Alep, ultima toamna

p1001908373-3De undeva de pe colinele durerii, toamna isi striga furia si, neputincioasa isi aduna una cate una, frunzele lipite de trupuri tinere, de trupuri azvarlite din cetatui fantoma, candva marete si admirate, cetatui captive in maini dirijate de forte nemaintalnite de nimeni pana atunci. Cu puteri neanuntate, diabolice. Un actor al dramei siriene, frumos la chip, cu o viata intreaga de trait inainte, necunoscut inca de nimeni, muribund pe scena vietii, se tara cu disperare spre scarile de piatra, in speranta ca se va salva. Era poate mort demult si totul se petrecea intr-o absurda poveste, dantelata cu dorinta ca viata sa triumfe. Mortul isi cerea viata si mireasa din Damasc. Damascul era departe de iadul Alepului, iar ea probabil, era in odaile tristetii si, cu lacrimi in ochi, il asteapta la ferestre. „Ne vom casatori in fata lui Dumnezeu,  ne vom intalni dincolo, habibty”. Scarile de piatra se transformau in ace de gheata, ace groase cu varf ascutit, sa ajunga in inima actorului. Un oftat, o lacrima pe obraz tanar si un ultim decor vazut prin ochi de barbat indragostit si ucis in floarea varstei. Alep cu fantomele sale. Orasul gri se ineca in ceata. Ceata nefiintei.

 

Reclame

Rain in Beirut

 „And this is how I forgot to love you. I was watching you one morning and I suddenly knew, clearly, with no doubt, that I no longer love you. You will complain that I am bad, that I am selfish and that mistakes have always come from my side, because you, as a man, always have excuses, motives, circumstances explaining” THAT” behavior. The woman is hysterical. The woman is in that period of the month. The woman’s got „movies in her head”. The woman is thus guilty for being as she is, you do not bother, of course, to wonder how she ends up like it. Suddenly, the woman who did not sleep at night until she knew you arrived safe in a certain place, who did not sleep until she got a message from you, the woman who forgot to mix the sugar in her coffee when she saw you sleepy, entering the kitchen for the steamy coffee, wincing just to satisfy you, that woman is forgotten somewhere in a corner, insignificant, unimportant, with no chances to survive, and clearly too weak to be able to protect herself against the new ME. The hysterical, the selfish and who does not love you anymore. Today I am drinking my coffee just the way I like. With two teaspoons of sugar, slowly boiled, relaxed, and I am watching the rainy streets of Beirut, listening to one of Elissa’s songs. I no longer find magic in the artist’s lines, I find them senseless, written for dreamers. Your cup is a little further on the table. You are still sleeping and probably in a quarter of hour you will be looking for me to make a coffee for you also. The sugar is almost over and more than ever, I do not feel like going down to the supermarket. I am good the way I am, on this rainy weather, which „matches” my soul. All idle talks, that I am no good, that you cannot imagine how I could manage without you, all your nights out when it was „men’s time”, all those psychical intimidations making me guilty for any look I attracted in public, the hysterical, ungrounded scenes, all of which have become a millstone, and then your victimization, forgetting about her, the weak, crying woman after the „manliness” excesses. The hangman needed the victim’s protection. I am coming to you in the bedroom. I do not like you anymore. It is not because you are ugly, you have always been handsome, and there are enough jays who want you near them at a glance (I was one of them, when it smelled like Lebanese spring flowers). Our apartment is a simple, cozy one. White, cheerful, nothing Oriental in it, we are a young couple after all, influenced by our trips around Europe. But today, in the scenery of this rainy Beirut, our house seems to me more like a hospital. The patient is you, of course. It is normal like that; given that you are an innocent man. But, curiously, a powerful patient, with no wounds, if you read my minds. I am the exhausted doctor. But I will not give you any more pain killers. As from today, I will take care of myself only. And this is how I forgot to love you. You are fussing me. And I will free myself from you. I will flow as the river, on the moving staircases of the building, and I will hear your reproaches that I am selfish and hysterical fainter and fainter. You are so small in my eyes… You will probably let your family know that I left you. Yes, the guilty left the virtuous.”

Great fuss in Baghdad…

There was a lot of rumble all over the „medina”. In that happy atmosphere, tambourines and serbetes were seen, while many people were telling them,”Mabrouk”, congratulating the groom and his bride, honestly, straight from their hearts, even if some others were faking with evil smiles, pleasing „Shaytan” with their hidden jealousy. And then, the lovers start dancing for the sake of their parents: „for Ummi and Abouya!” The dancers shook their bracelets, an old musician was playing Oudh, tempting the youth to enjoy the Oriental rhythm, and finally, Baghdad’s domes welcomed „Farah”. It was, indeed, a great fuss in Baghdad this time… The princess of a prestigious nation, hidden for a long time behind the thick, beautiful curtains, decorated with protective talismans and symbols of honored Fatimah, (against the evil eye), became a wife today! And he, with amber shade colored eyes and untold thoughts, was waiting to take her to his own palace, a „Sarai”. Baghdad was celebrating. The women smiled, clapping, dancing and caring inside the snake of jealousy.

 

 

Turkmen rugs, a proof of pure, unchanged tradition inside Central Asia

The oriental carpet lovers see Turkmenistan as the first country inside Central Asian world where the tradition of carpet- weaving has remained unchanged. A typical turkmen rug is famous for its beauty, vibrant colours and outstanding quality. What makes these carpets special are the natural dyes, their distinct patterns, easy recognizable by the experts. The local weavers with their strong desire to keep the national carpets as a part of their cultural identity play a crucial role in the industry.

The Beauty of Persian World

Mabrouk!

In tarile dintre deserturi nunta nu-i nicidecum mai putin vibranta. E ziua-n care, cu mic cu mare, toti se pregatesc de dans, afisand o statura eleganta. Asa era si-n acea zi in care 852fca98b6a67e12170e049e2c2881eaea plangea neinteles in naframa trandafirie, de la maica ei, cea plecata intr-o lume cu alt sens, pe care cu siguranta, o vom intelege noi, unul cate unul, cand batranetea ne va pune capat firelor din urzeala vietii. Dar despre moarte sa fie vorba intr-o zi in care se aude prin unghere de casa, prin odai si uliti, arabescul cuvant „Mabrouk„? Nu, e o zi a veseliei, o zi de dans si cant fecioresc, o zi cand dintre fetele Bagdadului rasare ca un crin pur, Zeinab, aleasa, cea care da oglinzilor o stralucire aparte, atunci cand zambeste. „Mabrouk ya Zeinab, norocoaso! Mash’Allah, sclipeste fericirea-n tine, fata cu par de arama!”, ii striga-n obraz fetele-prietene, cele care s-au adunat s-o gateasca pentru barbatul cu care va porni spre „donya„, spre drumul vietii. Intr-un alt ungher de casa, pe o alta strada din labirinturile specifice asezamintelor islamice, precum cele ale Irakului, un fecior alaturi de fratii sai, (prieteni, sau de sange, ce-ar mai conta, cand nunta tre’ sa inceapa), strapunge cu privirea zarea colorata de-un soare fara odihna. Nu simte mari emotii, curios cum inima-i imbratisata de raceala! El stie ca-i dorit de multe, ca mai toate codanele vazute, ar sta cu el la tocmeala. „Se va-nsura cu Zeinab, deci!” sopti barfitoarea care-i era femeie-n casa, ajutandu-i maica la spalat, calcat si toate cele. „Dar… el pe fata mea o iubeste, cand noaptea luna isi aprinde stele. Doar i-am vazut chiar ieri, walla, intalnindu-se prin umbrele gradinii de jasmin, emotionati, cu ceva griji in suflet, dar cu iubire si dorinta, in fine, cum tineretea cere! S’acum Ali o ia pe Zeinab, de parca ieri cele-ntamplate sunt un scrum? Sa-i dea Allah dupa fapte, e clar ca n-are suflet bun!” Si zicand cam pentru sine aceste vorbe amarui, femeie continua sa spele podeaua casei pe care Zeinab va pasi, mireasa lui. Sa fi trecut vreun ceas, sau poate doua, ca iata chiuit si cantec venea de afara, dinspre medina, iar ea, Zeinab , zambea cu luceferi in ochi, privind spre casa unde va deveni stapana. Mirele ii saruta fruntea si-i sopteste inca o data „Mabrouk, ya amar!” Fata roseste dupa valuri si il felicita de asemenea pentru noua lor viata impreuna. Se pornira iarasi dansuri de bun venit in casa tanarului Ali, se manca magsouf– faimosul peste irakian, orez, curmale, serbeturi dintre cele mai alese, si nimeni nu mai statea sa vada cine zambeste, ori pentru care interese. Soarele intra si el in pernele celeste pentru a merge la culcare, dand Lunii credit sa iasa si sa vegheze nunta mare. Dar Luna stia secretele gradinii de jasmin. Acolo unde, cu o noapte-n urma, doi tineri se-ntalneau, impartind dragoste si chin.

Cimitirul din Herat

ea80faeea6c616e5fa099aed7fabd753„Jur pe ochii mamei mele, frumoasa si inteleapta Hajira, ca ceea ce va spun eu acuma nu e nici minciuna, nici scorneala de-a vreunui negustor de rodii de prin te miri ce colt de oras, dornic de audienta! Cu sapte primaveri in urma, cand impleteam nici mai mult nici mai putin de treizeci de ani, mi-a fost dat sa aud una dintre cele mai induiosatoare povesti de dragoste, pe care poate niciunul dintre voi n-a trait-o sau n-o poate cuprinde cu mintea, in fatalitatea ei!” Mergand sontac, sontac, asa isi incepea plimbarea pe-o ulita prafuita din Kabul, lunaticul Abdiesus, cel pe care lumea il credea nebun de cand incepuse a fugi dupa fluturi imaginari, pe care niciunul dintre vecinii sai nu-i vedeau, oricat incercasera sa-i tina hangul, in copilarie. Obosind de la mersu-i greoi, barbatul se opri in fata unui cuptor cu paini calde, aurii, si zambi cu ochi umezi. Un baietandru cu frica de Allah se grabi sa-i intinda o bucata de paine si-atunci povestitorul cu mana tremuranda il batu pe umar, a multumire. „Cel de Sus sa te rasplateasca, frate drag. Ma uit la ochii tai tineri, desi Allah stie ca nici eu n-am imbatranit inca, si-mi amintesc ce i s-a-ntamplat viteazului Aazar din Herat. Copilandrul se uita banuitor in stanga dreapta, si cand vazu ca nimeni nu-i priveste, se aseza langa omul cu tolba de povesti. „Spune, Abdiesus, vreau sa stiu mai multe despre Herat si oamenii sai”. Atunci barbatul, muscand din painea calda, isi trase genunchii pe covorasul de langa cuptor, si incepu cu insufletire a depana ce-si amintea el din calatoriile sale de prin apus. „Aazar si Hooriyah se iubeau de mici copii. Fireste ca atunci cand fata prinse a avea forme feminine, isi puse valul ascultatoare, insa inima ei zburda ca o gazela la gandul ca-ntr-o buna zi va ajunge sotie in casa dragului ei Aazar. Nu era eleva mai silitoare la madrasa de fete ca Hooriyah. Vorbea Persana, Araba si Pashto cu iscusinta. Coranul (Masha’Allah!) il stia pe dinafara si desi nu cauta sa isi tinteasca priviri asupra-i, destinul ei fu acela de a fi stiuta drept frumoasa. Cand mai multi juni incepusera a pune ochii pe ea, dupa orele de studiu, fratii mai mari au decis s-o retraga inclusiv de la orele de religie, de teama ca vreo nenorocire s-ar abate asupra neamului lor. Toata lumea stia ca fratii, trei la numar cu Hooriyah, nu aveau parinti, si atunci ei au fost cei care tot timpul s-au ingrijit de capataiul fetei. Vremuri grele se abateau asupra Heratului, tot mai multa lume treceau meleagurile Asiei spre un trai mai bun, iar in casa fetei aparu curand napasta. Vecinii vorbeau ca pe la ferestrele unde se afla Hooriyah, barbati multi se perindau noaptea, sub clar de luna, aducand o proasta reputatie celei care nu demult fusese admirata pentru calitatile sale. Aazar si el auzise ce vorbea lumea, asa ca se hotarase sa vada cu ochii lui daca-ntradevar frumoasa dupa care tanjea era doar un vis amar, tarat in mocirla rusinii. Vreo doua saptamani se scursera fara ca tanarul sa observe nimic din ce-ar putea da vreun sens vorbelor rautacioase de prin vecinatate. Si poate ca intr-una din seri ar fi plecat cu inima usurata,  desi plina de dor dupa ochii incantatoarei Hooriyah, daca nechezatul cailor ce mai sa sparga intrarea casei, nu l-ar fi tintuit in loc, pe data. Un strain, cu chipul acoperit de un greoi sal de Casmir batu in poarta inalta, ca si cum ar fi locuit dintotdeauna pe acea proprietate. Intr-o clipita, un tanar subtirel aparu sovaitor, cu capul plecat, a respect, sa-i deschida oaspetelui. Ceata noptii ii invalui pe amandoi si le inghiti siluetele pe data. La un ceas distanta, frumoasa Hooriyah, insotita de barbatii de mai devreme, cu chipul trist, acoperit de-un val de culoarea murelor coapte, urca pe calul care astepta cuminte langa cel al oaspetelui de mai devreme. „Pe Allah, e vorba de o rapire sau de-o casatorie cu forta!” isi zise Aazar. Si nu mai statu mult pe ganduri, ca viteazul tanar le si lua urma celor trei. Crestele sure ale muntilor se conturau din ce in ce mai puternic, o data ce zorile prinse a colora cerurile inalte, de la albastru la purpuriu. Cei trei se indreptau spre desertul fara viata, unde doar giganti de piatra dadeau forme stancilor triste si lipsite de glas. Voinicul nu-i lasa din urma nicio clipa, doar incepu sa arate precautie atunci cand unul dintre barbati cuvanta. „Am ajuns, Alhamdullilah!” grai batranul mire al fecioarei vandute de frate, spre casatorie. Hooriyah suspina, cu jale-n suflet, sub valurile care-i acopereau chipul, lasand doar doi ochi frumosi spre a fi cititi cata suferinta ascund in ei. „Abas, fratele meu, pentru numele lui Allah cel Preainalt! Nu ma da acestui strain pe care nu-l cunosc si nu-l voiesc sub niciun chip. Oare nu sunt eu Hooriyah cea blanda, care-ti facea serbeturi de caise, vara, cand Heratul era acoperit de flori, si piete cu negustori prietenosi, de unde mereu iti aduceam baklavale si cate si mai cate, din ce bazarele ofereau? Ce-am sa fac aici printre stancile sterpe, gazduitoare de capre nomade, unde serpii ma pot musca si lasa fara suflare?” Fratele cu inima de fier nici nu-ndrazni a cauta spre ochii fetei. Intelegerea fusese facuta. I-ar fi parut rau, vezi bine, dar argintii luati aveau sa-i asigure o afacere prospera si-o casnicie fructuoasa, cu fiica unui negustor turkmen, de mare vaza. Alese a-i intoarce spatele si-si mana animalul spre iesire. „Deci, bunule prieten, daca acestea au fost intelegerile, am sa ma retrag, si iti urez belsug si intelegere cu cea care mi-e sora”, spuse cu glas intunecat Abas, tradatorul. Dupa ce-si urara binete unul altuia, dupa obiceiurile locului, fratele vanzator isi croi drum pe data, spre Herat.

***

Aazar, care auzi totul, vazandu-si pe cea care-i era iubita, intr-o situatie atat de grea, mai ca isi pierdu mintile. Fara sa stea pe ganduri, isi scoase imediat din brau sabia impodobita cu argint de Bukhara, si se-ndrepta spre dezgustatorul mire ce isi inchise deja mireasa in pestera. Era batran, cu vederea slaba si nerabdator sa se bucure de frumoasa fecioara. Cand il vazu pe Aazar chipul ii deveni galben ca ceara. „Stai, pe Allah! Esti vreun hot de caravane? Iti dau tot ce am, numai nu ma rani! Ia toate carpetele de lana aduse din Turkeminstan, ia si bijuteriile din Kabul, ia tot ce vrei, numai nu-mi face rau.”  Aazar il privi cu dezgust si se repezi spre pestera, pentru a o salva pe cea draga inimii sale. Dar vai, cu serpii care par oameni, niciodata sa nu-ti lasi spatele dezgolit! Uraciosul mire il injunghie cu sete pe tanarul Aazar cand vazu bucuria fecioarei, starnita de aparitia salvatorului sau. Doar un tipat scurt, atat putu Hooriyah sa mai scoata, in tot acel teribil moment. Smintita de durere, se repezi ea insasi cu sabia lui Aazar spre batran, dar oare poate o femeie a manui un obiect de lupta, chiar si cand inamicul e de-o varsta inaintata? Nu fu cazul bravei iubite ce incerca din rasputeri sa-si salveze eroul. Disperata, cauta spre calul acestuia si-l urca pe ranit, pe coama frumosului animal, manand in graba din desert, spre Herat. Soarele batea cu asprime intinderile afghane, iar Heratul parea mai departe decat Hooriyah calculase noaptea trecuta. Dupa inca un ceas, silueta lui Abas ii aparu in cale. Abas, fratele care-o vanduse! „Oh, Abas dragule, iata ocazia ta de la Allah sa te caiesti pentru tot ce mi-ai facut! Ajuta-ne cu un strop de apa, Aazar e pe moarte!”  Abas pentru un moment paru sa nu auda. Apoi, acoperindu-si cu grija chipul, grai. „Vino, sora mea. Apa si alune uscate am pentru amandoi, caci sufletul mi-e greu pentru tradarea savarsita.” Si Hooriyah cea buna pasi spre Abas, fratele ei, pentru a lua cele oferite. Dar vai! Fara vreun pic de mila, sange din sangele ei, scoase sabia si-o injunghie pe loc, pe cea care indraznise sa-l faca de ras si sa fuga de langa mirele ei cel posac. Calul lui Aazar necheza, atunci cand criminalul de Abas lasa in urma sora insangerata, incercand sa-si apere stapanii. Trecura doua ore de agonie, in desetul afghan si tinerii iubiti, se zbateau inca intre viata si moarte”.  Cu lacrimi in ochi, lunatecul Abdiesus se opri. In jurul lui mai multi vecini ai cuptorului cu paini calde, se stransera intre timp. Abdiesus privi catre ochii tuturor. Le zambi, cerandu-le cumva sa inteleaga drama din Herat. „Erau atat de tineri, fie ca Allah sa-i rasplateasca si sa-i duca in Jannah!” Multimea asculta fara sa scoata un cuvant, cerand, silentios, continuarea. Si atunci Abdiesus se intoarse spre audienta sa, cu un deget ridicat. „Tot ceea ce eu va spun la acest moment, mi-a fost si mie spus de un negustor de carpete, care jura ca a trecut pe acolo chiar cand cei doi tineri si-au dat ultima suflare, tarandu-se unul spre celalalt, spre a-si da mainile, in trista lor calatorie spre lumea de dincolo. Suferinta le-a fost lunga si da, muribunda Hooriyah, cu lacrimi grele i-a povestit turkmenului calator, cum de au ajuns in acea situatie. Negustorul de carpete, atins de drama tinerilor, le-a promis ca-i va duce in Herat si nu-i va lasa hrana soimilor, iar ca acolo vor avea parte de-o inmormantare dupa obiceiurile locului. Pe Allah, ca nu mint. Am mers la fata locului si cei de acolo mi-au spus ca intradevar, in cimitir, Aazar si Hooriyah au fost adusi, dupa obiceiul musulman.” Vanzatorul de paine lacrima. Un vecin mai batran clatina din cap, a tristete. Ceaiurile se racira in paharele de sticla si Abdiesus socoti ca e timpul s-o ia sontac spre camara lui simpla, unde nopti insingurate aveau sa-l astepte. Si dand binete ascultatorilor, povestitorul o lua la pas blajin pe stradutele inguste din Kabul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Verile din Basra

010b1a18890a47fdf460c299beb0280aMai tacuta ca apele Golfului, mai misterioasa ca palmierii serilor de vara din Basra mea cea dulce, imi apareai in minte tu, atunci cand demonii dragostei interzise mi te tot rastalmaceau prin simtiri. Frumoasa Zeina, oare de ce a trebuit sa ma uit spre tine in Vinerea interzisa, cand si eu, ca si ceilalti marinari irakieni, ar fi trebuit sa caut spre zari de-un albastru dulce, taciturn, albastrul aducator de mantuire? Si ai trecut pe acolo, tinand valul peste chipul tau de fecioara ascunsa-n camari ferecate, pentru a ma inrobi pentru totdeauna. Ai chicotit usor cand m-ai vazut turbat de iubire, pentru ca, nu-i asa, dragostea poate fi amuzanta, cand la gleznele-ti cu bratari de aur, barbatii cad ca mustele otravite, de la rege, la servitor. Te-ai mai uitat o data, grijulie ca varstnicii sa nu-ti socoata indrazneala, s’apoi te-ai intors cu o mila tintuita-n zambete acre, sa vezi daca ma chinui in agonie, si iarasi tu, cuminte si rea, ti-ai asezat valul pe chip, ca sa te-ntorci in camarile ferecate si bine ascunse de dorintele pe care soarele puternic le scoate la iveala aici, printre noi, pescarii Basrei. Apoi, dupa ceaiul de seara, te simteam cum pandeai de dupa perdelele greoaie de casmir, stiind ca umblu pe strazile intunecate, nebun de dor, dupa cei mai frumosi ochi de culoarea cafelei yemenite. Si venit-a si ziua cand a trebuit sa platesti pentru parsivenia ta! Ah cat de bine imi aduc aminte de spaima-ti, cum imi aduc aminte de cuvintele-ti inecate pe buze, cand m-ai implorat sa-ti dau drumul incheieturii unei maini firave, ca mare blestem am sa-ti aduc in viata! Te-am mai tinut o clipa. Numai una, cat sa-ti pecetluiesc un sarut mai fierbinte ca vara mandrei noastre Basra, cat sa-ti mai smulg o data inima din piept. De frica. De dragoste? N-as crede, caci parsivenia ti-e sora, ca la mai toate fecioarele mandre care se stiu urmate orbeste de barbati. Te-am sarutat, ti-am mai sorbit o data cafeniul ochilor si-apoi te-am aruncat uitarii. Haha! N-am sa-ti uit frica, uimirea si mai apoi intristarea ca nu caut spre tine. A trecut vara, iar palmierii freamata inca povestile altor femei sirete si-a altor pescari indragostiti. Eu mi-am luat demult la revedere de la Irakul natal si-am pornit spre zarile aducatoare de liniste. Ramai cu bine, Zeina! Allah sa-l pazeasca de farmecele-ti parsive pe prostul care-ti va cadea in mreje si se va lasa inmuiat de valurile unei false credincioase.