “vinul Arabiei”, cafeaua pentru oamenii desertului seminifica bunastare, simbol al ospitalitatii dar si mijloc de aplanare a conflictelor ori de a strange prietenii la un loc. Ca si-n tinuturile vecine, beduinii de aici considera cafeaua o bautura sacra. Prepararea cafelei in stil beduin nu este deloc lucru usor, este nevoie de iscusinta si rabdare in acest ceremonial.

Reteta cafelei in stil beduin

Apa se fierbe intr-o oala mare de metal. Intre timp, beduinii prajesc si macina boabele Arabica si pe cele de cardamon, dupa care acestea sunt adaugate in apa fierbinte ramanand astfel pentru sase ore. Fiarta de cateva ori, cafeaua neindulcita este gata pentru a fi servita musafirilor in cescute mici. Acestia vor fi tratati regeste vreme de trei zile, dupa traditiile beduine. La gura focului, intre desert si soare, beduinii se dovedesc filosofi in vorbe si legende. Cafeaua e prilej de povestit faptele bravilor cavaleri ai desertului, ori despre astrologie sau existenta umana. Desi nelipsita de la sezatori in corturi, cafeaua nu este servita la intamplare. Ea se bea de trei ori. Prima cescuta este in cinstea musafirului care le-a trecut pragul cortului, a doua pentru a-l transforma pe acesta in om puternic si curajos in pustiul plin de primejdii, iar abia a treia se inchina placerii de a sta laolalta, cu veselie. De aici pana la modernele cafenele se poate sa existe ceva diferente, dar fara indoiala ca atmosfera unica a povestilor la gura focului, printre aburii de cafea, se regaseste doar acolo, printre nomazii desertului.

Cafea cu aroma de legenda