Iubita din Bagdad

„Cum de inca n-ai ajuns la mine, voinice cu buze pline?
Ori ti-ai intrat in nemuriri s-ai uitat cum e sa traiesti iubiri?
Intarzii de peste un ceas si ceara-n lumanari n-a mai ramas,
Privesc spre Tigru si spre Eufrat, dar apa-i luciu, fara cuvantat.
Sau poate ca o zana te-a furat? Cafeaua are gust de lut sarat.
Am tot baut sperand la tine, acu’ Bagdadu’ntreg rade de mine.
De n-ai sa vii intr-un minut, ma rog sa te framanti in asternut!
S-am sa-ti gandesc vorbe de ocara, sa nu mai dormi diseara.
Mana Fatimei ma va proteja, tot ce-am vrut a fost iubirea ta.
Walla habibi, de n-ai sa vii, ma jur c-am sa ma tin de nebunii!
Dar ce se aude acum dinspre intrare? Esti tu, ori mi se pare?
Venit-ai deci, iubitul meu! Regret din inima ce-am gandit rau!
Fa-te comod, ceaiul il indulcesc si-i pun un bob de cardamom.
Walla, pe onoarea mea, ana bahebak, esti un domn!”

45722960_2022279487866396_6623841977144180736_n

Reclame

Suferinta lui Rashid: O poveste din timpuri infidele

9b427bc9f5c814a64178ebcf7186a05dLuna cu gene de argint sapa fantome pe pereti de ceramica albastra, cand oamenii Bagdadului se-ntorceau pe la casele lor, mai mici sau mai aratoase, sa traga plapuma ostenelii peste visele de noapte, pentru ca mai apoi sa iasa voiosi sub soarele sperantei, la o noua zi de munca, prin voia lui Allah.  Numai Rashid gemea a suferinta in palatele sale, prin camari neumblate de pasi umili, camari destinate regilor si frumoaselor curtezane, ale caror trupuri capatau puteri nebanuite peste minti de barbat, atunci cand lampile Irakului se stingeau una cate una, sub dominantul albastru al noptilor arabe. „M-a inselat, Ya Allah! Pe onoarea tatalui meu ca va plati cu sange, netrebnica in a carui san se cuibareste sarpele pacatului, o fiara vicleana, furatoare de inimi, deghizata-n dulce fecioara, sub matasurile tradarii!” Si hotarat, regele Rashid, isi ridica ochii spre zari nocturne, marginite de linii fine si aurii, de unde, din cand, in cand, se aratau sfioase, ca minuni arhitecturale, lacasele de rugaciune musulmana. La cateva coline distanta, printre bazaruri ingramadite, prafuite de aglomeratiile de peste zi, se gasea un alt palat. Un palat al tihnei, menit sa adaposteasca indragostiti si nopti dulci de visare si juraminte, un palat al huzurului, dar care sa nu deranjeze ochi de om necajit, caci Allah Preainaltul stia ca fecioarele servitoare ale Fatimei, ieseau la porti ori de cate ori flamanzii se aciuiau pe albele pietre, in asteptarea unui ceai, a unei pite si a catorva dinari. „Deci Fatima de mana de rege va muri!” sopti o bufnita in noapte, dar cum celelalte pasari erau prinse-ntr-un somn mai greu ca plumbul, ramase vietatea cu proorocia-n legea ei. Fecioara Bagdadului, luna si stralucirea casei tatalui ei, isi pieptana parul fara nicio grija, asteptand ca a doua zi, palatele lui Rashid sa i se deschida, si ea sa-si intalneasca regele inimii. Cu o cingatoare de aur si rochie ce imita culoarea jarului, Fatima isi azvarli nepasatoare, in anii tineretii, pletele negre peste spatele drept si zvelt, asteptand ca saraiul s-o primeasca ca de fiecare data, in alai de regina. De undeva, de la balconul puternicului lider, o silueta de barbat o astepta pe ea, necredincioasa, sa i se supuna. Fatima isi vazu iubitul. Cu ochii rusinati de dragoste, isi duse palma catre inima, un semn de-al lor, prin care ii spunea cat il pretuieste. Rashid ardea de furie si dragoste ranita. Nu mai avu rabdare sa ajunga ea, si porni, cu pasi largi, spre cea infidela. „De ce?! Pentru ce ai cazut in halul asta in mlastina dezmatului, Fatima, lumina ochilor mei?” Ii cuprinse mijlocul fortand-o sa-l priveasca-n ochi, sa-i recunoasca inselaciunea, dar fata pali, fara putere, in fata barbatului intunecat de suparari. Tanara ii prinse chipul, cu palme fara vlaga, si cu voce tremuranda ii sopti ca e prada unei urzeli: „Te-nseli amarnic, ya Rashed, habibi, stapanul meu, eu doar tie-ti port dragoste si niciodata n-as putea sa gandesc altfel. Ca o gazela sugrumata stau acum in fata ta, nepricepand cine ti-ar putea intra in inima cu astfel de indoieli”. Rashid innebunea. „Sa nu mai aud niciun cuvant! Capetenia garzii de palat a fost vazuta la tine-n poarta, chiar cu o seara-n urma! Vanzatorii de curmale din bazar sunt gata sa se puna martori, asa-mi spun sfetnicii!” Fatima trase aer in piept. Destinul ei era decis. Cum ar fi putut ea sa zica nu, cand o lume-ntreaga-i statea de-a curmezis? Cazu umila la picioarele regelui ei, dar acesta n-o mai privi, simtind cum vinovatia o-mpinge la asemenea gesturi. Greu se-nsela Rashid. Palatul ii decise soarta si judecata, iar brat de calau o duse spre lumea stramosilor ei, chiar a doua zi la asfintit. Si dusa fu Fatima…

***

Cladirile regelui Rashid aveau o arhitectura interesanta. Cupole de turcoaze scaparau in soare, de toti le puteau admira pe vreme de pranz, in vreme ce noaptea, ele scanteiau ca stelele, dand palatului regal un aer misterios. Hagar astepta sa ii vina randul si ei pentru a-l vedea pe frumosul Rashid. Ii pusese vorba slujnica de la bai, ca serile urmatoare chiar Hagar va fi chemata in odaile stapanului din Bagdad. Si ce mai conta acum ca el, chipesa capetenie de garzi, ii refuzase casatoria pentru infumurata Fatima, cea fara de cusur? Plati Fatima greu pentru asta. Tarana grea ii apasa ochii pentru ca regele si capetenia de garda oftara dupa frumusetea ei. Hagar ofta si ea pentru o clipa. Apoi, in oglinzile mari se rasuci zvelta, si cu o esarfa-n sold, incepu a dansa unduitor. Curand asternuturi de matase si brate de rege o vor imbratisa. In Bagdadul regilor si rivalelor, frumusetea si dragostea, uneori, veneau cu preturi greu de platit. Hagar dansa si apoi, porni a visa iarasi.

 

Razbunarea lui Fairuz

ed3a47f421d48d3f8649986e90e970fcPe-nserat palmierii imprumutara din culorile focului, anuntand prin freamatul lor,ore de teama si griji pe pamantul Irakului. Veneau puhoaie de calareti peste Mosul, oras milenar, toti cu steagul durerii, raniti si pierduti intre cele omenesti, cu suflete si brate sangerande. Erau multi, sa tot fi fost vreo patru sute. Se coborara in siruri cenusii peste zidurile ce ascundeau ochi de femei cu valuri, apoi, treptat, impanzira medina in mai putin de-un ceas. Nu mult trecu pana cand capeteniile mari anuntara ca Mosul isi primea eroii ce-i tineau temeliile drept casa, pentru pruncii de maine. „Alhamdullilah„! exclamara batrane iesite la portile curtilor mari si vechi, fericite ca Allah se-ndurase de ele si le trimise copiii acasa, sub mantii de mandri soldati. „Sangele varsat pentru patrie e cea mai nobila forma de rosu”, soptira cativa pictori care cascau gura de pe margini de tarabe sa-i admire pe calaretii din Mosul. In diminetile urmatoare orasul imbraca panze-n culori vii, de speranta, ca o alinare pentru femeile vaduve si pruncii far’ de tata. Trupurile tinere ale celor sacrificati in lupta dreapta de ocrotire a pamantului natal fusesera trimise lui Allah, sub tesaturi verzi, cele din urma printre muritori. Lor judecata avea sa le inceapa, iar Dumnezeu Preainaltul avea sa le dea rasplata numai de El considerata. Dar funerariile trecura, la fel si lacrimile de bucurie si cele de tristete, iar ferestrele aduceau din nou, spre strada, ochi de femei misterioase, siluete care se aratau la ceas de seara, cand astrul noptii arunca oglinzi enigmatice peste acoperisuri si tarabe lasate parca gramada pe strazile din Mosul. Cu un chador strans in graba pe trupul mladios, o femeie, ce mai mult de douazeci (hai douazeci si doi de ani!) nu parea sa aiba, trecu iute prin vechiul bazar, silentios la acea ora tarzie. Tanara isi purta trupul cu repeziciune printre cladirile somnoroase de albastrul noptii, lasand doar sunetul incaltarilor lejere sa se auda, in vreme ce gleznele-i impodobite cu bratari fine de aur, acompaniau si ele, usor, muzica mersului ei. De cand familia ei decise s-o lase mai des prin medina, codana aceasta furase inimile oricarui trecator staruia mai mult de-o clipita sa-i priveasca ochii. Fusese oare o decizie buna ca Fairuz sa mearga deseori neinsotita pe strazile din Mosul, printre calareti si vanzatori, negustori si copilandri ce usor isi aprind inimile la lumina lunii amagitoare? Asta doar soarta avea sa arate, caci drumul ei oricarui om ii este creionat cu mult dinainte de-a se naste. Arabii musulmani cred cu tarie-n asta. Si nu avea sa se greseasca nici in cazul lui Fairuz. Partea mai putin fericita, acum, dupa ce soldatii se-ntorsesera-n medina, e ca multe lumini tineau muzica si barbati cu pofte si ganduri necurate, pana tarziu in noapte, si atunci nu era cu putinta, sau poate sminteala curata, ca niste codane neastamparate si viclene cu cei de-ai casei, sa se arate prin apropiere. Fairuz nu se temea. Ei inima-i batea de vreo saptamana pentru un soldat vazut intors in Mosul, dupa ce-si servise patria cu bravie. Haidar nici el nu paru indiferent atunci cand se-ntoarse s-o priveasca mai bine. Pe el avea sa-l caute acum, intr-un loc de ea stiut si de ei impreuna stabilit pentru intalnire, un loc in care luna broda palmieri aurii in noptile de dragoste si dor, in Mosul irakienilor. Mai putin de cateva clipe si avea sa-l gaseasca. Doar un zgomot o facu sa se opreasca din mers si sa-i aduca inimii ei sageti de teama. Un grup de barbati veseli si vanjosi o observara pasind spre pustie. O lua la fuga si poate ca ar fi scapat daca chador-ul nu i s-ar fi incurcat spre poale, impiedicand-o spre pamantul pierzaniei. Ultimele imagini fura ale unor barbati- fiare slobode, transpirati, cautand carne. In gandul ei isi pregatise pretul. Ramase moarta pe pamantul rece si tradator, iar Luna lumina nepasatoare, un ceas mai tarziu. Luna tradatoare si ea. Fairuz iubise noptile cu luna, iar astrul nu de putine ori se aratase iubitor cu chipul angelic al frumoasei fecioare. Dar mult avea sa mai fie pana-n zori si multe, Luna, sub obrazul ei de gheata celesta, avea sa mai acopere. Pe fata zvapaiata duhurile noptii prinsera a o-ncolti acolo unde Mosul isi brodeaza tarana cu palmieri cand vazuti aurii de jarul dragostei, cand negri si-ncolaciti de gatul celor pacaliti de sentimente prostesti. Trupul lui Fairuz paru ca se zbate intr-o lupta pierduta inca de la inceputuri, apoi, usor, usor pluti deasupra ierburilor salbatice, ridicandu-se catre puzderia de stele intr-un ciudat balans. Cazu brusc, dar lovitura nu-i termina fiinta. Ochii ei se deschisera in culori noi. Culorile fumului. Culorile unei alte Fairuz. Porni in pasi inceti de data asta, nepamantesti, spre Haidar, sa-l aduca spre locul tragediei unde ea, Fairuz cea veche, dormea pe vecie rece. Haidar, vazand ca nu mai ajunge, se porni ca din instinct, sa mearga catre fata indragostita. O gasi. Ochiul lui de soldat o placea vezi bine, atunci cand amandoi planuira intalneala, dar Haidar mai stia si de gura lumii. Fairuz cea plutitoare si cu ochi de ceata, il pazi calma, asteptand sa vada ce inima-l indeamna pe iubitul celei pamantene. Haidar era un erou in orasul scapat de forte straine. Unui erou nu-i sad bine povesti de noapte sfarsite cu iubite moarte prin locuri pustii, unde doar gandurile necurate ii duc pe oameni. Ofta si-i apasa pleoapele. O privi inca o data, si se-nalta, drept, cu gandul de-a urma calea orasului. A lumii care-l stia drept un erou fara de pata si ganduri de indragosteli pe furis. Nu ii trebui mai mult nepamantenei, acum plutitoare deasupra coroanelor cu smochine si curmale, ca sa-i decida soarta lasului. Cu aripi de razbunare, ii urma drumul barbatului, vajaind a furie spre trupul bietului om. Il tranti la pamant, il privi cu ochi de foc si-i sasai cu limbi de sarpe, vorbele mortii: ” Tradarea se plateste, soldatule!” A doua zi, tarabagii din Mosul il gasira fara suflare pe frumosul soldat care luptase nu demult pentru taramurile natale, alaturi de camarazi, aflati atat pe la casele lor, cat si in judecata lui Allah. Mare jale se stranse printre femeile in negru, iesite pe la porti inalte, cu bocete si vaiete, pentru destinul curmat al unuia dintre cei mai iubiti vlastari din oras. Dar in toata aceasta valtoare de sunete, lacrimi si valuri negre, greu cineva ar fi putut observa ca de la un shanasheel ce dadea in strada principala dedicata funerariilor, o tanara cu ochi de fum isi bea istikan-ul, zambind amar, a contemplare si implinire sufleteasca. Mosul isi plangea soldatii. Fairuz cea noua radea si sorbea din ceaiul tihnei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Alep: dinspre cenusa, spre viata

Alep, o mandrie in istoria siriana.

13325469_1060760730684948_6453571657884566411_nCa sa-ntelegem tragicele destinele ale oamenilor din Alep, este necesar sa privim mai intai prin ochii istoricilor pozitia acestui oras atat de important pe harta siriana. Razboiul civil din ultimii ani a adus pagube irecuperabile, sociale si emotionale in inimile locuitorilor asezarii stiute in Antichitate drept  Khalpe sau Khalibon, numita de catre greci si romani Beroea. Situat la doar 48 de kilometri de Turcia, oras fruntas ca marime inainte de razboi, astazi Alep ramane cel de-al doilea oras important al Siriei dupa capitala Damasc. Aflat la intersectia unor importante rute comerciale, istoria Alepului a cunoscut nenumarate cuceriri. De la cele persane, la cele grecesti, romane, si in sfarsit, sub stapanirea araba, cand revine la numele sau original, Halab, (anul 637 d. Hr.) La nivel national, Alep este considerat un centru industrial si cultural care tine piept rivalitatii cu capitala Damasc.

Mai este viata dupa razboi?

Speriati si cu amintiri care-i vor zgudui intreaga viata, totusi si-n Siria oamenii inca mai viseaza la noi inceputuri. Iar Alepul nu este o exceptie. Oamenii celui mai afectat oras din tara, spera sa-si reconstruiasca locuintele, fabricile aflate-n ruina de pe urma razboiului. Ultimii ani au lasat doar pietre, fum, cenusa si miros de groaza in destinatia care nu demult strangea turisti si admiratii din lumea-ntreaga pentru arhitectura sa desavarsita. Pozele sunt graitoare in intreaga mass medie. Copii care nu stiu ce e acela zambet, jucarii inghitite de peisajele mortii, batrani istoviti de putere care-si privesc casele facute pulbere, tineri care-si jelesc familiile pierdute. Acestia sunt oamenii Alepului. Dar tot ei vor sa mearga inainte. Astazi nu vorbim despre ruine, articolul acesta este despre speranta.

Alep, orasul sperantei. 

Vanzatorii, mai timizi, mai optimisti, incep sa-si reaseze tarabele printre ruine, asteptandu-si clientii sa cumpere cele trebuincioase hranirii gurilor de acasa. In poza alaturata putem observa cum comerciantii si-au asezat legumele in fata moscheei Sheikh Omar Al-Halabi, intr-o zi de Vineri, asteptand ca dupa rugaciune, 40398022_1921831571244522_2061602203503689728_nclientii sa-si faca timp sa le cumpere marfa. In partea vestica a orasului semnele razboiului sunt mai putin vizibile, comparativ cu partea estica. Localnicii sustin ca semnele unei vieti normale incep sa se simta, ca orasul este ca un ranit, dar ca un ranit care incearca sa se vindece, si pentru care sunt multe lucruri de facut. Sirienii sunt oameni muncitori, iar principala lor preocupare este sa repuna orasul pe picioare in sectoarele care conteaza si care le permit sa faca asta cat mai repede cu putinta.  Exista chiar si o femeie taximetrist in oras, Im el-Nour in varsta de 51 de ani, potrivit surselor media, care le face servicii femeilor conservatoare din partea estica ce nu doresc sa urce in masini conduse de barbati. Tot ea canta si la nunti sau petreceri destinate doar femeilor. Ea in acest fel castiga in jur de o suta de dolari, un venit care o ajuta sa se intretina pe ea, ca femeie singura, dupa ce fiul ei a murit in razboi. Sute de mii de locanici inca nu s-au intors, dar usor, usor, Siria isi va reprimi fii acasa. PA102486Prin zonele centrale si mai putin afectate de luptele interne, se aude muzica traditionala, cantata de tineret. Se cumpara popcorn si inghetata, arome dulci se simt in jur. Arome de speranta. Cei mici privesc curiosi la zarva din oras, de mana cu parintii lor, captivati de atmosfera din jur. Unii sunt prea mici sa isi aminteasca mirosul mortii de acum nu mult timp in urma. Pentru ei e scris sa priveasca lumina sperantei. Alep, orasul care din cenusa va renaste si va oferi viata noilor generatii. Insha’Allah.

Alep, destine si orizonturi

 

 

 

 

 

 

 

Dansatorul de dabke

91c57d4613dec080ed105e6a8c0ac291--phoenician-belly-danceAsa aveai sa-mi ramai in minte, ya Osama! Inalt, cu privire indrazneata, zguduind pamantul maslinilor, in pasi de dabke. Pe cap purtai cu mandrie a ta keffiyeh, desi moda vestica seducea din ce in ce mai mult pe toti amicii generatiei tale. Dar tie nu, tie niciodata nu ti-ar fi clintit din loc iubirea pentru Palestina, niciun alt port decat cel vazut in casa maicii tale. Aveai doar douazeci si patru de ani prinsi in urzeala sortii, un om tanar care ar fi trebuit sa se dezlipeasca de tarana cu miros de fum si moarte. Tu nu ai fi lasat niciodata pietrele varuite in alb de maini muncite de batrana gospodina pentru alte zari, nu ai fi gasit niciodata bucate mai bune decat hoummus-ul care te-a inaltat pe picioare si pita femeii care ti-a dat viata, painea necesara traiului zilnic si coapta-n vetrele dragostei materne. Ma-ntorsesem din Iordania, dintr-un Amman care ma primise destul de stangaci, pe mine, palestiniana dezradacinata de glia parinteasca, indragostita-n secret de tine, tot de tine, iar de tine, ca atunci, cand codanita fiind, mi-ai zambit si-ai zis ca intr-o zi vei bate la poarta tatalui meu si eu voi imbraca thob al malika pentru ziua nuntii noastre. Au trecut sapte ani de vaduvie sufleteasca, desi n-am apucat ca eu sa-ti devin soata. Am fi fost oameni inca tineri amandoi azi. Eu am treizeci de ani si nu mai sunt nimic din ce as fi fost in comunitatea noastra, in urma cu un deceniu, pentru ca mi-a disparut viata. M-am intors acasa si privesc smochinii care ne erau pretext de intalniri, fara sa-nteleg ce-am cautat eu patru ani la studii in Amman, cand azi stiinta nu-mi foloseste la nimic, iar Palestina noastra piere…Um vant straniu imi flutura prin par, si-mi strang naframa alba a bunicii mele, una dintre cele mai mandre femei cunoscute de mine in pozele alb-negru. Nu stiu unde a disparut fata aceea semeata, cu pletele-n vant si vise de iubire. Ma uit peste dealuri. Sunt mute si pictate cu cativa maslini fantomatici. Acolo te-am pierdut pe tine, acolo m-am pierdut si pe mine. Gaza indoliata nu ne mai gaseste pe niciunul dintre noi, pentru ca dupa amiaza aceea de groaza a pictat pasarile cerului in culoarea durerii. Culoarea mortii. Imi amintesc de parca a fost ieri. Strang in pumnii inclestati o smochina coapta si nu-mi dau seama ca fructul se scurge pe poalele rochiei, imi reamintesc cu o incapatanare absurda, sa nu pierd nici cel mai mic detaliu, cum s-a intamplat totul. Si ce daca am rochia murdara? Tu nu ma mai astepti in fata pridvorului, si nici eu nu mai vin cu sufletul la gura catre poarta, sa-ti vad ochii de culoarea cafelei. Era un cerc de barbati, cativa dintre cei mai intelepti, parinti de-ai neamului nostru, tu si nedespartitii tai prieteni, frati, asa cum ii numeai de cand aveati mai putin de zece ani. Muzica se auzea si mireasa, o fetiscana care-si cosea rochiile de ani buni in curtea mamei, devenea sotie. Eu aplaudam dupa muscatele inflorite, cu miros ce-mi strapungea narile de fiecare data cand ma apropiam de ghivecele lor, si te priveam cu inima ce mai sa-mi sparga pieptul de drag…Te iubeam si eram increzatoare-n tine, imi pareai cel mai frumos baiat care traise vreodate pe pamanturile mandrei noastre tari. De aceea azi am ramas stana de piatra si incerc sa pun cap la cap, cum s-a intamplat totul. Un foc urias si-un zgomot ce ma urmareste-n asternut, noapte de noapte, asurzitor, de Iad, flama gigantica, rosie, peisaj al urgiei, avantat peste o nunta c-o mireasa care nu-si mai gasea miresele si alerga printre trupuri secerate, unele muribunde, altele agatandu-se disperate de-un strop de viata, altele neputincioase, altele plecate deja din lumea asta. O fata tanara care isi privea rochia insangerata si tipa dupa sufletul geaman care ar fi trebuit s-o urmeze-n viata. Mirele ei… Rosul muscatelor se amestecase cu sangele palestinian secerat de animale cu ochi de otel, care aratau ca oamenii. Mie ochii imi ardeau de durere si spaima. Te cautam pe tine, desi nenuntita, si eu faceam parte dintre vaduvele Gazei. A fost ultima oara cand ai dansat dabke, ya Osama, habib alby. Trupul tau tanar fu purtat de feciorii Gazei, la fel cum purtau si alte vieti stinse, sa le puna-n pamantul asta atat de tanjit, atat de sfasiat, pamantul asta care rand pe rand ne va lua pe toti, si asa mama Palestina ne va strange-ntr-un sal impestritat pe toti copiii ei, mai tineri, mai tomnatici, cu chei in mana sau cu ele-n inima. Lumea ma judeca azi ca nu ma arat la maritat, si ca-s femeie singura-n casa, dar eu am imbracat hainele vaduviei fara sa fi ascultat vreo dabke care sa ma uneasca-n trup si suflet cu tine, barbatul destinat mie. Sunt sapte ani de cand tarana te-a cuprins, dar eu te vad iar printre smochini razand la mine, cu ochii stralucind in cea mai frumoasa nuanta cafenie! Allah sa-si coboare mila asupra ta, ya alby, si de acolo, din Jannah, cu care ma rog fierbinte ca Atotputernicul nostru Stapan sa te rasplateasca, printul meu, mai arunca-ti privirea, din cand in cand, spre Retal, mireasa ta de aici, din framantata Gaza. De la nunta mortii, eu nu mai ascult muzica. Dabke ma cutremura. A fost ultima oara cand te-am vazut dansand, un dans al tineretii care a adus prapastia rece si urgia pentru noi amandoi.

 

 

 

 

Verigheta lui Malak

hijab_girl_by_solitarium-d3kqsq9Ramadanul se sfarsise de vreo doua saptamani cand am cunoscut-o pe Malak. Parea ca-n dimineata aceea, tot soarele lumii se stransese deasupra cerului din Cairo, intr-o caldura umeda, o caldura care punea la incercare rabdarea femeilor acoperite de valurile cerute-n credinta musulmana. Avea ochii nedeslusiti la culoare, aparent. Dar, daca stateai mai mult de vorba cu ea intelegeai ca un caprui masliniu ii coloreaza irisii dandu-i un oaresce mister secundat de-un zambet copilaresc. Zambet de fata de saisprezece ani. Ii era rusine sa vorbeasca, dar ma placea, imi dadusem seama de asta de prima data. Nu mai cunoscuse-n viata ei femei de peste alte meleaguri si ma privea cu admiratie, analizandu-mi pielea si culoarea parului. Ei ii paream interesanta, pentru ca aveam ceea ce ei nu prea vazusera: o piele deschisa si-un par colorat. Mie dimpotriva, mi se parea frumoasa, mai frumoasa chiar prin insasi faptul ca nu stia ca e frumoasa. Se fastacea si avea impresia ca sunt americanca. „Sunteti din America, asa-i? Vorbiti Engleza la perfectie”. Nu, nu eram din America, si aveam sa-i spun asta imediat ce aveam sa ma  asigur ca intelege faptul ca, in afara Egiptului, tarile se situeaza pe continente diferite si ca Engleza e folosita de mai toti oamenii care se aseaza pe aceste pamanturi si nu vorbesc Araba lor. M-am lasat prinsa-n jocul cu americanca. „Stiti…eu vreau sa plec din Egipt, sa studiez”. „Eh nah!” imi zisei in gandul meu. Si nu ca n-as fi aplaudat initiativa, ci pentru ca mi-era greu sa cred c-o fetita de conditie atat de modesta, supusa traditiilor, avea ganduri atat de mari. „Si ce-ai sa faci in America”? o-ntreb eu zambind, intr-o Araba cu accent straniu pentru un nativ ca ea. Isi roti ochii peste cap, cu oaresce incredere, pentru a ma tine-n suspans si a ma pregati de importanta raspunsului: „Am sa fac Master acolo!” Ii zambesc cu prietenie. Avea gropite-n obraji si era slabuta. De-o frumusete remarcabila aceasta copila numita Malak, care din Araba, s-ar traduce prin „Inger”. Malak lucra printre vecini. Cu ziua. Mai curata mochete, mai aducea cumparaturi de la tarabe ori de prin marketuri femeilor varstnice, in fine, tot ce tine de servit oameni care nu vor sa se avante prin soarele puternic al Egiptului in miez de Iulie. O vezi pe strada, si nu iti inchipui c-ar nutri vise mari, vise de iesit peste granita pentru a studia si a avea o cariera de succes. Nu cand cara detergent si galeata cu apa pentru curatat scari si covoare. Ne mai vedeam din cand in cand, episodic, si-o salutam c-un zambet, trecand mai departe. Ea era mereu bucuroasa sa ma vada. Intr-o zi am lamurit-o ca nu-s americanca. Si ca mai sunt tari. In alta zi i-am vazut o verigheta stralucitoare pe deget, captusita cu hartie, pentru ca-i era cam larga pentru degetele inca de copilandra. Aur galben, simbol al legamantului intre doi tineri, la egipteni. „Eh, ce e asta, Malak?” o intreb eu. Imi zambeste rusinata si parca simt si-o tristete. Sau poate ma insel. „M-am logodit”, spune ea cu voce senina. „Mabrouk!”, ma grabesc s-o felicit. „Dar…nu e cam devreme?” Se astepta se pare la intrebare, pentru ca raspunsul veni pe graba. „E frumos, are ochii albastri. El are douazeci de ani”. Raspuns de fetita, nu ma puteam astepta la mai mult. „Bine, bine, si cu Masterul in America ce-ai sa faci?”. Ramase un pic incurcata. Dar doar pentru o clipa. „Am sa-l iau cu mine acolo…” Raspunsul veni slab, ca un ecou. Vocea ei se pierdu intre palmierii incinsi de soare. Niciuna dintre noi nu credea insa in aceasta posibilitate. Imi mai zambi o data, si-si lua dupa ea galeata cu detergent. „Va mai gasesc si maine? Mi-ati promis un ruj…” Zambesc amuzata ca nu uitase de el. „Da, da, sigur ca ma gasesti, e pus de o parte”. Rase bucuroasa si se-ndeparta incet. Ii privii mainile tinere si degetul pe care stralucea verigheta. Verigheta ucigatoare de vise, verigheta care o va tine-n casa, langa copii, langa spalat si gatit, apasand pe rand, zi de zi, pe sperantele ei de fata tanara. Malak, un inger caruia aripile ii erau frante inainte de a-si lua zborul. Si de ce n-ar fi ajuns si ea un inginer? Sau un doctor? Strazile diminetii se pierdura goale-n stralucirea soarelui puternic. Mirosea a praf, a motor de taxi imbatranit, a mango de pe tarabe. Si a detergent.

 

Ploaie-n Beirut

b07cf6ee211974b53663b3c837eb97a2Si uite asa am uitat sa te mai iubesc. Ma uitam la tine intr-o dimineata si am stiut  brusc, clar, fara nicio indoiala, ca eu nu te mai iubesc. Ai sa te vaiti ca sunt rea, ca-s egoista si ca greselile de fiecare data au venit din partea mea, pentru ca tu, ca barbat, ai mereu scuze, motive, imprejurari care iti explicau comportamentul „ALA”. Femeia e isterica. Femeia e in perioada aceea a lunii. Femeia are „filme-n cap”. Femeia are deci, vina de a fi asa cum e, nu te ostenesti, fireste, sa te-ntrebi cum a ajuns asa. Brusc, femeia care nu dormea noptile pana nu te stia bine ajuns intr-un loc, care nu dormea pana nu primea mesaj de la tine ca esti in siguranta, femeia care uita sa-si mestece zaharul in cafeaua ei atunci cand te vedea somnoros, intrand in bucatarie, dupa ceasca aburinda, sarind ca arsa pentru a te multumi pe tine, femeia aia e undeva uitata intr-un coltisor, insignifianta, stearsa, fara reusite de supravietuire, si clar mult mai slaba pentru a se apara in fata noii EU. Cea isterica, cea egoista si care nu te mai iubeste. Astazi imi beau cafeaua exact asa cum imi place. Cu doua lingurite de zahar, fiarta incet, relaxat, si privesc strazile ploioase ale Beirutului, ascultand un cantec de-al Elissei. Nu mai gasesc niciun farmec in versurile artistei, mi se par lipsite de sens, scrise pentru visatoare. Ceasca ta e un pic mai incolo pe masa. Tu dormi inca si probabil peste un sfert de ceas o sa ma cauti din priviri sa-ti fac si tie o cafea. Zaharul e pe terminate si mai mult ca niciodata nu am chef sa cobor la supermarket. Mi-e bine asa cum sunt, pe vremea asta ploioasa, care „se asorteaza” cu sufletul meu. Toate vorbele aruncate-n vant, ca nu-s buna de nimic, ca fara tine nu-ti inchipui cum as supravietui, toate iesirile tale nocturne in care era „vremea barbatilor”, toate acele intimidari psihice prin care ma faceai vinovata de orice privire pe care o atrageam in public, scenele isterice si nefondate de acasa, toate aceastea au devenit pietre de moara, apoi victimizarile tale, uitand-o pe ea, femeia slaba si plansa dupa excesele de „barbatie”. Calaul avea nevoie de protectia victimei. Vin spre tine-n dormitor. Nu-mi mai placi. Nu ca ai fi urat, intotdeauna ai fost chipes, si sunt destule gaste care te-ar vrea langa ele dintr-o singura privire (una am fost si eu, cand mirosea a flori de primavara libaneza). Apartamentul nostru e unul simplu si cochet. Alb, luminos, nimic oriental in el, doar suntem un cuplu tanar, influentati de calatoriile noastre de prin Europa. Dar azi, in decorul acestui Beirut ploios, casa noastra mi se pare ca arata mai mult ca un spital. Pacientul esti tu, normal. Asa e si normal, ca barbat nevinovat. Dar, curios, un pacient puternic, fara nicio rana, daca mi-ai citi mie gandurile. Eu sunt doctorul istovit. Dar n-am sa-ti mai dau calmante. De azi, am grija doar de mine. Uite asa am uitat eu sa-ti mai port iubire. Ma plictisesti. Si-am sa ma eliberez de tine. Am sa curg precum raul, pe scarile rulante din cladire, si-am sa aud din ce in ce mai slab reprosurile cum ca-s egoista si isterica. Esti atat de mic in ochii mei… Iti vei anunta familia ca te-am parasit, probabil. Da, vinovata a parasit neprihanitul.