Despre Masgouf si-o prietenie care avea sa-nceapa, dar n-a mai fost vreme…

Masgouf este o dsamadiraqi122611_innerbigelicatesa irakiana, un tip de peste, multi il considera chiar felul de mancare national al acestei tari arabe. Eu nu stiam de el pana n-am intrat in restaurantul a carei poveste o sa v-o spun in postarea de fata. Era iarna. Nimeni, in micutul restaurant pe care o familie straina, care, plecata de pe meleaguri neprietenoase, indraznise s-o ia de la zero in Egipt si sa-l deschida. Erau foarte politicosi, asta am sesizat din prima clipa. Munceau cu totii, iar fetita familiei, o micuta de vreo trei anisori, isi petrecea clipele dulci ale copilariei, printre pestii curatati de solzi cu prietenul ei, un caine latos, alb, care o iubea pe micuta ca pe o tovarasa adevarata. Ne-am asezat la masa. „Sunt irakieni”, imi sopteste sotul, caruia, vorbitor nativ de araba, nu i-a fost greu sa le simta accentul de peste granita. Ne-au zambit cu speranta ca viata li se va aseza, li se va linisti, si nu vor mai simti teroarea de acasa, ca vor dormi linisti noaptea, si nimeni nu le va mai tulbura traiul simplu. Cel care a venit sa ne serveasca Masgouf-ul, un peste mare, taiat pe mijloc, fript pe jaratec si asezonat cu legume special alese pentru a impresiona clientii, era chiar patronul. Vorbea o engleza curata, se vedea ca era educat, si ca doar nevoia l-a impins peste granita. Noi comandasem doar pestele traditional, nicidecum nu ne asteptam la ospatul pe care irakienii aveau sa ni-l pregateasca. Hummus, paine irakiana, muraturi, si, cireasa de pe tort, un ceai la jaratec, aromatizat cu cardamom, de tot sa stai la povesti, ca odinioara, in grandiosul Bagdad. Am promis ca mai revenim. Fetita cu ochi albastri, alaturi de tanara si frumoasa ei mama, ne privea oachesa, dar cu ceva retineri, dupa obiceiul arabesc de a nu intra in vorba din prima,  prezentarile partii feminine aveau sa fie lasate pe data viitoare. Dupa o indelunga conversatie, vreme in care ospitalitatea tarii lor natale ne imbia la tot pasul, ne-am hotarat sa iesim in iarna ploioasa, specifica desertului. Cu promisiunea ca vom reveni. Eram de-ai casei, de acum. Trecura cateva saptamani. Ne era dor de atmosfera de acolo si de mirosul de cardamom. Voiam sa stim daca irakienii se acomodasera-n Egipt. Dar surpriza! In locul abia deschisului restaurant, ne asteptau pereti goi, cu meniuri seci, cu promisiuni de peste care nu avea sa ni se mai serveasca. Irakienii plecasera. „Prea scumpa chiria, dom’le”, ne-a explicat farmacistul din fata restaurantului inchis. Ei, naivii, pesemne ca-n bucuria lor, isi terminasera proviziile prea repede, sau poate…poate au riscat. Ce mai conta inca un risc, la cate traisera in tara natala? Sper sa le fie bine. Si sper ca ceaiul cu cardamom, oriunde ar fi, sa il bea in liniste. Iar Irak, da, Irak sa renasca si sa-i cheme acasa.

Prieteni din vechea Mesopotamie

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s