„Numai cu fiica mea” si „Prizoniera Teheranului”- doua povesti, acelasi decor

O sa inot-without-daughter-180577ncep cu o parere socanta si probabil ca multi o sa reactioneze cu un lung „Cuuuuuuuum???” E i bine, pe mine nu m-a atins romanul „Numai cu fiica mea” in asa maniera cum s-a intamplat in cazul altora. Poate contribuie si faptul ca anumite persoane care stiu ca sunt casatorita cu arab m-au intrebat daca am citit-o. (N-am inteles de ce Iranul e considerat o tara araba, dar asta e o alta poveste.) Traind in Orient, e drept ca din alta realitate si nu cea iraniana, si citind cartea, am observat o oaresce exagerare si un pic de aroganta in descrierea „cosmarului” trait de Betty Mahmoody intr-o tara musulmana. Aspecte pe care nu toti le vad in graba lor de a analiza tragedia tinerii in captivitate a unei mame si a copilului sau intr-o tara total straina lor. Drama in sine este evidenta si toti intelegem situatia dificila a scriitoarei. Ar fi absurd sa negam. O sa spun pe scurt doar ce nu m-a convins. Ca cititor, nu am inteles cum de nu a simtit rigiditatea sotului inca din State, nu am inteles cum de nu a realizat ca nu e un om cu care sa ajungi lesne la o intelegere, asta in conditiile in care aveau deja o fiica de 5 ani impreuna (deci nu erau la statutul de baut cafeaua). Scriitoarea spune ca sotul sau, doctorul Moody, s-a schimbat brusc o data intrat in Iran in contact cu rudele sale. Eu sunt de parere ca omul poate sa se obisnuiasca intr-un loc, dar firea ii este aceeasi peste tot. (Lupul isi schimba parul…) Nu imi vine a crede ca viata in State era roz si perfecta si dintr-un inger a devenit un sot de cosmar, pentru care vinovata era doar tara sa natala si ciudatele rubedenii. E un pic trasa de par in opinia mea descrierea aceasta. Omul poate avea scapari oriunde, nu se poate preface la infinit. Nu intr-o casnicie din care a rezultat un copil. Iar acesta nu e singurul aspect care nu mi-a placut in atitudinea scriitoarei. Cu o fina superioritate amintea de cate ori avea ocazia in paginile cartii ca ea este americanca, aratand un vadit dispret pentru mancarea si obiceiurile orientale, cum ar fi obositoarele vizite 9780719562525ale rudelor, bucatele fara gust ori pranzul pe podea. In rest, povestea e cunoscuta si arhi-cunoscuta, eu doar am punctat aspectele care pentru mine au contat suficient incat sa n-o consider cartea mea „de suflet”. Continuand cu cea de-a doua carte, „Prizoniera Teheranului” a Marinei Nemat, realitatea se schimba. Marina este o tanara dintr-o familie crestina de rusi stabilita in Teheran si descrie cum la 17 ani a fost aruncata in inchisoare pe nedrept alaturi de alti prietenii din liceu, in tensionatul an ’79 al Revolutiei Islamice. Dar Marina Nemat pe langa durerea unei adolescente nevinovate din spatele gratilor, povesteste cu finete si melancolie despre bunica ei, despre copilarie precum si despre locurile de suflet din Teheran, nu pare a fi axata sa prezinte doar partea neagra a vietii iraniene, din perspectiva unei straine. Nu pana ajunge la stadiul in care destinul sau e aspru pus la incercare. O cu totul alta poveste si maniera de scris. O recomand, poate fi descarata usor de pe internet. Daca parerea mea v-a convins suficient, spor la citit si eventual, lasati o opinie pe blog.

For the reading lovers

Anunțuri

12 gânduri despre „„Numai cu fiica mea” si „Prizoniera Teheranului”- doua povesti, acelasi decor

  1. ..mi-au rămas amintiri puternice şi în majoritate plăcute, dintr-o perioadă de 16 luni
    petrecută în anii 80 în Iraq. Civilizaţia arabă este greu de înţeles dacă nu o simţi
    la faţa locului.

  2. In noaptea sfanta de Craciun lasa deoparte grijile si supararile. Deschide-ti inima si primeste un strop din binecuvantarea care se revarsa peste lume in aceasta noapte!

    Fie ca sarbatorile de anul acesta sa va umple sufletul de bucurie, incredere, speranta si iubire. Iar Mosul sa va aduca cele mai dorite si neasteptate cadouri voua si celor apropiati.
    Craciun fericit!

  3. Craciun fericit draga mea. Fie ca aceasta sfanta sarbatoare sa=ti umple inima de pace si iubire. Pupici.
    Am citit cartea si ai dreptate in tot ce ai scris. Eu nu sunt surprinsa de aroganta scriitoarei si atragerea mereu a atentiei in sensul ca este americanca. Cat priveste povestea respectiva este totusi una reala si la noi am cunoscut un caz similar si la fel s-a intamplat mai ales ca fructul relatiei era baiat a fost cu mai mult tam-tam. Stiu mai multe cazuri unde cat au stat aici cu femeile respective s-au comportat f.frumos pana le-a castigat increderea iar cand au ajuns in tara lor natala au fost cu totul alti oameni. Intr-o alta tara nu au familia alaturi unde sa dovedeasca ca nu se abat de la principii si traditie pe cand la ei acasa nu pot sa nu respecte religia si mai ales parintii pentru care ei au mult respect. Din cateva exemple totusi nu poti generaliza pentru ca este vorba de inteligenta si educatia individului pana la urma indiferent din ce tara araba este. Faptul ca in povestea relatata de scriitoarea americana individul era medic si s-a comportat asa a fost o surpriza insa pana la urma nu ma mai mira nimic in comportamentul oamenilor din timpurile noastre, de unde te astepti mai putin de acolo vin surprizele mai mari.

    • Craciun fericit si tie, draga mea. Iranul nu este tara araba, am observat ca multa lume confunda. Nu inteleg de ce. Iranienii in general se simt ofensati sa fie confundati cu arabii, din motive atat religioase si culturale. Iranienii sunt majoritar musulmani shiiti, pe cand cei mai multi dintre arabi sunt musulmani sunniti. Plus ca ei se mandresc cu civilizatia persana, care nu e aceeasi cu cea araba. In privinta cartii eu am inteles drama ei, dar nu mi-a placut dispretul pe care-l avea pentru obiceiurile orientale si nici pentru rudele sotului ei, tatal fiicei ei pana la urma. 🙂

      • Asa este dar americanii in general sunt aroganti si-si impun peste tot ceea ce doresc. Sa nu uitam ca celula care dezbina si retrogradeaza popoarele , religiile la ei a luat fiinta. Cartea in sine cu aceasta drama a vietii unei femei este un fel de propaganda pregatitoare la ceea ce a urmat si au facut americanii cu tarile arabe. Era normal sa sensibilizeze inainte populatiile pentru a nu fi ei judecati la nemerniciile ce urmau sa le faca. Te pupic.

  4. Într-adevăr romanul ‘Numai cu fiica mea’ pare mai mult o propaganda.Povestea ajunge în inimile oamenilor și reușește chiar sa schimbe opiniile multora.Eu am văzut filmul și am observat aceasta exagerare mai degrabă impusa decât trăita. Se știe ca propaganda funcționează foarte bine. Concluzia finala? Războiul psihologic dintre occident și orient.Un război de denigrare.Motivele sunt clare si nu mai are rost sa le enumăr.Oricum ai scris un articol sensibil care poate da naștere la multe polemici.Eu sunt de parte ta.

    • Multumesc si ma bucur ca imi impartasesti punctul de vedere. Asta ma face sa cred ca sunt intradevar si oameni care nu se lasa influentati de tot ce citesc, ori de puterea mediatica. Sigur ca sunt si intamplari triste si cred ca ceea ce a trait ea a fost intradevar o drama, dar felul cum a scris povestea pe mine ca scriitoare si cititoare a ei nu ma atrage prea mult. Cunosc tehnica de a impresiona ori de a ramane obiectiva daca asta iti doresti, se pare ca ea a dorit sa creeze si un curent anti-Orient. I-a reusit din moment ce pana si romancele maritate cu arabi sunt intrebate daca au auzit de povestea lui Betty Mahmoody. 😀 O seara frumoasa si Sarbatori Fericite alaturi de cei dragi! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s