Lacrimi in orasul iasomiilor

Era in ceas plin de luceferi cand, iubirea mea, am ajuns in Madīnat al-Yāsmīn. 

Tu nu erai la fereastra, ci undeva-n curtea din spate, ascunsa dupa un smochin.

Nimeni nu-mi povestise cum te-au aruncat in raul lacrimilor, ca-n visul cel mai rau.

Si uite-asa ne-au furat din inimi, Damascul cel curat, orasul meu si-al tau.

Apoi zorii venira si-am stat acolo, mut, asteptand din cer ploaia sa cada.

Si cu fata uda, m-am intors cuminte catre casa, privind Moscheia Ummayada.

„Nu ne luati Damascul, voi ochi orbi, voi maini de ura si sange pline!

Nu ne luati din iasomii, noi vrem pacea in lume, si diminetile senine!”

Ma-ntorc spre tine, iubirea mea, te caut in gradina cu smochini, dar iarasi disparusi.

Tu ti-ai facut calea straina, zvacnind a inima-nfricata, spre cei care ne vad intrusi.

Ramai aici, scumpa Retal, promit sa-ti fac din Siria cer cald, cu cedri si fluturi aurii,

Nu cauta strainataturi fata, ramai sa vezi ce se mai poate face din ale tarii tale glii.

Am fost acolo, printre ei, venit-am inapoi acasa. La ce folos sa plec? Nu-i rost.

Cine crede ca lumea te-ntelege cand treci de graniti, si ca le esti frate, e un prost.

M-am intors, deci, Retal, habibty,  in dimineata asta iarasi, spre Madīnat al-Yāsmīn. 

Dar tu plecat-ai frumoasa mea mireasa, spre tari care de-a pururea te vor numi strain.

6ce1af9cbbdf134193a6971011757094

 

Alep: dinspre cenusa, spre viata

Alep, o mandrie in istoria siriana.

13325469_1060760730684948_6453571657884566411_nCa sa-ntelegem tragicele destinele ale oamenilor din Alep, este necesar sa privim mai intai prin ochii istoricilor pozitia acestui oras atat de important pe harta siriana. Razboiul civil din ultimii ani a adus pagube irecuperabile, sociale si emotionale in inimile locuitorilor asezarii stiute in Antichitate drept  Khalpe sau Khalibon, numita de catre greci si romani Beroea. Situat la doar 48 de kilometri de Turcia, oras fruntas ca marime inainte de razboi, astazi Alep ramane cel de-al doilea oras important al Siriei dupa capitala Damasc. Aflat la intersectia unor importante rute comerciale, istoria Alepului a cunoscut nenumarate cuceriri. De la cele persane, la cele grecesti, romane, si in sfarsit, sub stapanirea araba, cand revine la numele sau original, Halab, (anul 637 d. Hr.) La nivel national, Alep este considerat un centru industrial si cultural care tine piept rivalitatii cu capitala Damasc.

Mai este viata dupa razboi?

Speriati si cu amintiri care-i vor zgudui intreaga viata, totusi si-n Siria oamenii inca mai viseaza la noi inceputuri. Iar Alepul nu este o exceptie. Oamenii celui mai afectat oras din tara, spera sa-si reconstruiasca locuintele, fabricile aflate-n ruina de pe urma razboiului. Ultimii ani au lasat doar pietre, fum, cenusa si miros de groaza in destinatia care nu demult strangea turisti si admiratii din lumea-ntreaga pentru arhitectura sa desavarsita. Pozele sunt graitoare in intreaga mass medie. Copii care nu stiu ce e acela zambet, jucarii inghitite de peisajele mortii, batrani istoviti de putere care-si privesc casele facute pulbere, tineri care-si jelesc familiile pierdute. Acestia sunt oamenii Alepului. Dar tot ei vor sa mearga inainte. Astazi nu vorbim despre ruine, articolul acesta este despre speranta.

Alep, orasul sperantei. 

Vanzatorii, mai timizi, mai optimisti, incep sa-si reaseze tarabele printre ruine, asteptandu-si clientii sa cumpere cele trebuincioase hranirii gurilor de acasa. In poza alaturata putem observa cum comerciantii si-au asezat legumele in fata moscheei Sheikh Omar Al-Halabi, intr-o zi de Vineri, asteptand ca dupa rugaciune, 40398022_1921831571244522_2061602203503689728_nclientii sa-si faca timp sa le cumpere marfa. In partea vestica a orasului semnele razboiului sunt mai putin vizibile, comparativ cu partea estica. Localnicii sustin ca semnele unei vieti normale incep sa se simta, ca orasul este ca un ranit, dar ca un ranit care incearca sa se vindece, si pentru care sunt multe lucruri de facut. Sirienii sunt oameni muncitori, iar principala lor preocupare este sa repuna orasul pe picioare in sectoarele care conteaza si care le permit sa faca asta cat mai repede cu putinta.  Exista chiar si o femeie taximetrist in oras, Im el-Nour in varsta de 51 de ani, potrivit surselor media, care le face servicii femeilor conservatoare din partea estica ce nu doresc sa urce in masini conduse de barbati. Tot ea canta si la nunti sau petreceri destinate doar femeilor. Ea in acest fel castiga in jur de o suta de dolari, un venit care o ajuta sa se intretina pe ea, ca femeie singura, dupa ce fiul ei a murit in razboi. Sute de mii de locanici inca nu s-au intors, dar usor, usor, Siria isi va reprimi fii acasa. PA102486Prin zonele centrale si mai putin afectate de luptele interne, se aude muzica traditionala, cantata de tineret. Se cumpara popcorn si inghetata, arome dulci se simt in jur. Arome de speranta. Cei mici privesc curiosi la zarva din oras, de mana cu parintii lor, captivati de atmosfera din jur. Unii sunt prea mici sa isi aminteasca mirosul mortii de acum nu mult timp in urma. Pentru ei e scris sa priveasca lumina sperantei. Alep, orasul care din cenusa va renaste si va oferi viata noilor generatii. Insha’Allah.

Alep, destine si orizonturi

 

 

 

 

 

 

 

Vizitand „Mica Sirie” din Cairo

MAIN_LittleDamascusNu e deloc exagerat sa spui ca astazi Cairo gazduieste o mica Sirie, in urma realitatii politice a refugiatilor, acestia aflandu-se concentrati in zona 6 Octombrie, acolo unde si-au deschis cafenele, shawermerii, si unde-si au casele. E vorba de mii de suflete care au scapat din ghearele mortii si si-au gasit, cu greu, rostul peste granite. Cum este o vizita in „Mica Sirie” din Cairo? Parfum si savori de Damasc la mii de kilometri departare, sentimente de dor, regrete, si speranta in mai bine. Insha’Allah! (Cu voia lui Dumnezeu). Fiind numerosi, acestia si-au format si o strada unde stau alineate micile lor afaceri la care nu duc, din fericire, lipsa de clienti, deoarece sirienii sunt harnici si sunt cunoscuti pentru serviciile calitative pe care le ofera.”Strada siriana” este in fata Moscheei Al-Hosary, si nu ca o coincidenta, intrucat moscheea si asociatia ei de caritate, au ajutat sirienii din Egipt de ani buni, inca de la inceputurile stabilirii lor aici. Strada incepe din fata cladirii „Al-Amerikya”, „Americana”, si desi este o strada renumita pentru abundenta magazinelor siriene, in zona 6 Octombrie aceasta nu este singurul „mic Damasc” al ariei. Locuitorii din 6 Octombrie spun ca foarte multe dintre actualele magazine detinute de sirieni au apartinut refugiatilor irakieni care au venit aici dupa invazia americana, intorcandu-se mai apoi acasa. Aici poti gasi shawermerii, cafenele, produse de patiserie si lactate specifice Siriei, mirodenii, exista inclusiv magazin cu accesorii de telefonie mobila detinut tot de sirieni. Tot pe aceasta strada sunt insa si cateva cafenele deschise de egipteni, iar lucrurile in zona merg armonios pentru toata lumea. Kunafa si inghetata siriana sunt la mare pret si cautate de catre cei tineri si nu numai. Daca stai de vorba cu ei, cu refugiatii, ai sa vezi ca multi sunt tineri, si isi spun povestea natural, fara lacrimi, deoarece mainile nu le stau o clipa. Mai au ceva de pregatit, fie sa verifice daca sosul de usturoi e pe placul clientului, fie daca shawerma e gata. Nu e timp pentru dramatisme, e pentru munca. Spun, continuandu-si lucrul, cum si-au lasat rude in Siria, care probabil sunt detinute sau chiar si-au pierdut viata. Cei 27192004573_8b8d0c8a88_z-700xvarstnici spun cum fiii lor au mers in Germania pentru un destin mai bun, in vreme ce o categorie nu vor sa plece din Egipt, fiind de parere ca aici oamenii sunt buni si s-au obisnuit cu stilul de viata, aratandu-se neincrezatori la bunele intentii europene. Fast food-urile siriene, cum sunt printre cele mai preferate-n Egipt, creste si sansa bucatarilor barbati sirieni, cu experienta, de a gasi mai usor de munca. Tot timpul sunt cerinte. Iar pentru cine isi doreste sa guste kunafa levantina, renumita kunafa de Nablus, aici este zona potrivita de incercat: ceri Nabulsia konafa, si vei fi servit regeste! Unii duc dorul Siriei, altii s-au instrainat si nu se mai gandesc ca se vor intoarce acasa, cert este ca sirienii sunt cea mai numeroasa comunitate de refugiati din Egipt, si au adus cu ei, desi in imprejurari triste, savori levantine si aromele Damascului, un lucru imbucurator totusi pentru cei care-si doresc sa cunoasca oameni noi, bucatarii si culturi.

                                                                   Traiul sirian peste hotare

Nabulsia konafa sau Konafa de Nablus                                                                                             

hqdefault

 

 

 

 

 

 

Lacrimi si tabbouleh: refugiatele care gatesc pentru a trai!

Schimbarile politice le-au mutat pe aceste femei, din calmul domestic, intr-o lume a 25659366_1615556768538672_7535500590584736236_nspaimei si nesigurantei. O lume unde copiii le sunt amenintati de un viitor sumbru, unde pierderile de vieti au devenit doar un numar pentru cei din exterior, care nu-nteleg totusi, pana nu simt pe propria piele, ce-nseamna viata de refugiat sirian. Oameni care raman fara tara, fara case, fara persoane dragi, doar cu amintiri si lacrimi. Citeam de curand cartea „Am vazut Ramallah” a lui Mourid Barghouti, un novelist palestinian de succes, si acolo am inteles, din descrierea autorului, ca o data ce pleci de pe pamantul natal, fortat de imprejurari, nu-ti mai gasesti linistea niciodata, si dorul de pamantul de bastina se stinge doar cand moartea vine. O lectura cutremuratoare, profunda, din care insa, curios, lipseste victimizarea, si mai degraba se pune accent pe faptul ca refugiatul este un calator permanent, un om a carui viata inseamna noi plecari si sosiri. Si atunci mi-am dat seama ( de parca nu as fi stiut deja), cat de greu trebuie sa le fie acestor femei din Siria ori Palestina, mutate in vecinatatea libaneza, sa se desparta de tot ceea ce o data insemna „acasa” si „cei dragi”.

„Mai plang, dar nu chiar asa mult!”

Femeile aceastea au gasit puterea, printre lacrimi, sa faca, in simplitatea si curajul lor, ceea ce stiu mai bine, din generatie in generatie: sa-i hraneasca pe cei din jur: ca mame, surori, sotii, fiice. Sunt femeile societatii arabe, mereu cu grija pentru familie, de aceasta data iesind in fata, printre straini, pentru a fi ele cele care intretin gurile de acasa. Gatind! Gatind tabbouleh, kofteh, hoummus si t26001043_1615556865205329_4028841730445886277_not ce o data aducea aminte de delicioasa bucatariei a patriei lor. Rasha Mhemid (foto), o bucatareasa siriana, spune: „Mai plang, dar nu chiar asa mult!”. Probabil viata din Beirut, in goana de supravietuire i-a uscat lacrimile, pentru ca grijile sunt multe. Acest lucru se-ntampla si cu palestinienele refugiate in Liban. Gatesc pentru a supravietui. Mai e timp de dor, de vaiete? Viata ne izbeste din plin, uneori. Si trebuie sa mergem inainte. Unii nici macar nu-si permit luxul de a plange si a trai din amintiri. Maruntesc patrunjel, fierb orez, si din cand in cand, isi sterg, in treacat, ochii umezi.

Arome levantine si dor de casa