Bunicule, da-mi doi Dinari!

Bunicule, da-mi doi Dinari d700517a3420d503732bd1552bea5d9f

De inghetata si salvari.

Ma-ntreaba lumea rea in souk

Daca am incotro s-apuc.

Daca-s flamand, daca sunt trist,

Daca mamei ii pasa ca exist.

Daca am tata-n casa mea

Dac-am gustat vreodat’ halva.

Vreau sa le arat main’ dimineata,

Ca’s un copil cu fire isteata

Ca am de toate-n casa mea,

Si mi-e bine cu dumneata.

Batranul bun zambi amar

Si ii intinse un Dinar.

Apoi cu chip inlacrimat,

L-ar fi catat si p’alalalt.

Dar buzunaru-i era gol

S’atunci sopti incetisor:

„Ya Youssef, eu ca maine mor,

Dinarii mi s-au dus, ca viata.

Mi-a pierit forta si speranta.

As vrea copile sa fii bine.

Razbind, sa uiti pan’ si de mine.

Sa nu asculti de lumea rea.

Caci ea, baiete, n-o tacea.

Asculta doar de Dumnezeu,

Si de vorba bunului tau.

Parintii tai sunt dusi, stii bine.

Ei te-au iubit cat nu-ti pot spune.

Ia un Dinar astazi copile,

Si asteapta insorite zile.

Tu vei razbi pe viitor.

Eu n-am sa vad, ca-s calator.

Bagdadul maine va-nflori,

Si printre muguri, tu vei fi.

Il iarta deci, pe bunul tau.

Sunt simplu, stie Dumnezeu.

De-o baklava Dinaru-i bun,

Asa vrea sa m-odihnesc acum.

Grabit fugi copile spre souk!

Vreau in odaie sa ma duc.

Ma iarta, n-am si de salvari.

Maine-ai s’atingi vise mai mari.

Si cand tristetea te-o rapune,

Copile, fa o rugaciune…”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Nunta lui Samir

1566_Beauty-Secrets-of-Women-from-the-Arabian-lands_shutterstock_-376406011Samir si Leila se intoarsera pe meleagurile natale sa invete a-si iubi patria si traditiile, sa dea ochii cu oamenii locurilor, arabi caliti de soare si desert, arabi asemeni lor. Doar ca ei crescura in Vestul indepartat, pe taramuri americane, prea greu de inteles pentru cei din Iordania. Bunicul lui Samir, om curajos, cu sange de beduin din Wadi Rum, se retrase prin anii ’80 din zarile salbatice spre capitala, in Amman, simtind ca prin tara bate vantul schimbarii si copiii sai trag la orase, spre educatie si invatarea traiului occidental. Obosise omul desertului. Apoi ajunse a sta intr-o casa inalta si spatioasa, cumparata cu bani multi, in inima Amman-ului, imprejmuita de souk-uri si bulevarde largi si aglomerate. Profita de imobilul generos si isi amagi lipsa vietii de trib, adunandu-si fiii in odaile numeroase, si nepotii nastrusnici si pusi pe sotii, mai intotdeauna. El ii iubea pe toti la fel, fara diferente. Isi aseza nepoteii pe genunchi si le povestea din fantasticele sale calatorii printre dunele desertului roscat ce colora intinsul Iordaniei salbatice. Dar plecara cu totii dupa cativa ani din tara. Fiii sa-i insistau la aceasta calatorie. In indepartata America, ei socoteau ca e mai intelept ca cei mici, in vremurile moderne, sa-nvete Engleza, sa li se deschida usi unde-si doresc ei, la maturitate. Rabdase ani buni, dar acum batranul Ajmal isi dorea cu ardoare sa se-ntoarca in casa cumparata cu tot ce agonisise el din traiul desertic, in Amman, in sanul arabilor. Asteptase mai bine de doua decenii de dragul copiilor sa se reintoarca. In urma cu cateva luni, Samir, nepotul si lumina ochilor sai, un tanar inalt si chipes acum, o cunoscu pe Leila, o codana cu par de ambra care tocmai isi terminase studiile in America, si se rentorcea si ea in Amman in mai putin de-un an. Pentru totdeauna, dupa spusele tatalui ei, cel care era un obisnuit al casei lor, la ceaiul de dupa amiaza. Priveau bulevardele largi americane,  fast food-urile si traficul, dar inima arabilor avea un dor. Oaspetele si viitoarea mireasa a nepotului Samir voiau o viata iordaniana. La fel ca si el. La sfarsitul lui Septembrie, iordanienii veneau deci, acasa, pe pamanturi arabe. Facura logodna in State si dupa doar doua luni, cele doua familii calatoare hotarara sa se intoarca-mpreuna in Amman, pentru casatoria tinerilor. Bunicului Ajmal ii suradea inima inca din aeroport. Ii era dor de viata arabeasca, vezi bine. Dar pentru tanara Leila totul era nou, ea nici macar nu intelegea prea bine cultura iordaniana, uitandu-se fascinata la femeile acoperite cu val, unele chiar ascunzandu-si chipul in totalitate. Un grup de trei fete, subtiri si inalte, cu val negru tras pe chip, o privira iscoditor de dupa perdeaua de bumbac fin ce permitea ca ele sa observe, fara a fi observate. Inima incepu sa-i bata mai repede cand simti ochii sticlosi de dupa niqab, simti o rautate ascunsa in grupul celor trei, atunci cand ele o priveau si realizau ca e o araboaica modernizata. Il tinu strans de mana pe Samir, cu un soi de teama. Dar Samir nu intelese, era absent si privea curios in jur, fascinat de noua lume a bunicului sau. La poarta casei din mijlocul capitalei, batranul Ajmal insista ca familia Leilei sa-i insoteasca pentru un ceai, si sa-si traga sufletul, intre timp el tocmind un baiat sa ii ajute cu bagajele la plecare. Marwa, viitoarea soacra a Leilei, o lua de mana pentru a-i arata camera lui Samir, asa cum si-o amintea ea in putinii ani in care el crescuse aici, in Amman, inainte de viata din America. „Imi amintesc ca existau talismane multe, care acopereau peretii”, spuse cu o voce grava si ingandurata, femeia. „Trebuie sa existe talismane, fata mea.” Leila nu intelegea de ce spune asta. „Stii, cultura araba e aparte, sunt oameni generosi, sunt oameni buni, asta da, dar uneori, exista si suflete neimpacate si nu tot ce-i zambet e realitate…” Tanara mireasa vedea bine ca obiceiurile sunt diferite, dar misterul vocii viitoarei soacre o intriga. „Sa ai grija, draga mea. Sunt ochi care nu apar si guri care nu cuvanta. Si apoi Samir este frumos, tu o stii bine…si tu esti ca Luna, Masha’Allah…dar aveti grija, dragii mei.” Vecinii primira cu bucurie vestea intoarcerei lui Ajmal, iar nunta se intampla in a sa casa, asa cum isi dori, odaile fiind inundate acum de mirosul dulceag al deserturilor pregatite de femeile pricepute, iar Marwa plimba bukhoor-ul prin toate colturile odaii, precauta si ingrijorata de ochii rai care i-ar fi putut afecta baiatul in ziua cea mare. Marwa vazuse multe la femeile unui anumit trib din Wadi Rum. Un trib singuratic, care nu se amesteca in treburile altor comunitati nomade din zona. Si o ingrozea cum dupa zambetul dulceag si valurile pioseniei se pot ascunde cobrele duhului rau. Nebanuitorul Ajmal, om corect si linistit la suflet, dadu sfoara-n tara de venirea sa si cum ca dragul Samir isi leaga destinul de o fata ca iasomia, Leila, tanara care acum le lumineaza casa, ca sotie a unuia dintre urmasii sai. S-au baut ceaiuri, s-au ascultat vechi cantece beduine, s-a dansat, femeile retragandu-se in odai mai laturalnice si acoperindu-si chipul atunci cand pasi straini de barbat le calca pragul. Venea lumea puhoi, dupa obicei arab, sa ureze de bine nuntasilor si mirilor cei proaspat sositi in patria parintilor lor. De la fereastra, mireasa Leila privi cu bagare de seama ce oaspeti se aratau la intrare. Lume pestrita si necunoscuta, dar oare chiar toti ii erau nestiuti? Isi incrunta fruntea si incerca sa observe grupul de femei acoperite cu negru care se apropiau de Marwa, mama sotului ei. O sarutara si ii soptira ceva la ureche. Marwa pali, de parca puterile ii fura stoarse. Una dintre femei privi chiar catre fereastra Leilei si-si dadu valul jos de pe chip. Ya Allah! Era infioratoare ca noaptea, irisul negru ii acoperi intreaga orbita, parea de pe alta lume, de pe meleaguri a celor fara de odihna! Lua mana Fatimei in palme, de frica, talisman protector, si incerca sa-l gaseasca pe Samir, printre nuntasii care-l sarbatoreau intr-o camera separata. Coridoarele devenira fumegande, si parca ceva o tinea in loc sa nu mai ajunga la mirele ei. Brusc, nu mai era lume in jur, ca si cum toti erau acoperiti de fumul gros, un vis teribil parea a prinde viata,  gluma macabra prindea puteri si se arata precum o realitate mult temuta. Scartaitul de usa o facu sa intoarca chipul. Aceiasi ochi de femeie diabolica! Se indrepta spre ea fara graba, stiind ca o poate ajunge prin puterile sale nelimitate, stiind-o slaba, firava, fricoasa. Valurile ei negre se-ncolaceau de stalpii casei, ca niste tentacule infometate ce incercau sa sugrume un peste mic si firav pe nume Leila. Leila, biata Leila, o occidentala cu pretentii de araboaica. Beduina ii suiera in ureche, prinzand-o de coate: „Ya ahlan wa sahlan! Ai venit printre noi, americanco! Ma tii minte? Inca de cum ai pasit printre noi te-am vazut. Am vazut frica din ochii tai!” Leila cauta disperata o cale de iesire, dar valurile-tentacule o tineau, si nu putea inainta. Ii simtea rasuflarea fierbinte si ochii care-i penetrau venele gatului, de parca ar fi vrut sa se hraneasca din sangele ei. „Tine minte! Nimeni nu-mi ia barbatul. La noi, in Wadi Rum, legile le facem noi, iar cativa ani petrecuti in Occident nu pot schimba ce mie mi-a fost promis din pruncie! Dispari si spune-i ca nu poti face nunta cu el!” Apoi femeia in vestmant negru se facu nevazuta ea insasi, ca prin vis. Leila ramase socata, in mijlocul holului privind catre talismanele Marwei, cele aparatoare de ochi rai. „N-au nicio putere…ce e scris sa se intample, se intampla!” Marwa aparu si ea dintr-o data, n-o auzise cand intrase. „Nu-mi amintesc nimic. Ce zi e azi?” Leila nu-i putea raspunde. Era socata. Se apropie slabita de puteri de fereastra, sa vada daca femeile duhurilor rele parasira incaperea, si cu groaza vazu ca in receptie nu mai era nimeni. Ba da…un singur barbat. Samir. Samir radea fericit. Radea zgomotos si privea catre peretii cu simboluri vechi, simboluri care se leganau in bataia unui vant inexistent. „Astazi este nunta mea…la la la…astazi este nunta mea…la la…Unde este tata, mama? Fen aboya, ummi? Ceasornicul incepu a ticai din ce in ce mai zgomotos. Leila se repezi catre living sa ii vada ochii lui Samir. Dar Samir n-o cunostea. „Samir, sunt eu, Leila!” Samir zambea la ea, ca unui strain. Continua, mai calm de aceasta data: „Astazi este nunta mea, la la la la la…” Leila intelegea cu groaza ca starea mirelui ei are legatura cu vizita beduinelor necunoscute. Ii facura vraji, fara doar si poate. Se intoarse catre Marwa, care, la fel, privea neputincioasa catre tanara fata, dar constienta de ce se-ntampla. „Sunt vraji! Beduinele ne-au facut vraji!” Marwa mari ochii de spaima. Duse degetul la gura si zise, cu chipul sur de ingrijorare. „Intelegi acum de ce ti-am zis sa aveti grija mare?” Dar nu termina bine de rostit aceste cuvinte ca usa de la intrare se izbi brusc de perete. Ajmal pasi in casa, asezandu-si shemagh-ul ce i se miscase de pe cap de parca o furtuna teribila se iscase afara, printre merii si portocalii din fata casei sale. „Ma duc in Wadi Rum. Pamantul ma cheama, e timpul sa ma intorc in trib!” Marwa isi privi tatal neputincioasa. „Ce sa cauti in Wadi Rum? Esti batran si desertul nu-ti mai e prieten, ramai pe loc. Daca trecem de noaptea asta, va fi bine.” Ajmal zambi. Isi iubea fiica prea mult s-o supere. Planuia sa iasa pe usa imediat ce ea se va fi retras in odaia de dormit. Si nici nu avu prea mult de asteptat ca Marwa simti cum somnul o ia si ceru sa fie ajutata sa ajunga-n pat. Leila ii sari in sprijin, simtind ca doar pe ea o are constienta de ce se-ntampla in jur. Cand se intoarse-n living, il zari pe batranul Ajmal pe strazi, luand-o la pas, spre necunoscut. Samir ramasese la fel, tintuit de canapea, asa cum il lasase. Ii zise Leilei: „Trebuie sa-mi gasesc mireasa. Akilah, unde esti? Akilah…” Leila asculta-ngrozita, dar asta nu fu nimic pe langa ce vazu cateva clipe mai tarziu. Peste pragul usii inalte, ce tocmai fusese deschisa de batran, se prelingea o silueta neagra, intinzandu-se pe bucatile de ceramica, precum un sarpe urias, si veni spre ei, calm, rece, cu priviri de fiara. Apoi se ridica-n picioare si prinse forma umana. Era ea! Beduina groazei ei. „Taala! Vino!” Si Samir se ridica, urmand-o ascultator, pasind spre silueta neagra, care-l avea sa-l conduca spre necunoscut. Creatura intoarse capul spre mireasa parasita. Parea sa aiba flacari in loc de ochi. „Ne vom casatori in Wadi Rum, in cantec de tobe si dans doar de noi stiut. Nu ne cauta. Noi nu apartinem beduinilor obisnuiti. Suntem un trib aparte. Numele nostru e sters din memoria nomazilor din deserturile iordaniene. Considera ca nu m-ai intalnit niciodata. Asa a fost scris. Maktoub. Noi, beduinii, rar ne amestecam sangele si obiceiurile. Sa uiti de Samir. Si tu si maica lui. Daca va plange inima ei de mama, sa-i spui ca Samir merge pe pamantul lui Ajmal, acolo unde desertul isi cheama fiii de sange. Dar tu sa stii ca nu e asa. Locul nostru nu-i cuprins de Wadi Rum.” Si acestea fura ultimele cuvinte ale Akilei. In mai putin de-un ceas rasaritul isi arata liniile sangerii asupra Amman-ului. Traficul, cladirile, toate erau acolo, fiind parte din decorul unei zile normale. Marwa, tacuta, isi turna cafea in ceasca si-si servi si oaspetele. Simtea ca trebuie sa aiba grija de aceasta fata. N-o cunostea prea bine, asa cum nici Leila nu stia de ce-i acolo. Doua femei singure, intr-o tara necunoscuta lor.

 

 

La Dar al-Hajar, palatul de piatra al Imamului Yahya!

According-to-archeologists-the-rock-palace-was-built-by-al-Imam-Mansour-dating-back-to-1786.-Photo-Credit1-Photo-Credit2-640x480 (1)Intr-un univers al cladirilor inalte, aparute din desert, ca intr-un joc de copii, unde casele-s facute din turta dulce si ferestrele din zahar topit, asa apare Yemenul de poveste cu fascinanta sa arhitectura. Si daca vorbim despre simbolurile „Arabiei Fericite” la nivel international, am face o nedreptate sa nu mentionam palatul de piatra al Imamului Yahya, cunoscut si ca Dar al- Hajar. Pare ca s-a ridicat singur din pietre, iar felul in care i-au fost construite si pictate ferestrele, uimeste trecatorul venit in cautarea comorilor peninsulare ale culturii arabesti. Localizat in Wadi Dhar, la 15 kilometri departare de capitala Sana’a ,despre acest palat, potrivit arheologilor, se spune ca ar fi fost construit de imamul Mansour in 1786. Istoria mai apropiata il indica insa drept rezidenta de vara ridicata pentru Imamul Yahia in 1920, ce-i drept, urmele aratand o cladire preexistenta palatului de acum, cladire concepura in anul 1700 de catre un invatat islamic. Palatul a ramas in custodia familiei imamului Around-the-palace-there-are-five-ruined-watch-towers.-Photo-Credit-640x618 (1)Yahya pana cand nepotul sau a fost inlaturat de la putere in perioada revolutiei yemenite din 1962. In vremea imamului sus amintit, Yemenul nu avea un rege sau un presedinte, asa ca responsabilitatile de conducere a statului reveneau pe umerii unui lider spiritual, cunoscut sub termenul de imam. Yahya Muhammad Hamiddin (1869-1948) a devenit Imamul sectei islamice Zaydi, dupa moartea tatalui sau, in anul 1904. Dupa ce viata i-a fost curmata printr-un asasinat, cel care i-a luat locul a fost fiul sau, Imamul Ahmed, cel care mai apoi a plecat in Taiz, declarand orasul drept capitala administrativa a Yemenului. Palatul in sine este construit precum o fortareata cu locuri strategice de aparare a sa de catre posibilii atacatori, avand propriile resurse de alimentare cu apa in caz de seceta, numeroase camere de oaspeti, dormitoare, bucatarii. Astazi Dar al-Hajar ramane una dintre cele mai frumoase si reprezentative cladiri pentru arhitectura yemenita, unde de-a lungul timpului, turisti din toate colturile lumii au pasit pe aceste pamanturi pentru a vedea vestitul palat crescut din piatra.

Yemenul de poveste

 

(Fantani arteziene din curtea palatului Dar al-Hajar)

While-it-is-no-longer-used-as-a-royal-residence-the-palace-has-been-refitted-as-a-museum-and-can-be-toured-for-a-fee.-Photo-Credit-640x421

Infidelul doamnei Arwa

23eaf38db37c19c12b624a91b92596cdIntr-o odaie ticsita cu perne de matase verde zmarald si covoare traditional beduine, statea ingandurata ea. Cu cingatoarea grea de aur pe caftanul frumos decorat, pregatit sa farmece ochi de sot iubit si visat din copilarie, astepta ea, floarea ochilor parintesti, iasomia desertului si cea mai pretioasa dintre fiicele numeroasei familii a tatal ei, Ishmael, cel care-si tragea originile din Yemenul de poveste, din oamenii stiuti ca „Al-Arab al-Ariba„, arabii puri, originali. Dar mariajul ei se-ntampla departe de locurile stramosesti, pe ea chipesul sortit o duse pe taramuri imbratisate de ape, in occidentalizatul Kuweit. Prieteni nu avea prea multi, doar rudele de parte femeiasca ale lui Nayef, caci rareori se gasea ca Arwa sa iasa din casa neinsotita. Privea curioasa cum femeile Kuweitului conduc, ies la birou si cumparaturi, si se bucura in sinea ei ca alte surori din lumea araba si-au luat viata-n dinti si isi contureaza propria existenta departe de deciziile barbatesti. Dar Arwa nici macar nu visa sa-si schimbe destinul. Ea ii fusese scrisa sotului ei si misiunea sa era aceea de a-l bucura, de a-l face fericit. Nayef venea seara, obosit, dupa zilele de munca ce-l tineau in capul restaurantului detinut de familia sa de peste trei generatii, iar Arwa, tanara sa sotie, sclipea. Viata ei atunci incepea, cand el ajungea acasa. Cinau impreuna tacuti, timizi, caci ochii soacrei, adevarata stapana a vilei, ii impungea peste tot, de parca ar fi fost haram ca doi soti sa-si arate iubire, apoi vreme de cateva ceasuri, vorbeau in odaia lor despre ce li s-a intamplat de-a lungul zilei. Si lucrurile ar fi mers asa mult si bine daca intr-o zi, ca si cum un blestem s-ar fi napustit asupra lor, stapana casei, madame Dalia, aduse o angajata oachesa, o asiatica cu priviri obraznice, in vila lor. Era ceva la femeia aceea de maxim treizeci de ani, ceva ce Arwei nu-i placea. Recunostea, privindu-se-n oglinda, in vreme ce-si pieptana parul lung, ca nu-i placea s-o stie prin preajma lui Nayef. Si destinul avea sa-i arate ca avusese dreptate. Servitoarea venise cu alte planuri, mai putin cele de a face curatenie. Auzise ca multe filipineze vin cu gandul de a se capatui pe la arabi, prin casatorii, incepute sub pretextul oferirii serviciilor domestice, dar nu-si inchipuise niciodata ingenua Arwa ca asta s-ar intampla cu Nayef al ei. Era intr-o zi de Jummah. O liniste apasatoare o facu sa iasa in gradina pentru a-i cauta pe cei ai casei. La o masuta alba, cu scaune de lemn, asezate cu vederea spre mare, madame Dalia si fiul ei Nayef pareau sa aibe o discutie aprinsa. Ceva arse in inima Arwei, dar nu se pierdu cu firea. Stia ca nu e momentul sa se arate, dar astepta cateva clipe sa inteleaga rostul vorbelor. „Ya waladi, baiatule, asculta-ma, de baiatul asta avem nevoie. Nu poti sa dai la o parte un prunc. S’apoi cine va sti ca muma-sa e o sarantoaca? Dupa nastere isi va primi banii si duca-se in tara ei!” Nayef isi aprinse nervos o tigara incruntandu-si fruntea, sperand sa gaseasca o alta solutie. „Ya omi, la’a! Eu imi iubesc sotia, Arwa nu a gresit cu nimic sa ii vina pe cap si-n viata ei o asemenea napasta. Nu voi recunoaste acest copil, eu am casa mea cu o alta femeie. O iubesc pe Arwa, e rabdatoare, ma-ntelege in tot ce fac si nu mai gasesc usor in tot Kuweit-ul asta una ca ea”. Dalia isi adora baiatul dar in dimineata aceea i se parea ca nu mai judeca, ca are mintea scurta. Zambi luandu-si aer in piept, stiind ca in final il va convinge. „Tamam, da’ ea vezi tu daca poti sa-mi dai vreun urmas cu sotia ta perfecta!” Desi era dimineata, Arwa la auzul acestor cuvinte, simti ca i se topeste tot soarele-n crestetul capului. Aluneca de zidul casei, si statu jos, acolo, pe treptele de piatra, incercand sa-nteleaga sensul discutiei. Apoi fugi in odaie inlacrimata, nestiind ce ar trebui sa faca acum: sa plece din casa, sa zbiere de furie, sa arunce cu ce-i vine la indemnana, in sotul infidel? Dadu cu ochii de ea insesi in oglinda. Arata pierduta!Arata ridicola cu tot machiajul ala intins pe fata inca de la primele ore ale zilei, pentru cineva care n-o iubea, un sot care pentru ea insa, era totul. Nayef se ivi in pragul usii. Nu fu nevoie de nicio intrebare din partea ei, amandoi stiau prapastia care se cascase intre ei. „O sa ai un fiu cu servitoarea din Filipine!”. Nayef isi cobora privirea in pamant. Era felul lui de a-i spune „Ai dreptate, sunt vinovat”. Dar oare de priviri coborate si chipuri vinovate avea ea nevoie? „Ya Allah, ce se va-ntampla acum??” Nayef se apropie de ea, tacut, incercand sa nu se lasa prada emotiilor. „Tie nimeni niciodata n-o sa-ti ia locul din inima mea. Tu esti sotia mea, esti doamna vietii mele, ea nu inseamna nimic”. Arwa se elibera de atingerea lui. O cutremura atata raceala. „Ati fost impreuna! Aici, tot in aceasta casa!Aiiiiiici!” racni aratand cu degetul spre pamant, de parca acolo ar fi fost locul in care s-a comis haram, pacatul, infidelitatea. Nayef o privea si disparuse din el orice urma de curaj. Era un copil mare care-si accepta cuvinte de ocara din partea mamei. Dar, iarasi, cu ce o ajuta pe Arwa cumintenia unui infidel? Sangele ei de beduina isi voia barbatul curajos, cel care tranteste obiecte prin odaie si jura cu onoarea sa ca nu e vinovat si ca-n mintea lui e numai ea. Nayef nu putea face asta. Nayef era vinovat. O saptamana surda, cu nopti gri, cu plansete infundate, cu pat gol, cu intrebari fara raspuns, cu „de ce-uri” la peretii albi, trecu greoi. Mergea la ceaiurile politicoase ale soacrei, ii zambea fara s-o vada, ii raspundea fara s-o auda, pe ea, femeia haina care stia mai multe decat lasa sa se vada, despre orice. Trecura doua luni. Servitoarea avu decenta sa se faca nevazuta, dar fata noua, o etiopiana cu frica de Dumnezeu, ii spuse ca e la un hotel cazata, traind pe banii familiei, si ca sarcina e vizibila. Dupa nastere, cum ea se laudase, va fi dusa intr-un apartament de lux, si in sfarsit va scapa de uniforma de menajera, fiind o doamna. Mama fiului domnului Nayef, din respectabila familie Al-Hilali. Pe prunc nu-l vazu, dar stia ca va fi doar o perioada de timp pana cand soacra va insista sa-si aduca nepotul acasa. Aranjara sa-l creasca alaturi de bona si mama sa, intr-o anexa a vilei, despartita de un zid inalt, acolo unde vor avea toate facilitatile visate de fosta angajata. Il ierta pe Nayef, prinse a se obisnui cu situatia si chiar sa incepu sa i se strecoare-n minte ideea ca poate a fost si vina ei ca nu s-a grabit sa-i daruiasca un prunc, imediat dupa casatorie. Dar nu era timpul pierdut. „Viata ne da lovituri, si trebuie sa-nvatam din ele”. Nayef isi relua locul in odaia de odinioara si incepusera sa recladeasca increderea si iubirea sfaramata de mai bine de-un an. Soarta ii surase, si curand doctorita familiei o anunta ca va avea un copil. „Insha’Allah sa fie sanatos, sau sanatoasa, Ya Rabb„, se bucura femeia. „Sanatos sa fie, Insha’Allah„, isi puncta soacra preferinta pentru un baiat. Trecura lunile si in casa lor se ivi cea mai frumoasa si dulce fetita, o incantare pentru ochii parintilor ei. Bunica paterna zambi cu raceala si ceva satisfactie la gandul ca avusese dreptate sa-si convinga feciorul sa-l tina pe primul fiu aproape. Imbratisa copila masinal, mai mult ca un soi de datorie: „Mabrouk habibty, jamila, Masha’Allah”. Dar zambetul dura putin, iar perioada urmatoare avea sa schimbe regulile jocului in vila familiei Al-Hilali. La inceput ingrijorarea ca baietelul din casa alaturata e bolnavior, ba mai apoi ca e dragut si destept nevoie mare, in final s-a decis mutarea sa in casa mare, (cu mama pe care nimeni n-o va simti, evident). Dar Arwa o simtea. O vedea si cand nu era prezenta. Ii simtea satisfactia si zambetul parsiv in ochii migdalati, ii simtea chipul clatinandu-se dezaprobator atunci cand se-ntalneau pe coridoare, o simtea „crescand” in familie. Intr-o zi, soarta a facut ca doar ele doua sa fie in casa, etiopiana, cea care acum era singura servitoare, fiind undeva-n gradina de langa plaja. „You see how is life, madame Arwa? What a funny situation. You’re mister Nayef’s wife and I’m the mother of his first son. And this you can’t change”. Arwa simti ca fata ii ia foc. Apuca ceainicul si turna continutul fierbinte peste filipineza obraznica. Aceasta incepu sa tipe ca din gaura de sarpe grabindu-se spre gradina, in cautarea etiopienei. Nayef fu anuntat ca Arwa a atentat la viata mamei fiului sau, si evident ca masuri trebuiau luate. Soacra sugera, la cina din acea seara, ca Arwa sa petreaca o vreme intr-un apartament de-al familiei, in nordul orasului, sa se mai linisteasca. Arwa zambi spre Nayef. El isi muta privirea, nesuportandu-i expresia fetei. Arwa stia ca o data iesita din casa, va fi foarte greu sa se mai intoarca. Pe drum nu spuse nimic. Isi lua cu demnitate bagajele, neacceptand ajutor, si tinand si fetita, urca in apartamentul nou. Pentru sotul ei, cel care nu fu in stare sa o apere, sa creada in nevinovatia ei, nu avea decat mila. Un barbat manipulat de mama. „Deci asta e pretul pe care-l platesc pentru ca nu i-am daruit un nepot mamei tale. Doamna pleaca, servitoarea ramane”. Nayef incerca s-o contrazica. Arwa zambi, dominandu-l. Ii puse mana la gura. „Ssst…nu spune nimic. Fiica mea e un diamant. Fiica ta. De aici noi nu ne mai intoarcem, dar tu poti veni cand doresti sa ne vezi”. Nayef iesi promitand ca situatia nu va dura mult si ca va discuta cu mama sa din nou. Arwa isi stranse fetita la piept, cu lacrimi reci si noduri in gat. Anii trecura. Nu le lipsea nimic, Ameera crestea intradevar ca o printesa. Alaturi de bona care le insotea peste tot, o femeie intre doua varste, cu suflet de aur, isi petreceau dupa amiezile in luxoasele centre comerciale ale Kuweit-ului. Nu va uita niciodata ziua cand, cautand pantofi pentru inceputul primului an de scoala al Ameerei, la doar cativa pasi, domnul Nayef si o femeie cu ochi migdalati, mergeau zambitori alaturi de fiul lor. Si ei faceau cumparaturi tot pentru un scolar. Un baietel.

 

 

Doliu la Ierusalim

Iisuse Doamne, doare tare

Sa vad cum neamul meu dispare.

Cum tara-mi este sfartecata

De soldati cu inimi de piatra.

Hristoase, vino sa ne-alini

Pe noi, cei dintre maslini.

Am suflet obosit de chin

Eu, mama din Ierusalim.

Stiu ca-mi vei da ascultare,

Caci azi e Vinerea Mare.

Doamnul meu, tu prunc preabun.

Vezi sange si lacrimi acum?

Ca atunci cand ai suferit

Pentru toti cei care au gresit?

S’ai plans acolo, pe cruce, sus

Pentru lumea ce pret n-a pus

Pe al tau chin si sacrificiu,

Azi, se fac dreptati ca la ospiciu.

Nu conteaza cine-i vinovat

Cel slab trebuie calcat!

Vino Hristoase din al tau cer senin

Si fa dreptate la Ierusalim.

Odinioara pe asin veneai

Si cuvant sfant ne propovaduiai.

Azi in orasul tau cel mult iubit

Moarte si doliu prea mult s-au ivit.

Vin’ Doamne, Ierusalimu-i in durere mare.

Coboara printre noi, in Vinerea Mare…

608fd73a80c4d60c114ffc8bd506216b

 

Yemenul colorat: Palatul Khaylah Buqshan!

417f771f264b2444aca87e793aad8bf5Unul dintre cele mai neobisnuite locuri de cazare, si atragatoare in acelasi timp, este hotelul Buqshan din Khaylah, Yemen. Palatul familiei Buqshan, cunoscut si ca palatul Wadi Do’an, a fost construit in 1955 dar a stat neatins pentru patru decenii, pana cand proprietarul s-a reintors si a decis renovarea sa in anii 2003-2004. A fost un pas inspirat renovarea neobisnuitei cladiri, pictata in culorile curcubeului, o decizie care a avut ca rezultat redeschiderea potentialului turistic al comunitatii. In anul 2006 primul si al doilea nivel al cladirii au fost transformate in hotel. Zona in care se afla cladirea poarta numele de Hadhramaut, si e cunoscuta drept o regiune istorica din Sudul Peninsulei Arabice. Localnicii zonei duc o viata adanc influentata de traditiile tribale si cultura beduina, tinand aproape de valorile islamice din vremea profetului Muhammad. Majoritatea locuitorilor se ocupa cu agricultura si cresterea de capre si oi, fiind cunoscuti pentru calitatea curmalelor pe care le cultiva, a nucilor de cocos si a cafelei.

Frumusetile nestiute din Yemen

(Imagini ale hotelului Khaylah Buqshan)

13711187085_e3a7570e1c_bdmsk

 

Divortul din Mazar-i-Sharif

bbc859446c2bcea3a85ba19d78587301„Am inteles, sunt doar o carpa. O rufa ieftina care a fost buna la vremea ei, dar care s-a uzat, s-a rupt, a devenit hidoasa in tesatura-i neputincioasa de trecerea timpului. Mi-am petrecut anii facandu-ti pe plac, cu grija ca-nserarea te prinde pe afara nemancat, cu frica de a nu-ti fi invadat teritoriul unde, in vanitatea ta, doar barbatii au loc, cu groaza ca ti-as diminua prestigiul masculin, in ochii lumii. Azi, Mazar-i-Sharif-ul e gri si lumea de mine se fereste. Cine sunt eu? Ce a mai ramas din mandra Armaghan? Armaghan mi-a zis mama de cand m-a tinut in brate, caci pentru ea un dar am fost, si asa am crescut considerandu-ma ca nu-mi apartin, ca apartin parintilor mei, fratilor, zidurilor casei proaspat vopsite, firelor de urzeala pentru covoarele ce ne acopereau odaile. Apoi ai venit tu, Aakrama, si chipul mi-a fost luminat cand mama mi-a zis ca esti tanar si frumos. Imi amintesc bine, cand numele-ti mi-a fost dezvaluit, ochii mi s-au inundat de lacrimi, caci cel care e numit dupa un companion de-al scumpului nostru Profet, cum ar putea el insusi sa nu fie un bun prieten mie, in lupta cu viata? Nu mi-ai fost, Aakrama. O inselatorie a soartei mi te-a aruncat ca pe-o capcana, ca pe-o incercare…Oare Armaghan, semeata-n casa parintilor ei, va fi la fel de puternica si-n casa lui Aakrama? Puternica? Oh, Allah! O fasa de bumbac egiptean e mult mai insemnata ca mine! Au trecut ierni peste patria pastunilor, mandrilor munti li s-au topit iar si iar piscurile inzapezite, caci saruturile primaverilor induplecatoare au fost, iar tu te schimbai din ce in ce mai rau. Fruntea ti se-ncretea cand ma vedeai, strazile nu mai erau umblate de noi impreuna, cu voie buna, eu mergeam tacuta in urma-ti fara sa-ti mai cer nici cea mai mica favoare, ca pe vremea cand ne uniram in destine. Prunci nu fura. N-a vrut Allah. Cui ii pasa ca ma topeam in odaie de plansete inabusite, ca ochii mi se scobira de lipsa vietii, de lipsa zambetului si-a voiei bune? Stateam langa firida si-mi framantam mainile, neputincioasa, nu ma mai simteam sotie. Nu aveam puterea primaverilor sa-ti topesc gheata inimii asa cum ele, cu saruturile naturii, topeau falnicile varfuri ale muntilor Hindu Kush. Intrai in casa, nu ma vedeai. Iti serveam ceaiul. Nu ma zareai. Incercam sa te intreb cum ziua-ti era, auzeam in cel mai bun moment, un raspuns posac, asta in cazul in care nu ma ignorai complet. Si au trecut ani buni asa. Zece. Eu din ce in ce mai putin atragatoare eram, si alesesem burqa drept prietena. Albastra si protectoare. Acolo, dupa ea, nimeni nu ma judeca, nu-mi cunostea lacrimile, ridurile, ori parul alb. Fusese proasta eu, Armaghan, sa-mi inmoi inima in fata unui om cu nume nobil? Se poate. Ar fi fost alti barbati mai buni? Nu mi-a luat durerea mintile sa cred ca toti sunt la fel, femei fericite sunt in lumea larga, asa le-a fost dat lor, sa zambeasca, sa rada, sa fie pretuite. Dar eu nu te urasc. Las pe Allah sa faca dreptatea”, si plecandu-si capul in fata barbatului ei, astepta vorbele de divort, ca un traznet de neoprit, al celui care o data ii promisese liniste. Nu era mila in ochii lui Aakrama. Dar nici ura. Nici iubire. Era un soi de siguranta, un sentiment care-i schita un zambet hotarat ca lucrurile asa trebuie sa se intample. Ca el stie mai bine. Un sheikh si rudele femeii nenorocite in ochii lumii, venira si ei sa se alature evenimentului, iar acum incaperea parea stramta si irespirabila, de acolo, de dupa burqa ei albastra. Cum lumea era de fata, batrani cu vorbe de impacare, femei cu ochi milostivi, Armaghan redeveni prietena tacerii. Deciziile fura luate, femeile o batura pe umar cu compasiune, cu acea mila pe care o ai pentru un om fara de viitor, un om sfarsit de viata. Afghanele din juru-i vedeau o virtute sa suporti aschiile casniciei, sa-ti macine sufletul, pielea, sa-ti sfartece demnitatea. Asa vazusera in triburile lor. Dar ea, stia, ca undeva, in capitale insorite, femeile sunt fericite si Nikkah e inceputul unui drum binecuvantat, dupa voia lui Allah. Si zambea printre lacrimi, la gandul ca undeva, candva, ar fi avut si ea sansa sa aibe un om cu buna credinta. Stia ca sunt femei fericite, cu rochii pretioase, valuri stralucitoare, care-si fac mehdi cu henna in aplauze si cantece, asteptand sortitul. Si el venea, luminos, promitand credinta si iubire, din dragoste de Allah. Si amandoi, printre miresme de trandafiri, zambeau vietii. Reveni la incaperea cu oameni care nu intelegeau ce se-ntampla sub burqa, si-si sterse lacrimile. Auzi o voce soptind „N-a mai dorit-o, saraca…eh, asa a vrut Allah, ca peste neamu’ ei sa se abata nenorocirea”, sopti o femeie acoperita in albatru, neintrebata de nimeni nimic. Parintii aveau chipuri gri. In sufletul lor, Armaghan le nenorocise demnitatea. Incaperea se goli. Un convoi mergea spre casa parinteasca a femeii divortate, in vreme ce Aakrama hotaratul, se-ndrepta, cu piept tantos spre caminul, nu demult si al femeii gonite. La poarta un batran il astepta cu ochii stralucind de speranta. Avea sa ii aduca vorbele despre noua mireasa, fiica sa, o codana delicata de optusprezece ani. O chema Ahoo, in persana insemnand gazela. Cat de curand gazela avea sa cunoasca viata de femeie maritata si sa intre-n randul lumii.