Cei care aprind focul dansului: Qawleeya!

Astazi vorb17425903_1339471386147213_7308684579991309442_nim despre Qawleeya, sau tiganii din Irak. Prin Qawleeya (Qawliya) intelegem o comunitate care traieste-n Irakul de azi si numara peste 60.000 de suflete. Ei isi trag originile din India, de unde au migrat acum aproximativ o mie de ani, dar desi originar, ei nu sunt de-ai locului, cei mai multi vorbesc astazi limba araba. Vechile generatii sunt amintite ca vorbind un mix intre persana, araba, turca si kurda, astazi tinerii schimband realitatea, deoarec17309697_1339471252813893_4297051812897823152_ne foarte rar se mai aude acest dialect, noile generatii optand pentru araba regionala. Cele mai mari triburi de tigani irakieni sunt Bu-Baroud, Bu-Swailem, Bu-Helio, Bu-Dakhil, Bu-Akkar, Bu-Murad, Bu-Thanio, Bu-Shati, Al-Farahedah, Al-Mtairat, Bu-Khuzam, Bu-Abd, Bu-Nasif, Bu-Delli si Al-Nawar. Ocupatia acestor oameni pentru hranirea familiilor e divertismentul, dansul, stilul abordat purtant acelasi nume: Qawleeya. O alta indeletnicire de baza a acestei minoritati o constituie si comertul.

Ritmul, ca o traditie

Despre Masgouf si-o prietenie care avea sa-nceapa, dar n-a mai fost vreme…

Masgouf este o dsamadiraqi122611_innerbigelicatesa irakiana, un tip de peste, multi il considera chiar felul de mancare national al acestei tari arabe. Eu nu stiam de el pana n-am intrat in restaurantul a carei poveste o sa v-o spun in postarea de fata. Era iarna. Nimeni, in micutul restaurant pe care o familie straina, care, plecata de pe meleaguri neprietenoase, indraznise s-o ia de la zero in Egipt si sa-l deschida. Erau foarte politicosi, asta am sesizat din prima clipa. Munceau cu totii, iar fetita familiei, o micuta de vreo trei anisori, isi petrecea clipele dulci ale copilariei, printre pestii curatati de solzi cu prietenul ei, un caine latos, alb, care o iubea pe micuta ca pe o tovarasa adevarata. Ne-am asezat la masa. „Sunt irakieni”, imi sopteste sotul, caruia, vorbitor nativ de araba, nu i-a fost greu sa le simta accentul de peste granita. Ne-au zambit cu speranta ca viata li se va aseza, li se va linisti, si nu vor mai simti teroarea de acasa, ca vor dormi linisti noaptea, si nimeni nu le va mai tulbura traiul simplu. Cel care a venit sa ne serveasca Masgouf-ul, un peste mare, taiat pe mijloc, fript pe jaratec si asezonat cu legume special alese pentru a impresiona clientii, era chiar patronul. Vorbea o engleza curata, se vedea ca era educat, si ca doar nevoia l-a impins peste granita. Noi comandasem doar pestele traditional, nicidecum nu ne asteptam la ospatul pe care irakienii aveau sa ni-l pregateasca. Hummus, paine irakiana, muraturi, si, cireasa de pe tort, un ceai la jaratec, aromatizat cu cardamom, de tot sa stai la povesti, ca odinioara, in grandiosul Bagdad. Am promis ca mai revenim. Fetita cu ochi albastri, alaturi de tanara si frumoasa ei mama, ne privea oachesa, dar cu ceva retineri, dupa obiceiul arabesc de a nu intra in vorba din prima,  prezentarile partii feminine aveau sa fie lasate pe data viitoare. Dupa o indelunga conversatie, vreme in care ospitalitatea tarii lor natale ne imbia la tot pasul, ne-am hotarat sa iesim in iarna ploioasa, specifica desertului. Cu promisiunea ca vom reveni. Eram de-ai casei, de acum. Trecura cateva saptamani. Ne era dor de atmosfera de acolo si de mirosul de cardamom. Voiam sa stim daca irakienii se acomodasera-n Egipt. Dar surpriza! In locul abia deschisului restaurant, ne asteptau pereti goi, cu meniuri seci, cu promisiuni de peste care nu avea sa ni se mai serveasca. Irakienii plecasera. „Prea scumpa chiria, dom’le”, ne-a explicat farmacistul din fata restaurantului inchis. Ei, naivii, pesemne ca-n bucuria lor, isi terminasera proviziile prea repede, sau poate…poate au riscat. Ce mai conta inca un risc, la cate traisera in tara natala? Sper sa le fie bine. Si sper ca ceaiul cu cardamom, oriunde ar fi, sa il bea in liniste. Iar Irak, da, Irak sa renasca si sa-i cheme acasa.

Prieteni din vechea Mesopotamie

Bagdadul la ora lecturii: strada Al Mutanabbi!

Strada Al 17021683_1322038331223852_8375945890340497972_nMutanabbi este una dintre cele mai vechi si mai faimoase din capitala irakiana Bagdad, vazuta ca un centru cultural al acestei tari, de secole. Istoria strazii incepe in vremea Abbasiz-ilor cand era primul loc in care vanzatorii de carti isi expuneau marfa in orasul metropola al Bagdadului. Cu nesecate resurse de lectura, strada Al Mutanabbi a fost martora multor schimbari cultu16999068_1322038354557183_348233324088750776_nrale si politice care au avut loc in patria care demult era cunoscuta drept Mesopotamia. Astazi, desi peste Irak inca nu s-a asternut linistea, Al Mutanabbi primeste, bogata-n carti, cu o atmosfera care nu si-a pierdut din autenticitate, patura culturala a Irakului, scriitori, intelectuali si cititori inraiti. La un ceai sau poate o cafea, melancolicii vremii, se pierd printre pagini, mai schimband un gand, o opinie, in universul literelor, gazduit de fascinantul Bagdad.

Cultura si ceai Istikan

Arabii din mlastini si Venetia uitata a Irakului

14141505_1131276383633382_8329182989885952706_nIn Sudul Irakului traieste o comunitate veche de cand lumea, o comunitate ce-si revendica originile arabe asemeni beduinilor din desert, dar avand cutume diferite. Ei traiesc intr-un mediu neobisnuit, intr-un climat greu de suportat omului de rand, mai ales celui neadaptat temperaturilor ridicate si umezelii, iar viata si-o duc in satele „lacustre” de  printre mlastinile Tigrului si Eufratului.

Arabii mlastinilor n-ar fi arabi…

Cand se aude de „marsh arabs”, sau madanii, multor cunoscatori de cultura orientala le vin in minte asezarile lor stranii, sub formamarshes de cabane din stuf, intr-un mediu acvatic si situate pe insulite. Ele au fost reprezentate inca de acum 5000 de ani pe basoreliefurile sumeriene descoperite in vatra orasului Ur. Populatia madana aflata in desisurile de stuf si mlastini de pe teritoriul irakian, varia sezonier intre 50.000 si 80.000 de locuitori, insa ea a scazut simtitor in urma politicii de desecare a mlastinilor pe care Irakul a dus-o in anul 1991, in vederea descoperirii insurgentilor. Este interesant de stiut ca desi „marsh arabii” sunt cunoscuti drept arabii din locurile mlastinoase, istoria contrazice ca ei ar fi arabi, si asta pentru tablitele antice indica prezenta lor in zona inca de acum 5000 de ani, pe langa ipoteza ca acestia ar fi ultima ramura a triburilor sumeriene care populau mediul acvatic al Irakului de astazi, arabizate mai tarziu. Madanii era si sunt distribuiti in asezari tribale, fie permanente fie sezoniere, in functie de clima si nivelul apei. Un exemplu de triburi „marsh” nomade sunt Faraijat si Suadiyin, care ierneaza in18808151 mediul mlastinos, iar o daca cu venirea primaverii isi iau bivolii spre nord, de-a lungul malurilor Tigrului. Tribul Suaid petrece sezonul rece in nordul ariei mlastinoase centrale, si vara, atunci cand nivelul apelor scade, se indreapta spre interior, in cautarea de noi lacuri. Lemnul si metalul nu par a fi valorificate de aceasta minoritate, ei depinzand se pare, de meseriasii sectei religioase Subha (mandeeni), ultimii mostenitori ai cultului preislamic, in opinia unora. Cu traditii proprii, aceasta secta precrestina isi are centrul religios in satul Qalat Saleh, undeva pe Valea Tigrului. Fara aceasta grupare se crede ca madanilor le-ar fi fost greu sa-si duca traiul de zi cu zi, intrucat navele si barcile de pescuit, precum si ustensilele metalice, sunt prelucrate de secta sus amintita. Oamenii Subha vorbesc un dialect aramaic, apropiat de limba iudeo-babiloniana, insa atunci cand interactioneaza cu alte secte sau rase, se folosesc de araba. Din motive religioase, adeptii comunitatii poarta barbi stufoase si capul il acopera cu valuri incarouate rosu cu alb.

Traiul pe pamanturi mlastinoase

Sa fii „marsh arab” nu e pentru oricine. Desi iernile sunt zgarcite-n grade, vara te topesti la temperaturi ce ating 50 de grade Celsius, in vreme ce umiditatea atinge valoarea de 100. Locuintele marsh arabilor inca isi pastreaza aspectul din Antichitate, fiind facute din stuf si rasfirate pe intinsul mlastinilor. Centrele considerate administrative pot arata „luxul” constructiilor din caramizi, precum ar fi Shubaish, un fel de capitala a mlasinilor din zona marsh-arab-modif1centrala, localitate ce gazduieste vreo 6.000 de suflete. In casele de stuf, oamenii isi duc traiul pe cativa metri patrati, iar adapostul se demonteaza atunci cand sezonul de pasunat se sfarseste, acest lucru mutandu-i spre periferia mlastinilor. Exista in incinta minoritatii si „casa comuna” sau „mudhif” (foto), o casa in care se primesc oamenii, ceva mai spatioasa si deosebita prin infatisare fata de cele obisnuite, in trecut ea fiind destinata seicilor, liderilor locali, cu lungimi de pana la 30 m, inaltime de 6 si latime de 7. Mudhif-urile au forma de arc, acoperisuri impletite cu stuf si sunt orientate spre Mecca. In interior nu exista mobila, ceaiul se serveste traditional, pe covor, iar locul poate fi considerat drept un centru social satesc si religios, intrucat in tinuturile acestor oameni nu exista moschei.

 Zestrea arabilor din mlastini si bogatiile mesopotamiene

Economia locala se axeaza, asa cum probabil era de asteptat, pe stuf, care poate atinge inaltimi pana la 5-6 m, se recolteaza anual si e valorificat atat zonal, cat si-n afara regiunii. Pescuitul este iarasi o activitate obisnuita, toti membrii comunitatii fiind pescari. Pentru evitarea pagubelor din agricultura, este vanat mistretul, a carui carne nu se consuma, fiind considerata „haram” in religia islamica. Bivolii sunt principala bogatie a acestei comunitati arabe, ei reprezentand si zestrea data fet14192640_1131278636966490_1070064417252697281_nelor de maritis, cea medie fiind formata din 1-2 bivoli, insa numarul lor poate creste in functie de frumusetea ei si rangul familiei din care provine. Animalele sunt adapostite in locuinte de stuf si crescute pentru productia de lapte si derivatele sale. Arabii mlastinilor sunt interesati de produse precum cafea, tigari, zahar, ceai, orez si ustensile de menaj din fier batut. Nu exista mijloace de transport in zona, barcile de pescuit si ambarcatiunile de calatori fiind singurele modalitati de deplasare.

Oamenii raurilor din Antichitate

Ceaiul Istikan, aroma Orientului prin ochi irakieni

 

14947660_1196077657153254_7637105426754587599_nIn Irak ceaiul este cunoscut sub termenul de „chai”. El este consumat adesea pe perioada zilei, dimineata, dupa pranz si reuniuni sociale. In perioada cand Irakul a fost ocupat de britanici, inaintea primului razboi mondial (1914-1918), indienii au intrat si ei pe aceste teritorii aducand obiceiul ceaiului aici. Din acel timp pana astazi, ceaiul nu este doar o bautura ci reprezinta un mijloc de a arata respectul si a socializa in societatea irakiana. Recipientul pe care-l folosesc pentru bautul ceaiului irakienii il numesc „Istikan”sau „Biyalah”. Ultimul termen isi are originile din aria indo-ariana si inseamna cana sau ceasca. Ariile nordice ale Irakului inca folosesc termenul de „Biyalah”. Despre cuvantul „Istikan” trebuie stiut ca nu are nicidecum origini orientale ci este chiar englez. Vine de la cum soldatii britanici cand se intorceau acasa numeau ceasca in care beau „East-Tea-Can” si asa i-a ramas numele: Istikan. Cea mai buna metoda de a prepara ceaiul irakian este pe 14991901_1196077857153234_7960250503799452666_ncarbuni incinsi. Procesul ar fi descris in limba engleza “anesthesia tea”, facand referire la fierberea si fermentarea sa pana aduce aroma. I se adauga si alte condimente, printre care cardamom, de cele mai multe ori. Sunt doua metode de a bea ceai in stil irakian: “Aldshlma” sau “Alchukrlma”. Stilul “Aldshlma” inseamna sa servesti ceai fara zahar intr-un Istikan, pe o farfurioara fara lingurita, alaturi de un recipient in care exista cuburi de zahar. In acest fel poti bea ceai punand un cub de zahar sub limba si sorbind usor, in timp ce ceaiul face ca zaharul sa se topeasca. Interesant, nu? Cea de-a doua metoda, “Alchukrlma”, este sa servesti ceaiul cu zahar si e cea mai familiara modalitate intalnita in cafenele sau casele irakiene. In cel de-al doilea razboi mondial (1939-19450) a existat o lipsa a ceaiului de pe piata deoarece importul sau a scazut din cauza razboiului, insa populatiei i-a fost distribuita pe cardul de ajutoare alimentare si ratia de ceai.

Ceaiul, un adaos dulce al vietii de zi cu zi

 

 

Cand Sheherezada plange, Irakul se framanta

9b857349b4644ede92c2bdf50aae4539Ani multi au mai trecut de cand cartea noptilor arabe a fost inchisa. Pe ea s-a asternut praful, copertile de-un albastru somnoros au pierdut ceva din stralucirea erei sahilor, iar Persia, azi isi mangaie cupolele turcoaze ingandurata, visand la maretia-i rapita de clepsidra timpului. Regele Shahryar priveste pierdut in zare, o cauta tot pe ea, iar pe ea, ca-n fiecare noapte, sa-i mai auda inca o data glasul, inca o poveste din colturi de patrie araba… din Orientul nisipurilor albe…Ascultatoare, ea apare sa-i depene istorii regelui ei trist. Apare cu silueta-ncremenita intre palmierii irakieni care si-au pecetluit nemurirea, care au vazut multe, care au trait lacrimi, drame, renasteri si dezamagiri alaturi de oamenii locului. Dar azi e ceva schimbat la frumoasa domnita persana. Azi nu mai rade zglobiu prin palate. „Sezi langa mine, mai spune-mi inca o poveste…ultima”, sopteste sahul. Tanara-i zambeste trist. „Povesti sunt multe, stapane, am mii de nopti arabe in tolba mea de cuvinte”. Dar Irakul plange. Si asa plang si eu”. Shahryar ofteaza. Isi muta privirea si incremeneste asa sub mana talentatului sculptor Mohammed Ghani Hikmat. Vantul nici el nu indrazneste sa modifice decorul. In timp, in urma unor atacuri, statuia regelui Sharyar si-a pierdut mana stanga, dar cea a printesei naratoare a supravietuit, puternica. Cand sunt deznadajduiti irakienii merg in parcul de pe strada Abu Nuwas din Bagdad, sa ia aminte la personajele vremurilor de glorie. Rabdatoare, Sheherezada asculta ofurile fiecaruia, cu un suras pecetluit pe chipul de piatra. Pare ca schimba ganduri. Pare ca daruieste optimism. Si asa Irakul merge si el mai departe…

Melancolia noptilor arabe

 

Irak, generatii de ieri

Ne-ntoarceirakliyasliadamIraqi man, Qaraqoshm catre cultura irakiana sa-i admiram pe cei care astazi, cu intelepciunea lor, specifica batranilor oricarei natii, imbraca demni portul traditional al unei tari care pe hartile invechite ale istoriei orientale isi capatase odinioara numele de Mesopotamia. O mare civilizatie, la fel de stralucitoare precum cea faraonica. Poate astazi pamantul Irakului e strabatut de griji si suferinte, insa in ochii batranilor care au vazut multe pe pamantul natal, pe langa tristete se poate citi si increderea in Dumnezeu ca maine va fi mai bine. „Nu s-au nascut tocmai ieri” ar raspunde ei, fireste. „Are, El, Allah, grija de noi toti”.

Priviri blajine, pagini de cultura