Femeia nomada a desertului

Ma privea de dincolo de vgirlalul impodobit cu monede sclipitoare si nu-ntelegeam de ce ma sfredeleste cu ochii aceia conturati cu kohl de minute-n sir. Avea ceva a-mi spune. Nu stia cum sa inceapa, iar caravana se indeparta lenesa de piramide spre soarele rosiatic care se topea incet in dunele desertului mai aspru decat il stiam. M-am apropiat si eu de ea. De femeia nomada a desertului. Ea isi deschise palma in care tinea o cheie. Imi spuse: „Nu voiai tu sa stii secretul de la piramide, straine?” Araba sa avea accent diferit de cea oraseneasca, femeia-mi vorbea in dialectul beduin al locului. Las capul in jos mut de uimire ca ea-mi stia curiozitatea ce-mi macinase adolescenta atunci cand ma aflam departe de patria desertului, pe taramurile inghetate despre care femeia nomada auzise doar din povestile de trib. Era frumoasa? Nu as fi putut sti. Era tanara? Asta da, din voce, din ochii stralucitori umbriti de gene negre, precum noptile cu palmieri. „Vrei sa mergi in strafundul nisipului sa cauti comorile negasite de cei din neamul tau. Crezi ca Egiptul e tara care ti-a fost promisa atunci cand visai la necunoscutul din cartile tale imprumutate de pe cine stie unde… asa-i?” Atunci mi-am inghitit nodurile inchipuite din gat si am raspuns cu voce sugrumata: „Sunt singur pe lume, iar visul comorii e tot ce mi-a ramas. Tu ai tribul, ai caravana…eu sunt aici la un hotel saracacios cu ferestre gri si prafuite, fara ca cineva sa-mi simta lipsa. E oare vreun pacat sa urmez calea ce-mi va aduce o farama de fericire?” Beduina zambi. Ochii ii devenira de culoarea ceaiului lor servit la corturi iar colturile cu gene ca umbrele de palmier in noapte ma facu sa cred ca are zambet frumos. „Maha!” striga un barbat varstnic ce-n mintea mea ii era tata. Femeia isi intoarse capul spre locul de unde se auzi glasul. Ma privi inca o data  cu ochii in care culorile dansau salbatic de la cafeniu la negru, imi puse cheia-n palma si mi-o inchise cu degetele-i reci si subtiri. Purta inele de argint vechi si-o bratara frumos lucrata, specifica artei arabilor calatori. „In seara asta Ramses isi va deschide poarta la sud de Nil!” Si spunand acestea arata spre platoul Gizei un mic morman de pietre, ca o minipiramida pe care nici nu o observasem in setea mea de extraordinar. „De aici porneste totul. Dinspre mic spre mare, iar rabdarea este leacul tau, straine”. Isi aseza precauta valul pentru ca trasaturile fetei sa nu-i fie ghicite si se intoarse cu chipul spre caravana celor din al ei neam. As mai fi vrut inca o clipa de ragaz. „Ia-ma cu tine”, strig eu deznadajduit si cu teama ca seara imi va aduce iarasi singuratatea la ferestrele prafuite din camera de hotel. Beduina tresari. Era cu neputinta. Era una din regulile ce nu puteau fi incalcate de cei ca ea. „E imposibil. Cauta-ti calea, prietene. Iar daca nu vei gasi ce ti-a fost promis in visul de tinerete, desertul iti va fi tovaras, el te va mana spre tribul meu”. Grabesc pasii spre silueta ce se-ndeparta o data cu caravana apusului. Imi flutura dojenitor din mana si sopti pentru ultima oara. „Asa a fost scris…”

Cuvinte-nsemnate in dune de nisip

5 gânduri despre „Femeia nomada a desertului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s